Femeia din Australia care și-a ucis soțul și-a ajuns șefa unei găști de tâlhari

A avut cinci identități false. A condus o bandă. Zvonurile spun că și-a ucis propriul soț. Iar poliția nu putea să se-atingă de ea. Deci când Jessie Hickman a intrat pentru prima oară călare în orașul australian Kandos, la începutul secolului XX, localnicii s-au ferit cât au putut de ea.

I-au dat și-un nume: „Doamna din sălbăticie".

Această doamnă din sălbăticie a respins toate preconcepțiile posibile despre rolul femeii. A refuzat să se mărite și să devină mamă, ca să umble liberă și nelegiuită. A fugit de autorități călare pe cal și-a terorizat comunitățile rurale din New South Wales. A fost la fel de remarcabilă precum celebrul „sălbăticit" Ned Kelly, unul dintre cei mai mari eroi populari ai Australiei.

Cu toate astea, povestea ei n-a ajuns niciodată la public. Australia avea deja un celebru fiu nelegiuit; ce nevoie să mai aibă de o fiică nelegiuită?

În schimb, Jessie a fost înmormântată într-o groapă nemarcată, iar povestea i-a fost lăsată să putrezească lângă cadavru timp de mai bine de 60 de ani. Asta spre deosebire de aventurile celebrilor bărbați australieni care-au trăit în sălbăticie, pe care cultura populară i-a transformat în eroi naționali ai săracilor din zonele rurale ale Australiei.

La fel ca hoții americani de vite și tâlharii englezi la drumul mare, nelegiuții din sălbăticia australiană trăiau în afara legii și supraviețuiau datorită inteligenței și armelor din dotare. Le furau oamenilor animalele, terorizau orașe întregi și-i ucideau pe cei care le stăteau în cale. Nu e de mirare că mulți dintre acești nelegiuiți au murit de-o moarte violentă, fie împușcați, fie spânzurați.

„Nelegiuiții din sălbăticia australiană erau călăreți agili. Erau cu totul altă specie față de polițiști și practic conduceau niște bande care se adunau în jurul lor", spune Carol Baxter, istoric și lector adjunct la Universitatea din New England. Asta se datora parțial antrenamentului militar de călărie pe care-l primeau polițiștii, care era „total nepotrivit pentru sălbăticia australiană".

Din cauza analfabetismului și-a patriarhatului, femeile nelegiuite de-abia dacă există în conștiința națională a australienilor, zice Baxter. „Istoria femeilor rămâne în mare parte invizibilă, pentru că nu auzim decât istoriile cuceritorilor, în primul rând. Iar cuceritorii sunt bărbați."

Dar și Jessie Hickman, născută în 1890, a fost o cuceritoare, în felul ei. Și-a trăit viața pe cai mari și la risc. Când avea doar opt ani, părinții lui Elizabeth Jessie Hunt au dat-o unui circ ambulant din sălbăticie, unde i-a mers foarte bine. Anul e 1898 și suntem în statul australian New South Wales, iar o fată din clasa inferioară, cu o genealogie ca a ei, n-are cine știe ce șanse de viitor (n-a ajutat-o nici cazierul tatălui ei).

Când tatăl ei adoptiv, patronul circului, a murit într-un accident neprevăzut, viața lui Jessie a început să se destrame. Circul s-a închis în 1910, iar ea s- a apucat de pariat pe curse de cai și câini ca să-și aline durerea și și-a sporit datoriile astea prin furturi.

Nu și-a găsit liniștea în viața domestică – n-o atrăgea deloc. În 1913, Jessie i-a făcut un fiu lui Benjamin Walter Hickman, dar și-a dat copilul. La scurt timp după, tâlhăriile lui Jessie au ajuns-o din urmă, iar între 1913 și 1916 a îndeplinit două sentințe lungi la Long Bay Gaol, una dintre cele mai celebre închisori din Australia.

Jessie a fost eliberată pe cauțiune în 1916 și a ajuns femeie în casă la John Fitzgerald, un vânzător de vite din vestul Sydney-ului, unde a învățat cum să vândă vite de proveniență chestionabilă (a se citi: furate). Deși nu există dovezi că s-ar fi căsătorit vreodată, Pat Studdy-Clift, autoarea cărții The Lady Bushranger: The Life of Elizabeth Jessie Hickman, spune că Jessie se referea la John Fitzgerald drept „soțul ei" și că tipul avea un caracter lipsit de scrupule.

„Se ducea la crâșmă, se-mbăta rău și-apoi devenea violent", spune Pat.

Dacă e să dai crezare legendelor, la viața ei Jessie Hickman a sărit cu calul peste o stâncă direct într-un râu, în timp ce fugea de autorități, a creat o diversiune complexă ca să fure vitele aflate într-o curte a poliției, a scăpat din arest în timp ce era încuiată într-o toaletă dintr-un tren aflat în mișcare și și-a ucis șeful, pe John Fitzgerald, cu un picior de scaun. Deși Pat spune c-a fost în legitimă apărare.

„El a luat un scaun ca s-o lovească, scaunul s-a rupt și ea a fost lovită la umăr. N-a vrut să-l omoare, a vrut doar să se apere", explică Pat. Nu există niciun certificat de deces pe numele lui John Fitzgerald și cadavrul nu i-a fost găsit niciodată. „L-a ascuns foarte, foarte bine."

În 1920, Jessie s-a ascuns în Kandos, un orășel adormit care se află în apropierea Parcului Național Wollemi de azi. Dar înainte să plece din Sydney s-a măritat cu Benjamin Hickman, deși se pare că n-avea nicio intenție să rămână cu el. E posibil ca Jessie să-și fi dorit un nume nou și un nou început, în speranța c-avea să-și poată lăsa nelegiuirile din trecut în urmă, la Sydney.

Cuplul a divorțat oficial în octombrie 1928, iar Benjamin a remarcat ușor criptic la tribunal că soția lui „ține mult la animale – cai și vaci – și vrea să trăiască la țară."

Zonele Rylstone și Kandos, în care se cresc vite, se află la trei ore distanță de Sydney, la marginea unei zone inaccesibile și sălbatice, cu stânci și peșteri întunecoase săpate adânc în munte. Era peisajul perfect în care să dispară o nelegiuită ca Jessie. „Talentul ei la călărie i-a permis să ducă vitele prin munții ăia, prin care nici bărbații nu se aventurau", spune Pat.

„Munții ăia sunt foarte periculoși, foarte trădători, iar ea a reușit să treacă pe unde bărbații nici nu îndrăzneau să încerce."

Jessie traversa prăpastii adânci în toiul nopții și mâna vite furate pe cal la adăpostul întunericului. Trecea călare ca un bărbat și, pentru un ochi neformat, putea să treacă drept văcar. „Purta pantaloni bărbătești", zice Pat.

Jessie și-a trăit viața ca o pustnică și a dormit într-o peșteră din Parcul Național Wollemi, situată în vârful unei pante abrupte. Dar peripețiile ei au atras rapid atenția tinerilor din zonă, dornici s-o însoțească în aventuri. „Ea le spunea iezii ei tineri", zice Pat.

Cu ajutorul iezilor ăstora, Jessie putea să-și aleagă după pofta inimii ferme din Regiunea Mudgee. Ducea vitele sus pe munte și apoi le vindea. Fie de frică, fie pentru că Jessie nu țintea decât anumite ferme, mulți localnici n-au zis nimic.

Deși a excelat în profesia ei, nonșalanța cu care Jessie îi privea pe proprietarii de vite a atras în cele din urmă atenția poliției, asupra căreia se făcau presiuni enorme s-o bage după gratii. Reușiseră cât de cât să dezmembreze „rețeaua de negoț cu vite rătăcite", dar acum Jessie conducea un întreg ring de nelegiuți din sălbăticie și se mai și pricepea la evadări. Așa că, atunci când a închis-o poliția în 1928, au vrut să se-asigure că acolo rămâne.

Din fericire pentru Jessie, în ziua audierii ei la tribunal, vitele furate – principala dovadă împotriva ei – au fost furate de la poliție. Astfel, a fost achitată și a „ieșit la pensie" la o fermă ascunsă adânc într-o curmătură din munte.

Peste mai puțin de-un deceniu, în 1936, Jessie a murit din cauza unei tumori pe creier, la doar 46 de ani. A fost înmormântată într-o groapă nemarcată, pentru săraci, la cimitirul Sandgate din Newcastle, Australia, unde se odihnește și azi.

Deși nepoata răposată a lui Jessie a deschis subiectul cu niște ani în urmă, Pat zice că locul de veci al lui Jessie rămâne în continuare nemarcat. „E în partea de săraci", zice Pat. „Fără iarbă, doar țărână. Mie atmosfera de-acolo mi s-a părut foarte stranie."

La douăzeci de ani după ce a început să cerceteze viața lui Jessie, Pat are azi 90 de ani și e oarbă, nu se mai poate deplasa până la mormântul lui Jessie. Dar se pregătește un film despre viața lui Jessie, în regia lui Jennifer Gherandi, din Australia de Vest. Astfel, mormântul ar putea să devină un loc de pelerinaj – cam cum e Old Melbourne Gaol pentru infamul nelegiuit din sălbăticie Ned Kelly.

Și poate că Australia va afla, în cele din urmă, povestea doamnei sale din sălbăticie, cea demult uitată.

Traducere: Ioana Pelehată