​Am vrut să fac turul lumii cu barca și am rămas fără mâncare în a 28-a zi

FYI.

This story is over 5 years old.

mancare

​Am vrut să fac turul lumii cu barca și am rămas fără mâncare în a 28-a zi

Când ești în situații dificile, ai niște idei atât de bune încât nu-ți vine să crezi.
17.8.15

A fost incredibil să traversez lumea în bărcuța mea, Bobbie. Doar că, în a 28-a zi, am rămas fără mâncare.

E ziua 28. Sunt singură, din nou, pe o mare numită Arafura. Și mâncare pula.

Când navighezi în jurul lumii, ai parte de multe momente stupide și dubioase. Las ancora, trag la mal și chem un taxi să mă ducă la cel mai apropiat supermarket. Acolo îmi umplu căruciorul cu fasole la conservă, supe cu tăieței la plic, cereale și mult prea multe paste. Pare că am OCD sau că sunt vreo nebună care se pregătește pentru apocalipsă. „Ce să fac? Îmi place să mănânc ", îi zic fetei de la casă și îi fac cu ochiul.

Publicitate

Dar deocamdată mi-am consumat toate rezervele și am rămas și fără gaz la primus. Doamne ferește, o să mor de foame ", îmi trece prin cap.

Asamblez rapid, din niște cutii de carton, o bucată de sticlă și o oglindă, un aragaz solar. Slavă domnului pentru toate orele alea pierdute pe internet în care m-am informat despre scenarii morbide de supraviețuire.

Noul meu cuptor nu arată grozav, dar funcționează bine, ca în după-amiezile alea din copilărie în care prăjeam furnici cu lupa la soare. În cuptor pot măcar să-mi încălzesc mâncarea la conservă și eventual să fac pâinici din făină, apă și margarină.

Dar mă întreb cât o să rezist. Nu am motor și n-am avut parte de nicio pală de vânt de o săptămână. Cei 300 de kilometri care mă despart de o sursă de hrană ar putea fi și două milioane – zi după zi, nu mă apropii oricum deloc. Mă trezesc în fiecare dimineață cu orizontul nesfârșit în orice direcție. Mă agăț de vorba care spune că oricât ar fi vremea de rea, nu rămâne niciodată așa.

Îmi bălăngăn picioarele pe marginea bărcii și mă uit cu tristețe la gunoaiele care plutesc pe apă. Ambalaje de supe la plic, cutii de suc, capace de Coca-Cola.

Fotografiile autoarei

Totuși, se întâmplă ceva uimitor. Devin și eu parte din mediu, un reziduu plutitor. Peștii nu mă mai consideră o ambarcațiune, ci doar un loc umbrit. În a opta zi de liniște, iahtul e înconjurat de forme de viață. Acum, când îmi bag picioarele în apă, bancuri de pești țâșnesc de colo-colo în jurul lor. Toni mici, dorade verde închis, chiar și câțiva pui de rechini mako. Și atunci, instinctul de supraviețuire îmi aprinde un beculeț: Hei, asta e mâncare!

Tocmai am plecat din Papua Noua Guinee după un an petrecut pe insule printre prieteni dragi pentru care vânatul nu e un sport, ci un stil de viață. Mă uit pe bordul bărcii și remarc imediat sulița lungă de bambus făcută de prietenul meu Lolo. Are patru metri, e lungă și suplă, cu bucăți de metal în capăt. „Trebuie s-o arunci prin pește ", îmi zicea Lolo. Ca și cum ai trage un pumn zdravăn.

Publicitate

Dar trebuie să recunosc că nu mă omor după pescuit, ba chiar mă întristează. Sunt o tipă dură în multe situații, dar nu m-am simțit niciodată bine când am avut noroc la pescuit. De fiecare dată, regret imediat întâmplarea și mă întreb: Ce-am făcut? Mi se rupe inima când văd un pește în culorile curcubeului cum strălucește în soare și luptă pentru viața lui, zvârcolindu-se pe uscat.

Dar astăzi mi-e prea foame ca să simt vină. Așa că arunc sulița. E incredibil de ușor. Într-un sfert de oră, am la picioare vreo zece pești.

Îi despic cu cuțitul și le arunc mațele prietenilor lor din apă. Asta e viața, mă gândesc.

Sub arșița zilei, gătesc câțiva pești în cuptorul improvizat. Pe restul îi tai fâșii ca să-i folosesc drept momeală pentru următoarea masă. Când ești în situații dificile, ai niște idei atât de bune încât nu-ți vine să crezi.

Șase zile mai târziu, ajung în portul Dili, în Timorul de est. O bărcuță se apropie de mine și un puștan slăbuț pe nume Tino mă salută și mă sfătuiește unde să ancorez. „Bine ai venit în Dili! ", îmi strigă peste zgomotul motorului. În ultimele zile, mi-am pierdut orice urmă de bun simț și politețe. În loc să-l salut și eu, îl întreb imediat cât am de mers până la cea mai apropiată piață.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook:

Mai multe povești de vacanță pe VICE:
Vacanța mea de vară cu fete la ștrand, grătare și bunici hip
Vacanța mea de vară între norișori verzi și mașinuțe bușitoare
Fata care e în vacanță de trei ani