Tania ne-a zis să îmbrăcăm pelerinele de plastic, ne-a dat câte o lanternă și ne-a pus să alegem un mic carton, gen carte poștală, dintr-un teanc. Pe al meu scria, în arabă, „martirul Bilal Al Naimi". Pe spate erau instrucțiunile: să găsesc piatra de mormânt, să sap cu mâinile, să mă întind pe pământ și să ascult.

Tania ne-a condus, apoi, către micul cimitir, cu zece astfel de pietre și ne-a lăsat să căutăm. Am găsit-o pe a mea, m-am pus în genunchi și am săpat până am dat de un mic săculeț, apoi m-am întins peste pământul rece și am ascultat. Știam că este o înregistrare, însă în întunericul ăla, vocea – calmă, vorbind engleza cu accent arab – chiar părea că vine din mormânt.

N-am reținut vârsta lui Bilal, dar era tânăr, pentru că avea copii mici. Înainte de război, plecase la muncă în Liban. Când a auzit că, în Siria, au început manifestațiile împotriva regimului, a decis să se întoarcă acasă, la Homs. A fost acolo când forțele de securitate au început să tragă în oameni și i-a văzut căzând pe primii.

Bilal nu era militar, însă a decis că trebuie să se apere cu arma în mână. În lunile următoare a devenit comandantul unui grup de rebeli. Pe măsură ce războiul se intensifica, erau tot mai multe victime – inclusiv doi dintre frații lui Bilal, pe care a trebuit să îi îngroape. Cu toate acestea, și-a adus soția și copiii înapoi la Homs, convins că va veni o schimbare.

Într-o zi, când Bilal era în apropierea casei sale, a auzit unul dintre avioanele pe care regimul le trimitea din când în când să bombardeze cartierele controlate de rebeli. De data asta, bomba a căzut în apropierea lui Bilal. A murit îngropat sub dărâmături. Câteva săptămâni mai târziu, o altă bombă a lovit chiar casa lui Bilal, însă copiii lui au supraviețuit pentru că – zice vocea venită din mormânt – Bilal se sacrificase. Apoi vocea a tăcut și, din jur, s-a auzit o muzică instrumentală sumbră.

Cele zece povești le aparțin unor victime ale războiului civil sirian – activiști și rebeli. Cu toții au fost îngropați în grădinile caselor lor, fie pentru că nu se putea ajunge la cimitire din cauza frontului, fie de teama ca autoritățile să nu persecute familiile aflând că unul de-al lor se alăturase revoltei. Cea care a adunat poveștile este o artistă libaneză, Tania El-Khoury. A aflat despre victime discutând cu refugiați sirieni din Liban, sau direct cu persoane aflate în Siria, pe care le-a contactat cu ajutorul unui activist pro-democrație din acea țară.

Războiul civil sirian este cel mai sângeros conflict al secolului. Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului, o organizație care monitorizează războiul, afirmă că peste 250 de mii persoane și-au pierdut, deja, viața, iar alte două milioane au fost rănite . Mai mult de jumătate din populația țării a fost forțată să fugă din calea violențelor – peste patru milioane s-au refugiat în afara granițelor, în timp ce 7 600 000 sunt refugiați interni. Zeci de orașe au fost distruse, iar infrastructura țării este la pământ.

Războiul a început în 2011, după ce forțele guvernamentale au încercat să înăbușe, în sânge, proteste pașnice-pro-democrație. Ca răspuns, unii protestatari au pus mâna pe arme, ajutați și de mii de dezertori care nu voiau să tragă în populație. S-a ajuns la un război cu accente inter-confesionale, în care sunt implicați importanți actori regionali și globali.

Regimul lui Bashar al-Assad, sprijinit în principal de minoritatea șiită a alauiților, se luptă cu rebelii care sunt, majoritatea, musulmani sunniți. Rebelii moderați se luptă cu jihadiștii – Frontul al-Nusrah, afiliat rețelei Al Qaida și Statul Islamic. Acestea două, deși au ideologii identice, se luptă între ele. Guvernul de la Damasc e sprijinit de Iran care, pe lângă proprii militari, și-a folosit influența pentru a trimite în Siria miliția libaneză Hezbollah și luptători șiiți irakieni și afghani. De câteva săptămâni și Rusia s-a implicat, direct, în luptele din Siria, avioanele sale bombardând poziții ale rebelilor.

De partea cealaltă, rebelii (inclusiv unii islamiști, dar nu Statul Islamic și Frontul Al Nusrah) sunt sprijiniți – politic dar și cu arme și bani – de state sunnite din regiune, ca Turcia și Arabia Saudită, dar și de unele puteri occidentale. Grupările rebele radicale, în special Statul Islamic, beneficiază și de aportul a zeci de mii de luptători străini, atât din lumea arabă cât și din Occident. Statele Unite și aliați ai acestora bombardează poziții ale Statului Islamic, nu și ale guvernului, și riscă să se intersecteze, oricând, cu avioanele de război ale rușilor.

În toată această nebunie, victimele devin simple statistici – x persoane au murit, astăzi, în Siria – care apar, zilnic, în fluxul de știri al presei internaționale. Aici intervine proiectul Taniei El-Khoury, Grădinile vorbesc, prin care artista își propune să scoată din anonimat „martiri ai revoltei", care n-au avut parte nici măcar de un loc în cimitir.

„E vorba despre oameni, care au avut fiecare poveștile și visurile lor, care și-au dorit libertate", mi-a spus Tania în seara în care am cunoscut-o, la Bienala de Arte Emergente, care s-a ținut într-o hală unde a fost Combinatul Fondului Plastic, un loc obscur și greu de găsit, pe undeva prin nordul Bucureștiului.

Din câte știu, în Liban, Tania este un nume creștin. Dar artista a refuzat să îmi spună ce religie are; ea și acea parte din generația ei cu care se identifică refuză apartenența la vreo confesiune, într-o țară care a fost marcată, la rândul său, de război civil și tensiuni între musulmanii șiiți și sunniți, creștini și druzi.

În prezent, Siria vecină este în mijlocul unui război cu puternice accente inter-confesionale, în care oamenii pot fi uciși doar pentru că sunt musulmani șiiți sau sunniți sau creștini care au căzut în mâinile grupării nepotrivite. Pentru ucigași victima nu este decât un anonim care face parte din celălalt grup și merită să sfârșească îngropat într-o grădină dintr-o țară care pare să se transforme, treptat, într-un uriaș cimitir.

Filmul ăsta este foarte tulburător. Acum doi ani, în august, rebelii sirieni au fost atacați cu arme chimice Video via articolul E responsabil regimul sirian pentru cel mai grav asalt cu arme chimice din ultimul deceniu?

La sfârșitul performance-ului, Tania El Khoury ne-a dat câte o hârtie și un pix, ca să scriem, fiecare, un mesaj pe care, după aceea, să-l îngropăm lângă piatra de mormânt. Ne-a spus că mesajele vor ajunge la victime. Am stat câteva minute în fața foii. Ce să îi scrii unui mort? Ce să le scrii copiilor sau soției unui mort? Că a meritat sacrificiul? Că nu va fi uitat? Că ți-a plăcut sau te-a impresionat povestea lui? Ce consolare pot aduce niște vorbe, ale unui străin aflat la mii de kilometri distanță, într-un loc în care războiul este doar o știre, iar victimele – o simplă statistic? Mi-a fost rușine să îngrop hârtia goală, așa că am umplut o jumătate de pagină cu ceva ce mi se părea empatic și încurajator.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai vezi despre ororile războiului sirian
Siria - Spitalul de campanie din Alep
Mi-am părăsit familia pentru Armata Siriană Liberă
Micul leu: Mașina siriană de ucis în vârstă de 11 ani