Am vizitat un orfelinat abandonat din România alături de un tânăr care a suferit acolo

Daniel dă molozul la o parte și scoate câte o copertă de disc, câte o cărțulie despre tinerețea lui Avram Iancu, câte o fișă de bibliotecă. Le scutură, le mângâie și le pune deoparte cu grija unui arheolog. Clădirea asta e a fostului orfelinat „9 Mai" din Bușteni și conține o parte din trecutul lui Daniel, iar el n-are de gând să uite.

Daniel Rucăreanu a fost unul din sutele de copii care au locuit aici din 1987 până în 1992. Ca toți ceilalți, a crescut cu varză acră, cu bătăi, cu nepăsare și cu plase de sârmă între etaje, ca într-o pușcărie. Dar și într-o pușcărie încap bucurii: ține minte și fragmentele de meciuri de fotbal, și cărțile, și zilele de 1 iunie când veneau pe la ei femeile de la fabrici și se prefăceau că-s mamele lor, și liniștea și lumina de-aici, din bibliotecă. Nici pe astea n-are de gând să le uite:

Zice asta cu tonul lui calm, în care sunt doze egale de blândețe și indignare. Azi, e președintele Asociației Federeii, care caută dreptate pentru foștii copii din orfelinate.

N-a mai fost aici din 2001, de când centrul era încă în funcțiune. Azi, îl însoțesc pe Daniel într-o scurtă vizită prin propriul trecut, ca să găsim câte-o bucățică dintr-un trecut mai mare.

Dinspre stradă, clădirea asta pare trainică, seamănă bine cu imaginea din vederi. Până aproape de mijloc e îmbrăcată în piatră, iar mai sus e văruită. Abia dacă te oprești în dreptul ei o să vezi că geamurile s-au cam dus, că la parter sunt bătute scânduri, că acoperișul e spart, iar câțiva arbuști dau să bage câte-o ramură în sălile de la parter.

Intră pe geam, prin dreapta ușii principale, și o să vezi - după ce treci printre pet-uri și resturi de haine -, că plafonul din mijloc, de deasupra holului imens, e spart. Înăuntru plouă de-a binelea și miroase a lemn putred și a ciment ud.

Coloanele înalte dinăuntru și rotunjimile ferestrelor amintesc de zilele mai bune.

Clădirea a fost construită în 1907 și a funcționat apoi ca stabiliment balnear și hotel-cazinou. În 1942 a fost transformată în centru pentru orfanii de război, iar odată cu venirea comunismului a continuat să fie folosită ca orfelinat.

Din 2003 încoace, la scurt timp după ce centrul de plasament a fost desființat, îi aparține familiei primarului din Bușteni, Emanoil Savin. Așa că am mers să-i cerem voie să intrăm.

Am dat ochii cu Savin la intrarea în primărie, iar Daniel s-a recomandat, i-a zis ce vrem să facem. Primarul a părut stânjenit, a spus că nu prea mai e nimic acolo, dar că ne lasă.

Povestea preluării clădirii, scrisă de Ziarul de Prahova acum zece ani, a fost așa: Consiliul Județean Prahova a scos la licitație clădirea. Pentru că n-o voia nimeni, a atribuit-o societății S.C. Hidro Valea Prahovei S.A., care asigura apa județului. Compania a încercat la rândul ei de vreo trei ori s-o vândă, și nimeni nu s-a băgat, așa că a scăzut prețul până pe la vreun milion de lei.

De atunci, din clădirea orfelinatului a mai căzut câte-un perete, a mai dispărut câte-o țeavă, s-a mai făcut țăndări un geam.

Azi, pare complet abandonată și de boschetari, și de grafferii locali. Pășim încet, ca într-un muzeu. Daniel scoate telefonul și pozează tot: intrarea către holul mare, care mai are o bucată din ușă, scările, hârtiile rămase pe pereți. În două dintre fostele săli de curs nu mai e nici parchetul, nici bârnele, așa că pământul de dedesubt e așezat în valuri și pare arat.

Cineva a încercat să scoată țevile din perete. A spart zidul până sus, dar n-a putut să le scoată. S-au mai păstrat bucăți din lambriuri și câte-o bucată de draperie. Prima e clasa în care Daniel a învățat patru ani, până la sfârșitul gimnaziului.

În anul școlar '88-'89 învățau aici 44 de copii, așa că stăteau și câte trei-patru într-o bancă. El stătea în prima bancă, spre ușă. Își aduce aminte de o întâmplare cu Hogea, un coleg obsedat de filmele cu Bruce Lee și Jackie Chan. Era în timpul orei de română, iar la catedră era Steriade, un profesor mai în vârstă, cu o față de șoricar și cu mâini ireal de mici, de copil. De față cu el, Hogea l-a tras pe Daniel din bancă și l-a luat la pumni și picioare, iar profesorul n-a zis nimic.

Tipul ăsta voinic obișnuia să-i spună lui Daniel: „Iar înveți? Să nu te mai prind că înveți!", și iar îl bătea.

Uneori îl punea pe Daniel să stea lipit de un perete, cu un măr pe cap, și încerca să lovească mărul cu o lovitură de arte marțiale.

Câteodată nimerea.

Daniel se uită pe geam, la blocul de vizavi. Acolo locuia o profesoară de-a lor, Silvia Pădure, care a fost și directoare câteva luni. Ține minte că, imediat după Revoluție, au avut o vacanță mai lungă. Când s-a deschis școala, mulți profesori se evaporaseră. Au plecat care-ncotro, pentru că acum era democrație și aveau lucruri mai bune de făcut decât să lucreze într-un orfelinat.

Intrăm în bibliotecă, cea mai luminoasă dintre încăperi. Pe pereți sunt pictați voievozi și lupi cu scufițe, un călăreț care urcă spre o cetate. Pe pereții dinspre intrare sunt tot felul de variante de viitor pentru orfanii din Bușteni: o fabrică, o pereche de mănuși de box, niște note muzicale, eprubete, o înotătoare care sare de la trambulină.

Pe lângă ele sunt acum desene și inscripții noi, făcute cu spray-ul. Erau vreo 12 mii de volume aici, de jur împrejurul pereților. Aici stătea Daniel: era cald și bine, și doamna bibliotecară era foarte primitoare.

Un perete nu e niciodată doar cărămidă, un geam nu e doar o bucată de sticlă.

Fragmentele de trecut răsar din fiecare loc, cât trecem dintr-o clasă în alta, cât coborâm pe o scară întunecată, către cantină. Prin locul gol dintre balustradele astea a căzut un copil și a murit. Un altul a căzut pe geam. Se murea așa, din accidente stupide, din neglijență.

În sala de mese, care era și sală de spectacole, aude și acum zgomotul a sute de tacâmuri. Mâncau în serii, pentru că nici în locul ăsta imens nu încăpeau toți. Pe o ușă mai e trecută o hârtie cu programul uneia din ultimele generații care au trecut pe-aici.

Prima serie mânca la 6.30 dimineața.

Sus, la etaj, erau dormitoarele cu câte patru sau șase paturi supraetajate. Acum sunt camere mici, dar la început, când Daniel a ajuns aici de la orfelinatul din Ploiești, era o singură cameră, din care s-au făcut trei.

Găsim și biroul directorului, la capătul unui culoar îngust. Daniel își amintește de răul care-i stăpânea pe profesori și educatori, oameni în toată firea. Una dintre primele directoare de după '90, Cristea, a fost înlăturată din funcție în urma unui puci.

Damian era rău, crud, un tip de o viclenie ieșită din comun, un politician adevărat. Avea câțiva băieți pe care-i manipula. I-a trimis la Guvern, cu o petiție. „Să scăpăm de diavoliță! Se vorbea acolo despre abuzuri, despre ce face doamna Cristea, care chiar încerca să mai așeze lucrurile un pic în instituție. Și ăia de la Guvern, cum erau ei panicați că află presa, în două zile au demis-o pe doamna Cristea", își amintește Daniel.

La un moment dat iese soarele, și lumina se împrăștie printre coloane. Deasupra noastră, între plafonul de sticlă și acoperiș, văd un copac care dă să se înalțe binișor, și nu-mi dau seama unde-i încep rădăcinile și încotro o apucă. Îi zic lui Daniel că mă bucur să văd că natura poate să recucerească spațiile atât de repede: înseamnă că există speranță că, după ce n-o să mai fie oameni pe Pământ, lucrurile o să revină la normal.

Daniel îmi zice că știe niște câmpuri care se întind de-a lungul căii ferate, după ieșirea din București. Sunt mormane de gunoaie acolo. Când vine primăvara, peste gunoaie înverzesc arbuștii și iarba și totul se schimbă.

Ieșim afară și vedem buruienile care cuprind și aici totul, și chiar e frumos.

Pentru mai multe fotografii, urmărește-l pe Cristian Munteanu pe site-ul său.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale din „Luna copilăriei pierdute":
Cum era să locuiești în orfelinatele groazei din România anilor '90
Copiii pe care statul român i-a uitat într-un spital de psihiatrie
Copiii din România anilor 90 nu erau adoptați, ci expulzați din țară pe bandă rulantă