Ilustrație de Matt Panuska

Un studiu Gallup ne anunță că ne simțim mizerabil. Per total. Numai 41% dintre români declară că sunt fericiți. Pare un procent sănătos, dar asta numai pentru că te uiți la el cu ochii unui om cronic nefericit și te uimește cam orice procent mai sus de zero. Cum adică fericiți, dom’le?

Factorul esențial al înmuierii stării de spirit pare unul clasic: lipsa banilor. Suntem săraci și asta ne ocupă tot timpul. Se poate să suferim mai rău ca alții sub povara zilei de mâine, dar sunt studii care arată că, după un anumit prag de subzistență, banii nu adaugă semnifcativ la fericire. Cu toate că nu are rost să ne mințim că săracia e doar un fel de abundență fără bani, suntem în mod detașat mai depresivi decât locuitorii unor țări mai sărace și cu scrotul prins mai strâns în menghina istoriei. Ca în fiecare an, printre cele mai fericite state sunt tot felul de republici și insulițe bananiere în curs de dezvoltare. Anul acesta se pare că Fiji ia tortul, unde 98% din locuitori sunt fericiți de zburdă.

Dacă nu banii aduc fericirea, după cum ne amintesc și mii de texte de cântece și poze motivaționale a la Poptămaș, de ce suferim? Aici am cinci teorii despre motivele pentru care românii sunt așa de ciufuți ca națiune.

1. Avem termen de comparație la doi pași

Europa e un continent unde discrepanțele dor tare, pentru că de la graniță până la Viena faci cinci ore cu mașina și o călătorie de vreo 50 de ani în timp. Cetățenilor din Surinam le e mai simplu să trăiască zen în relativa lor neîmplinire, pentru că aproximativ toți vecinii lor într-o rază de zece mii de kilometrii o duc la fel. Pe noi geografia ne pune nas în nas cu decadentul imperiu vest European, iar contrastul e țipător. Iar știința e de acord. Pe scurt: comparația e mama nefericirii.

De peste două decenii așteptăm cu sufletul la gură să se schimbe lumea în jurul nostru. Așteptăm să ne ia pe sus promisiunile glorioase ale capitalismului și să ne învăluie în luxul și grandoarea după care salivam în catalogul OTTO prin ’88. Problema e că saltul de la un stat care te hrănește relativ constant, dar prost, la capitalism, care e un fel de Hunger Games ecomonic, e de ordinul anilor lumină. Să ajungi competitiv și performant în douăzeci de ani, când concurența are un avans de două sute de ani, e cu dichis. Să lași în urmă hatârurile unui regim bazat pe furtișag, inerție și turnat e și mai greu.

2. Doina de jale ar merge ca imn

Nu suntem chiar cei mai asupriți oameni de pe fața pământului, dar, dacă asculți puțin la colț de stradă, ți-ai închipui că trăim cel puțin foametea irlandeză. Ne place să ne plângem de parcă cineva ține scorul. La orice șezătoare lângă bloc, concursul zilnic e cine are cea mai deprimantă sau șocantă poveste. De la 60 de ani în sus, o bună parte din cetățeni se transformă într-o masă omogenă de figuranți din The Walking Dead, care tot rumegă mantra lor halucinantă: pe vremuri era mai bine. Nu, pe vremuri erați tineri, aveați energie, erecții și glume relevante cultural. În rest era mai rău, mult mai rău.

Ne place să ne plângem de parcă cineva ține scorul.

Diversitatea lucrurilor de care ne plângem e impresionantă, de la vreme la fotbal la preoți și la politică. În special politică. Românul nu s-a născut doar poet, ci și expert în politică, și în funcție de canalul TV ales, se plânge furios de orice nouă presupusă himeră care i se vinde. Teoria conspirației e o altă sursă nesecată de jale. Suntem pironiți în starea noastră abjectă pentru că „ei” (înlocuiește cu: noua ordine mondială, evreii, masonii, illuminati, reptilienii annunaki, extratereștii antici, toți cei enumerați etc.) vor asta. Vor să ne omoare cu codex alimentarius, fluor în apă și gluten. Sigur, nu suntem singurii de pe planetă care credem bazaconii, dar la noi au o tentă puțin mai fatalistă, pentru că predicțiile apocaliptice sunt doar un punct pe lista necazurilor. Planurile diabolice ale reptilienilor trec în planul secund, dacă se scumpește benzina.

Un studiu recent arată că, deși plângerile constructive, adică alea unde te plângi ca să-i inciți pe alții la acțiune, pot adăuga la fericire, cele făcute doar așa, pentru atenție, te deprimă și mai rău. Și da, ai ghicit: „Fută-i sfinții de capitaliști, pe vremea mea și șomerii aveau de lucru” nu e o plângere constructivă.

3. E greu să ai solidaritate, când ești paranoic

Danezii și țările nordice ocupă tot timpul vârful clasamentelor astea cu fericirea. Una din explicații e că solidaritatea socială și încrederea în comunitate sunt foarte bine dezvoltate. 40% din danezi fac voluntariat constant, iar aproape 10% din PIB-ul țării e din muncă voluntară. Încrederea în instituțiile statului și în concetățeni e de asemenea extrem de mare. La noi, fiți sinceri, și aici nu mă refer la ceva mișcare cooperativă între 15 hipsteri în Lipscani, munca voluntară e pentru fraieri. Sigur, sunt adorabili în naivitatea lor, dar tot sunt fraieri. La noi probabil și ăsta e un atavism dubios de pe vremea comunismului, când voluntar însemna obligatoriu și muncă însemna să faci orice altceva.

Aici intervine și gradul în care oamenii au încredere unii în alții într-o societate, și da, și pentru asta există o măsura statistică la care noi stăm prost, cu 43 de puncte, iar Danemarca stă excelent, cu 131, după World Values Survey. E greu să faci muncă voluntară, dacă ești paranoic tot timpul că vei fi fraierit și dacă stai mereu cu un ochi pe capra vecinului. Din păcate, cât timp ne cresc ochi și în ceafă să-i suspectăm mai eficient pe alții, nu prea avem rând la solidaritatea socială.

4. Alții trag sforile

În studiile despre factorii care contribuie la fericirea personală, controlul și autonomia asupra vieții proprii sunt unii dintre cei mai importanți. O generație întreagă și fracțiuni din altele câteva au trăit fără un gram de autonomie personală. E clar că paranoia statului dă, dacă nu pleacă peste noapte. În același timp, pentru mulți dintre români, pumnul de oțel al statului s-a transformat în incertitudnea capricioasă a pieței muncii. Când ziua de mâine îți scapă printre degete și ți se poate surpa oricând pământul sub picioare, e cam greu să-ți revendici autonomia. Și timidele noastre incursiuni în sectorul privat sunt penalizate, pentru că cezarul poate să-și ceară zeciuiala când vrea și de câte ori vrea sau, alternativ, concurența are pile. Cu atâția păpușari, îți vine să-ți bagi piciorul în tot spectacolul.

5. Libertatea ne e limitată by default

Și culturile se pot cuantifica într-o oarecare măsură (e controversată treaba, pentru că nu vorbim de lucruri tangibile), iar un olandez le-a organizat meticulos. Geert Hofstede, gurul științelor inter-culturale, a creat șase dimensiuni după care poți compara aspectele dominante din culturile locale de prin diversele națiuni. Una dintre ele, indulgence, arată o valoare extrem de scăzută în România. Valoarea asta măsoară gradul de înfrânare sau de control al imaginii proprii, pe care un om trebuie să-l manifeste față de semenii lui, sau, reversul, gradul de libertate de exprimare personală pe care îl are un om. La noi (după investigațiile olandezului), cică e obositor de multă auto-cenzură socială. Societățile în care trebuie să te înfrânezi tot timpul și să te adaptezi sunt corelate puternic cu cinismul și pesimismul.

Comparativ, țări cu care ne lăudăm că semănam în vena latină, ca Spania, au un scor dublu la dimensiunea asta (20 vs. 44), iar țări cronic vesele, precum Danemarca, zburdă de permisivitate socială cu un scor de 70. Da, ăștia sunt cei de care ne mirăm că se întind pe iarbă în parcuri și citesc, ca niște homeleși nesimțiți.

Nu e chiar șocantă știrea că suntem nefericiți. E ca în povestea aia pe care o tot repetă lumea când vine din vest: „Ce naiba au ăia, de zâmbesc pe stradă?”. Cât timp chestia asta va fi o curiozitate, probabil și statistic vom sta tot așa de apocaliptic cu fericirea. Poate nu suntem construiți pentru ea, ci pentru un martiriu sublim și constant, sau cum spune slovacul filosof marxist Slavoj Zizek, „de ce să fii fericit când poți să fii interesant?”.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre fericire:
Cum să fii fericit în 25 de paşi
De ce ne face fericiți muzica tristă
Perfecționismul e o boală mentală și îmi distruge viața
O aplicaţie de psihologie pozitivă îţi poate face viaţa mai bună