Cât de nasol e să chelești când ești femeie

Poate sună nașpa, dar adevărul e că mereu am fost o fată atrăgătoare cu o viață palpitantă. Nu-mi datorez succesul înfățișării, dar să zicem că sunt obișnuită să atrag atenția oamenilor. Așadar, când am pierdut unul dintre lucrurile care mă făceau atrăgătoare, am simțit că-mi cade lumea în cap.

Nici n-a fost o situație din aia care s-a strecurat în viața mea pe furiș. Totul s-a întâmplat foarte repede. Au fost vreo două săptămâni în care am observat că-mi cade părul mai mult ca de obicei, dar nu i-am dat atenție. Aveam alte griji pe cap. De exemplu, căutam un loc în care să mă mut după ce iubitul m-a părăsit și m-a lăsat brusc singură într-un apartament pe care nu mi-l puteam permite.

A fost o zi în istoria alopeciei mele în care am știut că ceva e foarte nasol. M-am trezit târziu și m-am grăbit să ajung la muncă la timp. Am făcut un duș rapid și apoi am început să mă pieptăn. Imediat ce am început, mi-au căzut șuvițe întregi de păr. Simțeam că sunt într-un coșmar. Am continuat să mă perii, cu speranța că la un moment dat o să se oprească să-mi cadă. În zece minute, suprafața chiuvetei era acoperită de păr castaniu și lung. L-am luat în mână și l-am făcut ghem. Eram așa de uimită încât o vreme am stat și m-am holbat la el. L-am și mirosit.

Inima îmi bătea cu putere și, cu sufletul la gură, m-am îndreptat spre oglindă să văd cât de nașpa e situația. Mi-am dat părul pe spate cu ambele mâini și am constatat că o parte din cap era goală complet. Dar cum dracu' de-mi căzuse doar într-o parte? Care-i faza cu cealaltă parte? Lucrurile astea se întâmplă simetric, nu? Nu așa funcționează natura?

Am ajuns la muncă plânsă toată de panică și șoc. Am sperat că poate avusesem halucinații. Am tras părul la o parte și mi-am întrebat colega de lângă mine?

„Care parte e mai cheală?" N-o să uit niciodată ce privire mi-a aruncat.

„Păi, partea stângă. Ce s-a întâmplat?" m-a întrebat.

Nu aveam idee ce mi se întâmpla.

Episodul a fost urmat de zile de frustrare și stres. În câteva săptămâni, bretonul meu luxurian mai avea câteva fire. Începusem să chelesc și în creștet. Nimic nu părea să ajute – nici nutrienții pentru păr recomandați de farmacist, nici șamponul special. Așa că am hotărât să merg la doctor.

La prima consultație, i-am arătat și lui dezastrul din cap.

„Ești foarte stresată?" m-a întrebat.

„Păi da. Am fost cam stresată în ultima vreme."

I-am povestit doctorului că iubitul meu, cu care împărțisem ultimii cinci ani din viață, mă părăsise de curând. Din momentul acela, viața mea luase o turnură nu prea plăcută.

Privirea lui, tonul vocii și cuvintele pe care le-a ales cu grijă arătau compasiune pentru fata din fața lui. O femeie care chelește în floarea vârstei e o catastrofă, un blestem chiar. Mi-a zis că o să-mi verifice nivelurile hormonale și că nu e cazul să mă îngrijorez foarte tare deocamdată.

Testele n-au dezvăluit niciun fel de anormalități în nivelele de androgen (hormonul masculin), așa că nu aveam nevoie de tratament pentru alopecie androgenă. Ar fi fost nașpa să fie așa pentru că asta ar fi însemnat că părul pierdut n-o să mai crească la loc niciodată. Nu-mi puteau oferi alte explicații. Dacă era din cauza stresului, mi-au zis că o să-mi treacă după o vreme.

Evident, când ți se spune că îți cade părul din cauza stresului, te stresezi și mai tare. E un cerc vicios care te înnebunește. Încerci să te calmezi, îți spui că trăiești doar un vis urât. Dar când găsești gheme de păr peste tot prin casă, e cam greu să te calmezi.

În lumea mea, lucrurile nici că puteau fi mai nasoale. Chelia a devenit o obsesie pentru mine, nu mă puteam gândi la nimic altceva. Eram deprimată și plângeam tot timpul. Am început să nu mai ies în oraș și să nu mai vorbesc cu nimeni. Îmi petreceam zilele pe internet, fie căutând soluții pentru problemă, fie vorbind cu alte femei de pe forumuri care aveau aceeași problemă. Căutam cu disperare o mărturie care să-mi confirme existența unui produs miraculos.

Au trecut patru luni de la ziua aceea blestemată din duș. Îmi pierdusem mai mult de jumătate din păr și îmi cădea la fel de mult în continuare. În creștet aveam o chelie cu diametrul de aproximativ șase centimetri.

Am încercat o grămadă de frizuri care să-mi acopere părțile fără păr. Am început un tratament cu Minoxidil și am băgat în mine o grămadă de vitamine. Am încercat să mănânc sănătos, să practic meditația și să merg la psihoterapie. După primele zece minute din ședință, când psiholoaga mi-a zis că ar trebui să accept ce mi se întâmplă, n-am știut cum să reacționez.

„Închide ochii și repetă-ți că situația asta s-ar putea să nu se rezolve niciodată. Gândește-te cum te face să te simți chestia asta. Permite-ți să simți această emoție. " Ce dracu' vrea femeia asta de la mine?!

Am plecat de acolo plângând în hohote, ca un copil ai cărui părinți tocmai muriseră într-un accident. A fost ultima picătură. Până în momentul acela, nu mă gândisem că oroarea asta ar putea dura pentru totdeauna. Am plâns iar și iar. Am plâns până n-am mai avut lacrimi. Mă simțeam complet goală pe dinăuntru. Simțeam că nu mai am niciun motiv să trăiesc și că n-o să mai fiu fericită niciodată. Mi-am făcut griji că o să înnebunesc.

Nu știu exact când s-a schimbat situația, dar într-o zi mi-am dat seama, pur și simplu, că nu îmi rămăsese nimic altceva de făcut decât să iau iar în mâini frâiele propriei vieți. Nu aveam idee dacă o să scap vreodată de chelie, dar știam că n-o mai pot ține așa.

Sunt semi-cheală de opt luni de zile și, n-o să mint, încă mă simt nașpa. Dar e mult mai bine. Părul a început să-mi crească la loc – chiar dacă nu mai e deloc la fel de des ca pe vremuri. Am învățat să-mi acopăr regiunile fără păr și cum să fac sex fără să-mi sperii partenerii. Cred că am ajuns să accept problema, așa cum mi-a recomandat psiholoaga aia rea. Asta înseamnă că sunt fericită? Nu: chelia îmi stă mereu ca un ghimpe în coastă.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe povești personale tulburătoare pe VICE:
Cum e să ai cancer la 20 de ani
Tânăra care s-a întors la modeling, după ce și-a pierdut falca din cauza cancerului
O tânără a dat în judecată o companie de tampoane, după ce și-a pierdut piciorul din cauza lor