Viitorul sexului sunt domurile pentru orgii

Când am cunoscut-o pe Emily Witt acum șase ani, am avut o senzație vagă de vertij, genul ăla pe care-l ai când îți dai seama că te afli în prezența unu intelect foarte sofisticat și dedicat. Witt a absolvit Brown, Școala Columbia de Jurnalism și Cambridge. Așa că nu mi-a părut genul de persoană care să se prăjească și să facă sex în „domul de orgii" de la Burning Man cu o persoană pe care de-abia a cunoscut-o. Am presupus asta pentru că, la fel ca majoritatea, și eu sunt tentată să merg pe narațiunea normativă despre ce poate și ce nu poate să facă o tânără hiper-educată și oarecum rezervată. Iar narațiunile astea nu-s niciunde mai tensionate decât în domeniul sexului și-al relațiilor.

În Future Sex, un volum publicat luna asta la Farrar, Strauss and Giroux, Witt chestionează atât miturile noastre culturale construite în jurul sexualității feminine, cât și avangarda experimentării sexuale, care se străduiește să le deconstruiască. Cartea ei serioasă și radicală îi conferă o ascendență care-a-nceput cu regretata feministă Ellen Willis și, da, cu însăși Joan Didion. Didion n-a băgat acid în Haight-Ashbury, dar Witt, care, de exemplu, povestește în detaliu filmările live de la o serie porno hardcore, e și participantă și observatoare. Progresismul ei nu ține doar de politică, ci și de practici. Din toate astea a ieșit o carte înțeleaptă, sinceră și necesară. Ne-am întâlnit la o cafea, săptămâna trecută, în Brooklyn, ca să stăm de vorbă despre Future Sex și despre cum să abordezi în scris sexualitatea feminină.

VICE: Ce scriu femeile despre sex e atât de des luat în râs, sau, cel puțin, marketat ca fiind de nișă – în stil de confesiune sau haios. Ai fost conștientă de asta când ai început să lucrezi la carte?
Emily Witt: Am simțit că exista un registru în care se scrie mult despre sexualitatea femeilor, dar care nu mă satisfăcea. Avea un gen de entuziasm fals. De exemplu, felul în care se scrie despre porno. Fie e, gen: „Nu s-a uitat nimeni niciodată la asta!", sau e: „Toți ne uităm la porno tot timpul și nimeni n-are niciodată anxietăți pe tema asta, suntem atât de relaxați și ok cu asta!" Am luat Thy Neighbor's Wife, de Gay Talese, drept un exemplu despre cum să scrii despre sex într-un fel mai jurnalistic, minuțios și documentat – ca despre istoria culturală. Deci, nu, nu mi-am făcut niciodată griji c-o să pară că scriu ceva frivol, sau c-o să fiu eu luată drept frivolă.

Dar în capitolul despre webcam-uri live ai tăiat un rând din eseul original de pe Medium, în care menționezi că-ți faci griji pentru „editorii însurați, de vârsta a doua, care-s șefi la majoritatea revistelor pentru care vreau să scriu" și pentru ce-ar putea ei să creadă dacă faci asta. Scriai: „Joan Didion n-ar fi făcut niciodată sex la cameră; s-a dus la San Francisco în 1968 și nici măcar n-a băgat acid."
Da, cred c-ar fi putut s-o facă, dac-ar fi vrut. Ar fi fost o chestie subversivă și n-ar fi băgat-o la-nchisoare și tot ar fi citit-o lumea, pentru că, pur și simplu, scrie mai bine decât toți ceilalți.

Așa e. Știi că cică eseurile „Slouching Towards Bethlehem" i s-au părut un eșec? Simțea că nu i-a ieșit povestea. Poate-ar fi simțit altceva dac-ar fi băgat acid!
Ce demență – nu-i un eșec. Cred că există preconcepții apropo de ce este o persoană cu autoritate și nu includ și vocea uneia care se duce la petreceri cu sex și poliamorie. Dar azi chestionăm vocea aia neutră pe multe paliere – la nivel de rasă și la nivel de sexualitate și de gen. Numai că nu trebuie să-mi dea nimeni voie să scriu despre anumite chestii și pot să definesc și singură ce-i aia o „persoană serioasă". Am fost mai stresată pe tema scrisului la persoana întâi, decât pe tema scrisului despre sex.

E atât de interesant că folosești persoana întâi în carte. Când ai de-a face cu ceva gen Public Disgrace, serialul porno online, în care femeile se supun de bună voie la experiențe sexuale extreme, cu public, cum negociezi între rolul tău de observator neimplicat și identitatea ta de ființă emoțională și sexuală?
Am vorbit cu editorul meu despre vocea aia de „reporter în misiune" din Noul Jurnalism al anilor '70, care ei i se părea învechită. Nu știu dacă-s de acord cu asta, dar știu că nu mi-a ieșit, când am încercat să scriu așa. Când scriam despre oameni și nu m-am băgat și pe mine-n oala aia, a ieșit o chestie sterilă, care părea artificială. Altă chestie e că mi-era pur și simplu jenă să vorbesc despre mine. Mă vedeam ca o persoană foarte convențională, cu dorințe convenționale despre relații, deci, pentru mine, jurnalismul a fost un alibi, un mod de a mă uita la toate astea, în timp ce-mi spuneam: A, eu nu sunt genul ăla de om. Până când, brusc, mi-a devenit clar că mi-e frică să renunț la o anumită preconcepție despre mine – și mi-e frică să nu fiu judecată. Mi-a fost foarte ușor, ca persoană albă și hetero, să nu văd miturile după care-mi trăiam viața și să recunosc că nu se bazează pe nicio realitate empirică. Deci o mare parte din scrisul cărții a constat în a-mi da seama care-s poveștile astea și apoi de ce să mă agăț și la ce să renunț. Am avut nevoie de mai multe drafturi ca să pot să vorbesc despre anumite chestii din viața mea. Scriu că mă uit la porno și asta am adăugat foarte târziu. Odată ce-am scris asta, nu mi-a fost greu, dar aveam imaginea cuiva care citează din carte într-un bar și râde toată lumea.

Apropo de râs: am citit undeva că Future Sex e „super haioasă" și o să pară că te insult, dar n-aș putea să fiu mai puțin de acord cu adjectivul ăsta. Cartea asta e umană și amuzantă, dar nu-i nicicum „super haioasă".
[Râde] Mi-a zis odată un prieten că o trăsătură fundamentală a scriiturii mele e că iau totul un pic prea-n serios. Deci dacă cineva zice „super haioasă", mă gândesc automat: Stai, cum? Marea mea problemă în viață e că-s prea sinceră și serioasă în privința unor chestii care poate nu necesită nivelul ăla de seriozitate. Când citesc ceva despre sex care chiar e super amuzant, mă gândesc: „O, Doamne, fac fix ce nu trebuie – încerc să fiu așa didactică sau filosofică pe tema asta, când de fapt e pur și simplu haioasă sau animalică, sau cum vrei tu."

Ai vorbit despre frustrarea de a încerca să găsești reprezentări satisfăcătoare ale sexualității feminine în ficțiune. Ce-ai căutat, în primul rând, la ficțiune?
Ca și tine, sunt o persoană pentru care romanele sunt manuale de instrucțiuni pentru cum să trăim și să ne procesăm sentimentele – sunt cutii de rezonanță pentru lucrurile mai mari decât noi. Asta am căutat întotdeauna și-am găsit la Doris Lessing, dar canonul feminin, în ce privește scrisul fără perdea despre sex, e mic. Așa e. Am căutat și-n non-ficțiune - Simone de Beauvoir a fost foarte importantă pentru mine, în timp ce scriam cartea. Pe ea o interesa să-ncerce să trăiască o viață originală, în care ea să hotărască regulile după care își trăiește viața, în baza experienței și-a experimentelor. Dar, da: scrii cartea pe care vrei s-o citești și n-o găsești.

Abordezi niște practici și ideologii sexuale cu o încredere plină de speranță și, în același timp, le și chestionezi riguros. E epuizantă metodologia asta?
Toată lumea mă întreabă în ce măsură am încercat și eu, la rândul meu, să trăiesc o viață originală și să practic dragostea liberă. Vreau să urmez idealurile astea, dar uneori nu-s sigură dacă am atâta anduranță sau încredere în mine; toate mă sperie. Partea aia din mine care vrea să fie obedientă e încă foarte activă. Chiar dacă ai mult respect [față de poliamorie] și înveți multe despre ea, nu-nseamnă că e mai ușor sau mai puțin înfricoșător s-o practici. Navighezi constant între idealurile după care încerci să-ți trăiești viața și chestiile pe care ți le oferă viața.

Așa e și, cum spui în carte, dacă te declari ceva, asta nu-nseamnă că se și transformă-n realitate.
Da, fie că vrei să te măriți sau să trăiești într-o comună sexuală. Faza cu încercatul de chestii noi și crearea unui nou limbaj e că-n mare n-o să-ți iasă. Dar o parte tot o s-o scoți la capăt și o să fie preluată și o să prindă la mai mulți. În anii '70 și '80 ni se părea că idealismul anilor '60 a fost pur și simplu un dezastru și n-aveam de gând să ne mai atingem de familie.

[Dar unde] s-au putut testa chestiile astea, a ieșit incredibil. Când am început să mă duc prima oară la [Meditație Orgasmică], vorbeam pe-un anumit ton cu prietenii mei – „Mamă, ce nebuni sunt, ce dubioși". Și-apoi a-nceput să-mi fie cumva scârbă de mine însămi, pentru că ce făceau ei era să experimenteze onest, ca să trăiască mai bine. Am început să văd lucrurile astea ca pe niște posibilități reale despre cum să-ți trăiești viața.

Îmi închipui că în deceniile trecute, să zicem, înainte de anii '90, era mai simplu să-ți dai seama de unde vin modelele noastre de sexualitate și care sunt, pentru că viața era mai instituționalizată, mai puțin eterogenă. Deci cum ai precizat de unde vin modelele noastre de-acum?
Păi, eu una mi-am dat seama, jenată, că probabil vin din New York Times. Adică, nu prea mă uit la televizor, dar știam că nu-mi place Girls, din motive clare.

Care-s alea?
Mi se părea super conservator. Nu mi se părea deloc emancipator să ți se spună că singura cale de a te simți în siguranță, din punct de vedere sexual, sau integrată, sau fericită, e să-ți găsești un iubit potrivit. Sau ideea asta gen Amy Schumer – că n-avem o putere proprie, că orice formă de expresie sexuală e o expresie a unei false conștiințe și că n-ai cum să fii o ființă sexuală, pentru că tot ce-ncerci să faci e să satsifaci un obiect suveran. Deci chiar voiam să ies cu scrisul din paradigma asta.

În carte descrii în detalii vii cum e să bagi droguri, dar nu descrii, de fapt, experiențe sexuale. De ce ai inclus o experiență fizică, dar pe cealaltă nu?
Da, nu era nimic înfricoșător în a scrie despre droguri, cu excepția faptului că urma să citească și ai mei. În capitolul despre Burning Man mă duc la domul de orgii și chiar am făcut sex cu tipul ăla, dar am tăiat-o ca la montaj în filme, până când ajunge trenu-n gară sau camera se-ndreaptă spre șemineu. Singurul obstacol a fost jena mea.

Ai, așa, o bănuială că bărbații o să fie reticenți să scrie despre carte?
Nu. [Râde] Sunt vreodată bărbații reticenți să scrie despre ceva? Adică, în primul rând, mi-aș dori să existe o carte asemănătoare și despre bărbați. Există un mult mai mare consens când se vorbește despre ce-nseamnă un bărbat împlinit sexual, dar mi se pare că majoritatea bărbaților din viața mea sunt la fel de confuzi ca și femeile.

O prietenă de-a mea, care are 30 de ani, vorbea de curând despre cum e să faci sex cu tipi de 20-și-un-pic de ani și cum sunt toți super calificați pe tehnică sexuală, dar, în același timp, îngroziți de intimitate.
Chestia cu intimitatea e adevărată – mulți au trecut prin dezamăgirea de a face sex fără blândețe sau afecțiune sau poate chiar fără o invitație de a rămâne la micul dejun – dar cred că decurge dintr-un moment de confuzie, în care trecem de la o paradigmă la alta. Cutuma și etica și ritualurile standard n-au fost încă definite. Când faci sex fără să se pună problema unei relații, poți să ai experiențe super intime și să și ajungi să cunoști omul. Când ai 21 de ani, nu știi cum să te porți. Deci probabil că partenerii prietenei tale jucau un rol pe care credeau că trebuie să-l joace. O să se prindă ei cum stă treaba, la un moment dat, pentru că o să se-ndrăgostească. Nu-i nimic nou, tot ce s-a schimbat e limbajul și povestea.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Mai citește despre sex:
Cum e să faci sex (în sfârşit) după o perioadă lungă de stat pe uscat

Cum e să faci sex (în sfârșit) cu persoana de care-ți place de când te știi

Poți să-ți păcălești creierul ca să faci sex fără să te atașezi emoțional?