În anii mei de studenţie, joburile part-time de tip call-center nu existau sau erau într-o stare incipientă, iar anunţurile de angajare păreau atât de SF, încât sigur te gândeai că e vorba despre ceva aiurea.

În al doilea rând, tot pe vremea aia, ca student, în vacanţa de vară, voiai un singur lucru: să ieşi din Bucureşti şi să-ţi bei minţile într-un club, la mare. Toată vara, dacă se poate. Or, ca să faci asta, aveai nevoie de bani, iar de la ai tăi nu pupai atâţia încât să-ţi faci tu mendrele, din iunie până în septembrie, la mare şi la soare. Mai ales dacă erai student la particulară, iar taxele de facultate îi făceau mereu să-şi aducă aminte că n-ai fost în stare să iei şi tu, ca tot omul, examenul la Stat.

Cum o soluţie se găseşte întotdeauna, aveam să aflăm de la colegii noştri dobrogeni de cămin că se pot face bani frumoşi cu un job sezonier pe la o terasă sau un club de noapte în Neptun sau Olimp, staţiunile de fiţe de la începutul anilor 2000.

Ca să-nțelegi, după o vară de şters mesele pe la mare, te puteai întoarce acasă cu un Oltcit vechi, blugi originali, sute de dolari puşi la ciorapi. Și gândește-te, câştigurile astea veneau deodată, pentru un student căminist obişnuit să mănânce tot anul din conserve. Bine, asta dacă erai genul strângător. Eu şi prietenele plecate să cucerim litoralul nu prea eram, așa că spărgeam mâine, prin cluburi gen Why Not, tot ce câştigam azi.

Cum spuneam, pe atunci, în Neptun era viaţa şi acolo trebuia să laşi demnitatea de viitor intelectual la uşa unei terase. Și să înveţi să ţii cât mai multe pahare de băuturi pe o tavă, în mers. De fapt, dacă erai o tipă cât de cât arătoasă, dexteritatea cu care duceai băuturi la masă sau cu care aşezai tacâmuri pe şerveţel conta foarte puţin spre deloc. O ospătăriţă mai acătării putea să le servească unor clienţi shoturile de tequila direct pe tricouri, şi tot primea bacşiş.

Pentru cine îşi mai aduce aminte terasa Karma, din centrul Neptunului, ei bine, acolo a învăţat o viitoare jurnalistă să preţuiască micile bucurii ale unui bacşiş egal cu zece la sută din nota de plată. Ba chiar şi mai mult de atât, dacă nimereai vreo masă de străini. Şi pe atunci Neptunul era împânzit de italieni sau francezi, veniţi să se bucure pe bani puţini de atracţiile locale, iar aceştia erau genul ăla de clienţi care comandau fără să se uite în meniu. Preferaţii chelnerilor.

Şi tot ăia care te întrebau înnebuniţi cum se numeşte trupa aia mişto care cântă hitul verii, „Ochii tăi", că vor şi ei CD-ul.

Nu ştiu cum mai este astăzi mersul bacşişului pe la terasele de la mare, dar pe atunci câştigai, după o tură de 12 ore, cam cât îţi oferea angajatorul drept salariu lunar. Vreo două milioane, fără contract sau alte fineţuri legale, motiv pentru a uita de ei, atunci când trăgeai linie, la sfârşitul sezonului. Filosofia de viaţă a patronilor de terase era următoarea: îţi dau voie să faci bacşiş în prăvălia mea, de ce eşti nasol şi mai vrei şi salariu?

Existau şi locuri mai cool în care să cari tăvile, nu doar dughene cu patroni dubioşi, în care te pomeneai că trebuie să serveşti espresso cu spumă de două degete unei mese de 20 de interlopi cât dulapurile.

Clubul Paradis, din Jupiter, de exemplu, propunea o discotecă acoperită, cu canapele din alea bambooiste, dar şi una în aer liber, cu piscină şi bar exotic. Era locul perfect pentru studenţii care voiau să muncească şi să se distreze.

Aveau standarde ridicate chiar şi la muzică: aici nu era loc pentru LA şi piesa aia a lor, febleţea turiştilor italieni. Locul ăsta era house până în măduva oaselor, barmanii şi chelnerii erau vopsiţi în cele mai turbate culori, aşa că eu şi părul meu roz ne potriveam perfect în peisajul barului din Paradis. Ideea era că, pe vremea aia, să fii ajutor de barman nu prea renta, iar atâta timp cât nu ştiai să jonglezi cu sticlele de tărie precum Tom Cruise în filmul Cocktail nu puteai fi mai mult de atât.

Cel căruia îi reuşeau show-urile astea servea şi clienţii şi colecta şi bacşişurile, iar începătorii ca noi spărgeau toată noaptea gheaţă şi spălau pahare. Pentru un job sezonier, ăsta era aproape cel mai trist, după cel de picolo.

Interesant e cum astfel de cluburi îţi rezolvau, pe loc, problema locativă, pentru că patronii trebuiau să asigure studenţilor sezonieri şi cazarea pe timpul verii. Mulţi nu se mai complicau şi te cazau chiar în club, într-o cameră pentru staff only, care se nimerea să aibă şi o canapea extensibilă. S-a întâmplat într-o vară, când am lucrat în clubul Soho, din Olimp, aflat la subsolul unei săli de bowling. Nu bag mâna-n foc că mai există şi azi, nici clubul, nici sala.

Era aproape SF să te trezeşti dimineaţă printre mesele goale şi scaunele întoarse cu picioarele în sus, să-ţi faci cafea la espressorul de la bar şi tot de acolo să te serveşti şi cu sucul natural de portocale, pe care obişnuieşti să-l bei la micul dejun. Ajungea să ţi se pară mai mişto ca la un hotel de cinci stele. Să ai tot localul la dispoziţie, o după amiază întreagă, cu preţul aspirării superficiale a covorului şi a curăţării meselor, asta era chiar o experienţă.

Dacă aveai ceva mai mult tupeu, puteai da mici petreceri de zi în clubul lăsat, de altfel, pe mâna ta. Mai nasol era când în fişa de post scria că trebuia să baţi plajele din Olimp şi Neptun, sub un soare criminal, şi să chemi turiştii lungiţi la plajă la seara specială de karaoke. Căci da, am uitat acest amănunt, serile de karaoke făceau pe atunci furori şi să ai un club de profil chiar renta.

Chiar şi noi, cei din personal, puteam să profităm de aparatura barului şi să ne dezlănţuim, înainte de deschidere, pe melodii gen „Killing me softly". Asta înainte să apară tipul ăla cu voce demenţială, care cânta în fiecare seară „Always On My Mind".

Banii nu au, însă, ureche muzicală şi nici miros. Aşa că, dacă se întâmpla să nu te mulţumească câştigul de la o dugheană, te puteai muta cu uşurinţă la alta. Important era să rămâi pe poziţii, la mare. Cum statul la cămin sau cu părinţii nu erau alternative deloc amuzante pentru petrecerea verii, trebuia să încerci să te amesteci cu localnicii care făceau carieră din servitul la mese.

Cum îți spuneam, în Neptun mergea cel mai bine treaba şi cei mai mulţi bani veneau din cele mai triste locuri. Chiar şi de la cea mai penală terasă cu mese de plastic şi pui la rotisor, pregătit chiar în nările clienţilor, plecai cu borseta plină de bancnote. Asta şi pentru că erai cam singura chelneriţă mai mişto care accepta mirosul de usturoi şi pui fript.

Important era să laşi mândria deoparte şi să te gândeşti, în timp ce învârteai de ţeapa rotisorului, că trăieşti o petrecere continuă cu invitaţi înfometaţi. Te motiva gândul că, a doua zi, vei sparge aproape un milion pe plimbări cu banana, la plajă, şi pe pizza şi gin tonic la cea mai fiţoasă terasă din staţiune, defuncta Siesta, sau în clubul hipsterilor de altădată, Kremlin.

Chiar te simţeai important dacă împărţeai acelaşi spaţiu şi respirai acelaşi aer cu VIP-uri ca Ileana Lazariuc, Lili Sandu şi… cealaltă.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre anii trecuți:
Cum te distrai în cluburile din București, la începutul anilor 2000
Cum a fost să cresc ca rocker român în anii '90
Cum era să fii gamer în România anilor '90