Tatuajele româneşti din secolul 19 sunt morbid de frumoase

Oricâte miştouri am face de ăia care-şi tatuează sârmă ghimpată pe bicepşi şi de tipele care-şi fac chestii spiralate pe spate, cu toţii avem un fel de invidie faţă de oamenii cu tatuaje. Asta pentru că ei au tupeul să-şi poarte nişte simboluri alese-n adolescenţă pe toată viaţa, când restul nu vrem să ne abonăm pe trei luni la sală, că ne e frică c-o să ni se facă lene la jumătea trimestrului.

De-asta n-am putut să ratez expoziţia „Pentru o istorie a simbolurilor: tatuajul în România" de la Palatul Şuţu, unele dintre cele mai vechi tatuaje din ţară, chiar pe bucăţile de piele pe care au fost batute. Şi da, unele dintre ele au şi păr pe ele, ceea ce e absolut dezgustător şi fascinant în acelaşi timp.

Tatuajele, făcute la sfârşitul secolului 19, au fost împrumutate de la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici" şi fac parte din colecţia lui Nicolae Minovici, un medic legist care şi-a dat licenţa în tatuaje, numită Tatuajurile în România într-o perioadă în care ele erau specifice zonei vicioase a societăţii, de la mateloţi la prostituate. Nicolae Minovici mai e responsabil şi de câteva servicii despre care mulţi cred c-au existat dintotdeauna, precum morga şi salvarea.

Majoritatea celor tatuaţi erau bărbaţi, delincvenţi, fără studii, jumate români, jumate străini. Evident, cei mai mulţi îşi tatuau numele şi feţele iubitelor, de la Aglae la Veta, pe piept şi pe braţe. Dar exista şi obscenitate. Minovici vorbeşte în lucrarea sa despre 11 tatuaje pe penis la Paris şi vreo trei cazuri de tatuaje obscene de la noi, dintre care într-unul „nudul amantei sale făcea un mare contrast cu cadavrul fiului său." Abia peste câţiva ani a apărut penisul imens tatuat al tâlharului Terente, pe care scria „Fut bine și apăsat la cioc."

Existau şi tatuatori profesionişti în Bucureşti, dar erau greci, deci şi asta e o modă care a ajuns aici din alte ţări. Pe de altă parte, mulţi îşi făceau tatuajele singuri, printr-o metodă foarte sinistră, în care ardeau petrol şi amestecau funinginea rezultată cu urină. După ce citeşti aşa ceva, aproape ţi se par OK tatuajele cu hena, la vânzare pe faleza din Mangalia. Aproape.

Ca să aflu mai multe despre Nicolae Minovici şi cultura tatuajelor din România, am discutat Profesorul Dr. Octavian Buda, un psihiatru de la IML şi autorul multor articole şi cărţi despre istoria criminalisticii. De la el am aflat că această colecţie este specială pentru acea vreme, pentru că tatuajele erau o raritate. M-am mirat că nu era şi vreun nobil excentric între cei tatuaţi, dar el mi-a explicat că „era dificil accesul la acele persoane, pentru că dacă erau de o condiţie socială mai bună, erau înmormântaţi conform statului social", deci n-ajungeau material didactic la morgă.

Minovici făcea fotografii după tatuajele respective, pe care le prezenta studenţilor de la medicină legală. Fotografia în sine era o raritate în epocă şi era folosită mult în criminalistică. Se făceau poze antropometrice, adică faţă şi profil, şi se pozau elemente specifice. Iar tatuajul era un semn distinctiv pentru infractori, care se trecea mereu în fişele lor.

Profesorul Buda crede că interesul lui Minovici pentru aceste tatuaje era „artistic poate doar ca o formă de exprimare. Adică să încerce să exprime mentalul criminalului, universul psihologic care-l determină să facă acel lucru. Era considerat un temerar care se ocupa de partea subterană a societăţii, temă care fascina atât presa locală, cât şi cea din lume la acea vreme."

Mai citește despre tatuaje:
Ce spune tatuajul tău regretabil despre tine Artiștii jamaicani orbesc pentru că-și fac tatuaje pe globul ocular Tatuaje din backstage Mi-am tatuat site-uri porno pe față