Cum era punkul de altădată și cum e punkul de acum

Cum ajungi să eviți clișeele atunci când scrii despre punk? Ce scriere ar putea să surprindă energia muzicii, a furiei și a impulsului nihilistic de a distruge tot ce stă în cale? E posibil pentru cei care nu au fost martori să înțeleagă impactul apocaliptic, ca al unei comete, asupra culturii tineretului? Punk-ul a distrus totul și apoi a construit la loc.

Atitudinea punk-ului a fost o reacție față de starea generală a lumii de la sfârșitul anilor '70, o societate în prag de colaps. Atitudinea de acum? E un spirit care nu a murit, e mai necesar ca niciodată? Societatea e încă pe punctul de a se destrăma. Sau a ajuns o piesă de muzeu conservată și irelevantă? Asta e dilema în care se află punk-ul acum, după 40 de ani, mai controversat ca niciodată. Ăsta e peisajul în care a apărut albumul lui Derek Ridgers, Punk London 1977.

Fotografiile lui Derek Ridgers sunt un monument incontestabil al vitalității, originalității și spiritului unei subculturi iconoclastice a Londrei, cu ace de siguranță, svastici și echipamente bondage. El a capturat explozia trendului din modă, de la formarea punk-ului din '77. A fotografiat skinheads și romantici, copii ai străzii și staruri de cluburi. A imortalizat și a definit cultura tineretului.

Punk-ul a schimbat totul, inclusiv pe Derek. În 1977, era director creativ pentru o agenție de publicitate și purta cardiganuri, dar și fotograf în timpul liber. Era cu o generație mai în vârstă decât copiii iconoclastici care au pus bazele punk-ului. El a fost la deschiderea clubului Roxy și a rămas să documenteze explozia culturală din local.

De la deschiderea oficială din ziua Revelionului '77 și încetarea activității din aprilie '78, pe scena localului din Covent Garden au urcat toți artiștii consacrați: The Clash, Sex Pistols, The Buzzcocks, The Damned, Wire, Siouxie Sioux, etc. Derek Ridgers era acolo, cu camera îndreptată spre public și a documentat noua viziune a culturii contemporane, înainte să se transforme într-un stereotip.

Pentru a sărbători 40 de ani de punk, Derek a deschis, pentru prima oară din 1978, arhiva lui de poze făcute în Roxy și Vortex, pentru a coincide cu aniversarea punk-ului în Londra. Am stat de vorbă cu fotograful, despre punk-ul de atunci și cel de acum și arderea vanităților lui Joe Corre.

Nu te-ai plictisit să vorbești despre punk?
Derek Ridgers: Nu, deloc. Nu am vorbit despre punk atât de mult și adevărul este că, deși am fost acolo, eram un intrus al scenei. Getty are o poză cu mine din Roxy, îmbrăcat cu hainele mele obișnuite de birou: în clubul ăla sufocant și zgomotos, eu purtam un cardigan cu anchior. Toată viața mea a fost din perspectiva cuiva care poartă un cardigan cu anchior în locuri total nepotrivite. Deseori o făceam în mod intenționat.

Crezi că suntem prea atașați emoțional de momentul în care a fost creat punk-ul?
Păi, o anumită generație este. A fost un moment cultural definitoriu pentru o generație, o adevărată schimbare seismică din punct de vedere artistic. Nu a avut același efect asupra persoanelor cool din generația mea, pentru că noi am avut parte de Summer of Love și îmi aduc aminte de formații ca Pink Floyd și Jefferson Airplane, care însumau toate lucrurile pe care punk-ul le demonta.

E posibil pentru cei care nu au trecut prin perioada aia să înțeleagă impactul punk-ului asupra culturii pop?
Cel mai probabil că nu, dar nici nu trebuie. Fiecare generație are propriile obsesii și panici morale.

Ești nostalgic când te uiți la poze?
Sincer, nu chiar. Cred că eram deja prea în vârstă ca pozele din perioada respectivă să aibă efectul ăsta asupra mea. Plus, eu trăiesc de 40 de ani cu imaginile astea, au devenit o realitate zilnică.

Te-a schimbat mișcarea punk?
Imediat după și în timpul mișcării, eu lucram la o agenție de publicitate West End. Am continuat apoi pentru scurt timp, dar succesul timpuriu al fotografiilor mele, care au fost expuse la ICA în 1978, mi-au dat primul impuls că aș putea să renunț la cariera de director creativ și să devin un fotograf profesionist. Punk-ul mi-a oferit oportunitățile sociale, dar și vocaționale, ca să-mi pot schimba radical viața. A mai durat câțiva ani să reușesc, dar punk-ul mi-a pavat drumul.

În 1977, de abia îmi formasem o familie și locuiam pe o proprietatea a statului, într-o casă dărăpănată. Familia mea era un pic hărțuită de copiii din cartier și m-am gândit la o modalitate mai ocolitoare pentru a-i opri. Am cunoscut și m-am împrietenit cu doi băiețandri mai mari, de care ascultau cei tinerei. În esență erau băieți buni, doar cam anarhiști și un pic mai în vârstă decât cei care îmi persecutau familia.

Dar nu le-am cerut ajutorul, doar m-am împrietenit cu ei. Le-am dat niște tricouri punk și i-am băgat la un concert al trupei Penetration din Uxbridge. La un moment dat, a apărut o gașcă de skinheads care a atacat trupa și a declanșat o mini revoltă. Eram chiar în mijlocul agitației și era cât pe ce să-mi rup picioarele. Băieții pe care îi adusesem la concert erau destul de speriați.

După asta, noii mei prieteni nu au mai vrut să se ducă la vreun concert punk. Nu știu din ce motiv, dar hărțuirea s-a oprit din senin.

Care a fost pentru tine cea mai importantă formație de pe scena punkului?
Asta e o întrebare ușoară: Sex Pistols. Fără ei, mă îndoiesc că s-ar mai fi întâmplat ceva. Iar din punct de vedere muzical, the Clash a fost cea mai tare trupă live din 1977. Ca și concerte live, au decăzut rapid după anul respectiv, dar când erau buni nu cred că a mai existat o formație cu un devotament mai înflăcărat pe scenă.

Care crezi că este motivul pentru care punk-ul a fost atât de șocant în 1977?
Era șocant pentru că ăsta era scopul lui. Malcolm McLaren și Vivienne Westwood aveau concepte de design pentru magazinele lor punk, care erau intenționat făcute să șocheze clasa mijlocie a Angliei. Și au reușit.

A avut un aer politic?
Nu chiar, deoarece mișcarea a fost mai mult despre haine și muzică pop, nu? Dar cu siguranță a alertat și câțiva politicieni. Cel mai notabil personaj politic a fost consilierul Bernard Brook Partridge, care a spus că „Sex Pistols are fi mult mai buni dacă ar avea parte de o moarte subită. Mi-ar plăcea ca cineva să-i îngroape pe toți." Mai știe cineva de el?

Ce părere ai despre Joe Corre care și-a ars toată colecția de amintiri punk?
Sunt uimit, dar în afară de asta, nu cred că poziția mea îmi oferă dreptul să am o părere, nu? La momentul respectiv, eu priveam din exterior iar perspectiva mea rămâne în esență la fel. Punk a însemnat ceva în contextul timpului, dar în afară de valoarea istorică, nu prea înseamnă același lucru acum. Asta i-aș spune lui Joe Corre. Punkul e plin de viață și bine mersi, dar nu mai e punkul lui. Acum aparține lumii.

Mai are punkul un rol în cultura contemporană?
În Anglia, cu excepția trupelor care mai apar din când în când, ca să cânte tare și rapid câteva acorduri muzicale de punk, e doar o chestie de fashion. Iar cu toată sinceritatea, de ce nu ar fi?

În restul lumii, e văzut total diferit. E un stil de viață. Există și punk japonez și Los Punk din estul orașului Los Angeles. A devenit ceva global. Unii dintre ei, poate chiar majoritatea, habar nu au de Malcolm McLaren și Vivienne Westwood. Majoritatea dintre ei au creste (nimeni nu avea prin '76 sau '77) , merge și așa. Nu era unul din principiile originale ale punkului că regulile nu există? Mulți oameni se ambalează și spun ce e și ce nu e punk, dar totul evoluează.

Dacă punkul are vreo însemnătate pentru tineretul din ziua de azi și le oferă suficientă concentrare ca să nu mai frece menta și să facă ceva, cui îi pasă dacă aderă la niște principii nebuloase uitate rapid?

Poți comanda în avans albumul foto Punk London 1977 aici.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre punk:
Cum arătau primii punkeri din anii 80 Fotografii cu primii punkeri din Amsterdam Ce mănâncă punkiștii?