Am vorbit cu Nicu Covaci despre cum era să fii rocker în România anilor ‘60-’70

Dacă ai 20 și ceva de ani, s-ar putea să crezi că-n comunism ai noștri stăteau toată ziua în fabrici și noaptea se uitau cum crește mucegaiul pe pereții gri, în timp ce ascultau Cântarea României de plictiseală. Adevărul e că și oamenii ăia se distrau în felul lor, cu orice ocazie, pe ritmuri de muzică populară, ușoară și rock'n'roll.

Nicu Covaci rămâne părintele rock-ului românesc, orice ar spune detractorii săi. A răspândit cultura asta prin toată țara, apoi a plecat de aici, fugărit de securiști. Deși în ultimii ani am văzut că lumea se concentrează foarte mult pe certurile lui cu foștii membri ai trupei Phoenix sau pe neînțelegerile cu cenaclul Flacăra, adevărul e că omul este o istorie vie a unei perioade în care rockerii erau singura formă de contracultură în fața partidului-stat.

M-am văzut cu el ca să discutăm despre cum erau cântările, petrecerile și gagicile rock prin anii '60-'70.

VICE: Cum ajungea rock-ul occidental în România, în anii '60?
Nicu Covaci: Timişoara era un oraş cosmopolit cu o populaţie destul de mare de sârbi. Ascultam toţi muzică pe radiourile lor, Novisat şi Radio Beograd, care aveau tot ce era mai modern. În afară de asta, era şi plin de şvabi care aveau rude în străinătate ce trimiteau discuri aici. În săptămâna în care apărea un disc nou cu Rolling Stones sau cu Beatles ni-l dădeau şi nouă cadou, ca să-l cântăm la petreceri.

Era vreun fel de muzica occidentală care avea voie să fie vândută în ţară în perioada aia?
Nu, singura muzică din afară acceptată era cea sud-americană, muzica din regimuri tolerate, precum Los Paraguayos care plăceau şi rupeau sălile de dans. Eu şi azi mai cânt „Malaguena". Dar ceea ce ne dădeau englezii era cu totul altceva, aveam frisoane, mi se făcea pielea de gâscă. Primele melodii de rock englez pe care le-am ascultat erau de la the Monkees. Apoi, primul meu disc a fost unul de la Beatles, Please Please Me, de la care mi se ridica părul în cap. Aveam vreo 17-18 ani. Era atât de impresionantă, atât de clară și atât de directă muzică aceea. Și avea și un element celtic, pe care mai încolo l-am descoperit în folclorul nostru, mai ales în zona Banatului, Maramureșului și-n Transilvania.

Se făceau cântări în parc în comunism?
Da, așa m-am apucat eu de chitară. Când eram copil, am văzut un băiat de vreo 13-14 ani în parc care cânta la una, înconjurat de gagici. Am venit lângă el și-am început să cânt la muzicuța mea. M-a luat lângă el să-l acompaniez. A doua zi, i-am zis mamei și am primit chitară și profesor.

Cum ai făcut rost de chitări electrice în perioada aia?
Pe prima mi-am făcut-o eu. Telefoanele alea vechi aveau un microfon și un difuzor. Microfonul l-am pus pe cutia de rezonanță. Am lipit un cablu într-o cutie de lemn cu două baterii de patru volți jumate, niște tranzistori, condensatori și intram pe intrarea de pick-up în radio. Era un semnal mic, dar destul cât să amplific sunetul și să se audă pe cele două difuzoare.

Am avut noroc să fim iubiți de niște oameni care se pricepeau și tehnic, taică-miu se întorsese din pușcărie, unde făcuse zece ani pentru că era legionar, și el însuși mi-a făcut amplificatoare acasă. Asta până când formația a devenit atât de cunoscută încât ne cereau unii în Italia să cântăm la ei. Atunci a venit un manager de acolo și ne-a adus chitări, un Fender Stratocaster și altele. Nu am mai putut să plecăm, dar ne-au lăsat instrumentele.

Pe unde se cânta și se petrecea atunci, aveați vreun fel de rockoteci?
Se adunau oamenii în cluburi muncitorești. Practic fiecare fabrică și fiecare uzină avea unul. Se cântau de toate, în fel și chip, oamenii experimentau, puneau și muzică din folclor, și muzică ușoară, dar noi eram preferații. Prin '62 cântam la un club muncitoresc căruia noi îi ziceam Lola, deși se numea Constructorul. Solistul vocal Moni Bordeianu îl idolatriza pe Mick Jagger, îi studia mișcările în oglindă și făcea un show atât de tare la Lola, încât odată mi-a spart și chitara. Cântam de trei ori pe săptămână acolo și atârnau oamenii de treptele tramvaielor prea pline când veneau la concerte. Deja câștigam de trei ori mai mult ca mama, care era croitoreasă la teatru. Se dansa continuu, dar fără alcool sau țigări, pe vremea aia petrecerea era petrecere. Bănuiesc că erau și spioni în cluburile muncitorești, dar nu se simțeau.

După ce-am copilărit într-o perioadă în care cultura rock și votca Săniuța mergeau mână-n mână îmi vine greu să cred că n-aveați o băutură specifică când vă vedeați la prin oraș.
La petrecerile de apartament se bea bere de Timișoara, care era cea mai bună din țară la ora aia. Plus că existau Pilsner Urquel, Budweisser și alte beri cehești cu care am crescut toți p-acolo, care nu erau deloc scumpe.

Cum era ieșitul cu fetele, înainte să devii faimos?
Pentru mine era totul foarte simplu, mă rog, nu știu alții. În primele clase mă îndrăgostisem de o colegă de bancă cu care mă mai pupam. În liceu am cunoscut-o pe Carmen Perneș, o dansatoare de la brigada artistică. Ea mă vizita acasă la mine, eu o vizitam acasă la ea. Mi-amintesc că într-o zi a venit maică-mea cu o pungă plină de prezervative, nu știu unde a făcut rost în perioada aia. În altă zi, eram acasă la Carmen, în pat cu ea și-a deschis ușa taică-su, care intrase c-un vraf de cărți în mână. I-a picat tot teancul când ne-a văzut. Noi, stingheri, am luat cărțile și am început să le aranjăm. Pe vremea aia era mult mai natural totul, dacă plăceai pe cineva i-o arătai.

Miliția se băga vreodată peste fazele de băiețeală, de certuri și bătăi între puștani?
Nu, pe vremea aia ne băteam pe rupte fără supărare: picioare în fund, pumni în cap, ne jucam prinselea, ascunselea, era o viață intensă. Astăzi stau copiii de mici cu capu-n căcatul ăsta de mobil. În același timp, eram și eu un băiat rău, băteam tot ce prindeam în parc, de-a ajuns maică-mea să mă bată o dată pe săptămână. Cumpăra un vraf de linguri de la piață și, până la finalul săptămânii, erau rupte toate pe fundul meu.

Înainte să fiți faimoși, pe unde făceați repetițiile?
Cântam când la unul acasă, când la altul acasă sau prin săli de școli, chiar nu era o problemă. Nu se plângeau vecinii că repetam, mai ales că nici nu se auzea așa de tare. Gândește-te că electrica mea se auzea la fel de tare ca acustica conectată la radio. După doi-trei ani deja ne-am impus în cluburile muncitorești.

Cum v-ați transformat dintr-o trupă care cânta în cluburi, într-una națională?
Prin liceu, m-am făcut instructor la brigada artistică a Școlii Numărul doi, că mă știau de chitarist. Eram copii de clasa zecea care-au încropit o formație care să acompanieze soliștii vocali de clasa a cincea. Am câștigat locul doi la un concurs mare din Iași cu o piesă de la the Shadows, apoi brigada s-a desființat, dar am rămas cu trupa și ne-am zis inițial Sfinții, deși eram niște diavoli. Aveam 40 de zile de turneu, două concerte pe zi și trei în weekend.

Care era principala diferență dintre timișoreni și bucureșteni în perioada aia?
În Banat exista influența aia occidentală. Timișoara se uita de sus la București. Și cenzura era mai ușoară aici, ni se permiteau mai multe. În schimb, în București era mass-media, radioul și Electrecordul care ne țineau spatele, pentru că produceam. În '68, când ne-am scos primul disc, Margareta Pâslaru și-a tras palme. Mie îmi place de ea, în perioada aia vindea nemaipomenit cu 80 de mii de discuri. Noi am scos 100 de mii cu primul album.

Exista o mică diferență și între public, pentru că se polarizau. Bucureștenii erau mai mult cu muzica franceză și italiană, noi eram cu englezii și americanii. Mă rog, cântam și eu „io sono innamorato di Marina", că asta voiau oamenii să audă. Pe lângă noi mai erau Roșu și Negru și Mondialul pe scena rock, dar primii care m-au impresionat când au cântat cu chitare electrice au fost Sincron. Dar să știi că de simțit simțeam la fel.

Cum era atmosfera când trăgeați muzica la București?
La Electrecord, inginerul de sunet stătea cu whisky-ul într-o mână, în timp ce noi umblam la mixer. Cântam zi de zi. Erau toți atât de bine pregătiți, că discurile se făceau una-două. Cinci minute piesa, cinci minute ai tras-o. Acum stai cu zilele și tot nu iese.

Și simțeați că trăiți ca o trupă rock din afară?
Da, cântam pe litoral în cluburile pentru străini și veneau gagicile alea din Stockholm, Amsterdam, Berlin încărcate cu tot ce visai, inclusiv droguri. Le-am încercat pe toate. Era ca o horă de seri pe scenă, nopți nedormite cu gagicile alea și dimineața scufundări, c-au fost mereu un hobby de-al meu. Într-o noapte nu știu ce luasem, dar am picat de pe scenă cu chitara-n mână și m-a prins un doctor care a urlat repede „o lămâie și niște Fernet Branca". Eu descoperisem whisky acolo și aveam o cămașă-n care-mi stătea bine, în care țineam mereu un pachet de Dunhill roșu cu auriu și o sticluță de Johnnie Walker tot roșu cu auriu, așa că mai trăgeam o gură.

Tot la străini schimbam banii în valută și ne luam amplificatoare Marshall peste amplificatoare Marshall. La un moment dat dormeam într-o cameră în care aveam doi pereți acoperiți numai cu ele, până sus. Cred că aveam cea mai teribilă instalație din sistemul socialist.

Și-n turneele din țară era aceeași atmosferă?
În turnee, primeam cel mai mare hotel din oraș, iar ultimul etaj era rezervat doar pentru noi. Cu un etaj mai jos stătea securistul de serviciu. Făceam schimb de femei din ușă-n ușă. Era normal și nu se supăra nimeni. Uneori făceam și porcării, gen turnam detergent în fântâni arteziene și acopeream strada în clăbuci. Odată am făcut un chef monstru cu trupa Omega din Ungaria, cu țuici și berbeci. Ne-au înjurat ăia că nu puteau să țină concertul la București, tot vomitau după aia.

Știu că-n perioada aia look-ul conta foarte mult în cultura rock. Obsesia autorităților cu părul lung era chiar atât de mare cum se povestește?
Părul era cea mai mare piedică la începuturile trupei noastre. Șeful UTC pe județ ne iubea foarte mult, ne organiza tot felul de concerte, dar îmi tot zicea: „Nicu, mai udă părul, dă-l așa pe la spate, să nu se vadă". Uneori ne dădeau cu făină în păr înainte de apariții, alteori televiziunile ne turnau ulei în cap. Plus că erau și niște căcăcioși de la UTC care patrulau pe stradă cu miliția și te tundeau pe loc. Din fericire, nu pe noi, pentru c-am făcut rost de niște autorizații de cascador de la studiourile Buftea, pentru păr lung, că jucam în filme haiducești.

Mai erau și alte elemente de look rock care nu le plăceau securiștilor?
Aveau o problemă cu pantalonii dacă erau strâmți și evazați. Noi îi făceam p-ai noștri la croitor. Aveam pantofarul nostru care ne făcea cizmulițe cum aveau Beatles, cu toc și cu gumă. S-a ofticat Valentin Ceaușescu pe ghetele mele că, deși ale lui erau originale, ale mele aveau tocurile mai înalte.

Cum l-ai cunoscut pe Valentin Ceaușescu?
Am avut un toboșar, Dorel Vintilă, care era unul dintre băieții înfiați de Elena Ceaușescu. Dar o făcuse de râs, că n-avea chef de școală și l-a expediat la Timișoara unde a dat de mine. M-am trezit după două săptămâni cu Zoia Ceaușescu acasă și cu inspecția. Prin Dorel l-am cunoscut pe Valentin. În perioada aia era împărțită clar țara: eram noi și ei. Acum nu mai există „noi".

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre anii '70:
România în anii 70 prin ochii turiștilor nemți
Ce probleme aveau părinții tăi când erau adolescenți în România anilor 70
Andrei Pandele a documentat satul românesc din anii 70 până-n zilele noastre