Am vorbit cu un psiholog, ca să aflu dacă corupția este o boală psihică

În condițiile în care, în România, corupția e un fenomen generalizat, iar corupții sunt mai numeroși decât ciupercile după ploaie, replica asta e tot mai auzită: „Corupția e o boală!". Desigur, cei mai mulți o zic la modul metaforic, așa cum o spunea, acum câteva luni, chiar și președintele Iohannis, care sublinia că acestei boli trebuie să i se aplice „un tratament dureros, dar vindecător".

Dar, după arestarea primarului Bucureștiului, Sorin Oprescu, au apărut destule voci care au spus despre corupție că este o boală, în adevăratul sens al cuvântului: o tulburare mintală. Această teorie ad-hoc a fost alimentată de faptul că reținerea lui Oprescu a venit la doar trei luni după ce unul dintre consilierii săi a fost și el arestat, tot pentru că a luat șpagă. Culmea, în cazul amândurora era vorba și de aceeași sumă, 25 000 de euro. Clar, și ăsta a fost un factor important pentru cei care s-au agățat de această teorie.

Printre cei care au susținut chestia asta se numără și fostul consilier prezidențial Sebastian Lăzăroiu. Într-o postare pe Facebook, scrisă imediat după reținerea lui Oprescu, scria: „Să fii prins în flagrant în ziua de azi, după câți băieți au fost săltați numai în ultimul an, plus un consilier de-al tău în urmă cu trei luni, scuze, dar ăsta nu mai e caz de DNA, e caz de Spitalul de Psihiatrie".

Am vrut să lămuresc problema, așa că am stat de vorbă despre corupție, din punct de vedere psihosocial, cu Tudora Sima, profesor universitar, psihoterapeut și formator în pshihologie clinică. După discuția asta, am să le dau o veste proastă șpăgarilor care sperau că pot merge la spital, în loc de închisoare. Și, de asemenea, avocatului poporului, Victor Ciorbea, cel care s-a autosesizat și s-a apucat să-i caute boli lui Sorin Oprescu, ca să-l scoată din arest. Poate avocatul poporului se gândea să-l scape pe caz de afecțiune psihică, cine știe. Din păcate pentru ei, nu merge asta cu „boala psihică", așa că încă trebuie să insiste pe bolile clasice, dacă vor să scape de pușcărie.

Și asta pentru că nu există niciun studiu care să arate că acest fenomen este asociat cu o boală psihică. Corupția apare la oamenii însetați de putere, care se consideră un soi de semizei și n-au niciun fel de empatie pentru semenii lor.

VICE: Putem să definim corupția din punct de vedere psihologic?
Tudora Sima: John. A. Gardiner (n.r - profesor emerit în domeniul științelor politice la University of Ilinois) spune că fenomenului de corupție nu i se poate da o singură definiție, pentru că are multe forme de manifestare și accepțiuni. Ca fenomen psihosocial, corupția e cunoscută din cele mai vechi timpuri. Numai că, spectrul actual, contemporan al corupției a căpătat, la nivel perceptiv și reprezentațional, dimensiuni „apocaliptice". Corupția asigură beneficii imediate unor grupuri care, în condiții de normalitate socială, ar putea fi îndepărtate din sfera puterii, pe criterii întemeiate. Corupția apare ca un indicator al stării morale a societății și ca o consecință a lipsei de control social exercitat de instituțiile statului.

Cum se studiază, din punct de vedere psiho-sociologic, corupția?
Studiile și cercetările efectuate surprind „stări de spirit" ale populației, cu privire la pesimismul sau optimismul eradicării corupției. Important din punctul de vedere al psihosociologiei este studiul aprofundat al mecanismelor producerii corupției în cadrul relațiilor interpersonale, precum și a cauzelor sale. Persoana coruptă are dimensiunea psiho-socială a personalității perturbată. Nu-și mai poate ajusta comportamentul la cerințele normalității. Măsura nu mai funcționează, pentru că nu mai are cine s-o regleze, iar creșterea satisfacerii unei nevoi este perpetuă. Adică, exact așa cum se întâmplă cu toate adicțiile. De asta, cel mai frecvent, corupția este acceptată ca expresie a dezechilibrului dintre normele sociale și scopurile personale. Ea se exteriorizează prin simptome.

Ce sunt aceste „simptome"?
Simptomele se manifestă prin favoritisme, nepotisme, mită, șantaj și alte fapte asemănătoare. Ele provoacă suferințe psihice, însă nu la nivelul personalității coruptului, ci pentru alte persoane. Iar nocivitatea corupției constă în faptul că ea poate fi considerată normală, prin simptomele sale, în ciuda faptului că oamenii o percep ca fenomen ce produce degradare morală. Și aici ne aflăm în fața unui paradox: nu ne place corupția, efectele ei ne dor pe toți, dar, la o adică, putem să-i deplângem pe corupți, să ne fie milă când merg în „beciul domnesc" sau în alte locuri. Românul se înduioșează la suferința semenilor și, la o adică, e dispus să șteargă cu buretele multe fapte.

Ce trăsături de personalitate are o persoană coruptă?
Tentațiile și pretențiile n-au limite. Consacrarea lor se realizează prin „se poate" și, dacă se poate, „de ce nu?". Aici, în aceste raționamente patologice, antisocialul este la el acasă. Sfidarea, prin indiferență față de nevoile altuia, îl reduce pe celălalt la un dușman care trebuie ignorat. Corupții sunt oameni ai „absoluts-ului", liberi de legături sau limite. Se consideră, de multe ori, semizei, aleși ai neamului și se află în acea poziție socială deoarece au fost trimiși, puși acolo prin voința altora.

În ce acte comportamentale am putea să împărțim corupția?
Vanitatea și abuzul de putere sunt comportamente observabile. Dar, destul de greu măsurabile de cercetătorii interesați de fenomen și de descoperirea mecanismelor psiho-sociale. Setea de puterea a unei persoane, ori a unui grup de persoane, poate fi atât de puternică încât riscul tolerării corupției este foarte mare. De multe ori, cei în cauză se simt curați ca lacrima, dar manifestă cecitate psihică față de cei din preajma lor care au comportamente specifice corupției.

Până la urmă, este corupția o boală psihică sau nu?
Nu este, cu siguranță, pentru că nu există studii care să demonstreze asta. Dacă, prin absurd, s-ar accepta că e patologică, atunci corupția ar învinge. Ar avea câștig de cauză și mai mult, în sensul că ar disculpa cumva actul în sine. Ar beneficia de clemență. Corupția este, mai degrabă, un fenomen antisocial, o boală a societății. Din păcate, tinde să devină cvasigeneralizată, indiferent de treapta pe care se află în evoluția sa dintr-o societate. Corupția nu poate fi eradicată în totalitate, cu siguranță, dar pot fi îngrădite, controlate și sancționate drastic orice tipuri de comportamente aparținând corupției. Iar acțiunile care trebuie întreprinse împotriva corupției necesită sprijinul larg al societății.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre corupții României:
De ce Ponta nu trebuie să demisioneze
Cele 7 sinucideri ale lui Adrian Năstase
Fost comisar al Gărzii Financiare: „În România se fură anual miliarde de euro cu sprijinul politicienilor"
Bucureștenii își iau țepe de la primari de mai bine de 150 de ani