Legendarul fotograf de muzicieni Tommy Sheehan face poze cu mai marii și mai tarii din rock, pop și rap de peste 40 de ani. Luna asta și-a lansat prima carte,Aim High: Paul Weller in Photographs 1978 - 2015. Aici îi spune lui John Doran povestea din spatele a zece dintre fotografiile lui celebre.

Mă bate lumea la cap de o mie de ani să scot un album, dar urăsc să fiu centrul atenției. Când l-am fotografiat ultima dată pe Paul Weller, în februarie 2015, pentru coperta revistei Mojo, mi-a zis: „Tom, ar trebui să scoți un album". Am crezut că se referă la un album cu munca mea.

Peste vreo câteva luni, mă contactează o editură și mă întreabă: „Dintre toți artiștii pe care i-ai fotografiat, cu cine-ai putea să scoți un album foto?" Și – ding! Atunci mi s-a aprins beculețul. I-am dat un SMS lui Paul și i-am zis: „Salut, frate, Tommy sunt…" Și, să-i dea dumnezeu sănătate, mi-a răspuns într-un sfert de oră: „Cu ce pot să te-ajut?" E genul ăla de om. A scris prefața pentru carte, în care povestește cum îi place să lucreze cu [așa] un fotograf matur.

În curând se fac 40 de ani de când am început să lucrez cu el. Nu ești prieten la cataramă cu oamenii pe care-i fotografiezi. Aveți o relație profesională și, la modul ideal, vă respectați reciproc. Nu mi-ar plăcea să fiu genul ăla de om care-i calcă mereu pe nervi pe muzicieni, se chinuie s-o ardă cu ei și chestii de genul ăsta. Să nu mă-nțelegi greșit, sunt prieten cu el la fel cum sunt prieten și cu tine. De fapt, el e exact ca tine, John – numai cu diferența c-a scris o tonă de melodii geniale.

Era februarie 1982 și ne-am dus în America să-l fotografiem pe Ozzy pentru Melody Maker. Tocmai mușcase capul liliacului, deci cred că lui Jonesey [fostul editor, Allan Jones] i s-a părut c-ar ieși un material bun. Din nefericire, s-a întâmplat cu doar o lună înainte să-i moară chitaristul, Randy Rhoads, în accidentul ăla bizar de avion, care-a avut loc în timpul aceluiași turneu. Ne-am întâlnit cu Ozzy în barul hotelului la care stătea, pe la 11 dimineața. Chipurile nu mai bea, dar își comanda coniace mari și le lăsa pe masă lângă Jonesey ca, în caz că intră Sharon, să nu-și dea seama că bea.

Am zis: „Te deranjează dacă mergem un pic la Alamo, să facem niște poze?" Așa că el a dispărut în cameră și când s-a-ntors purta niște pantaloni trei sferturi super-evazați și-un fel de bluză de lână cu aripi de liliac. A intrat la magazinul de suveniruri și și-a luat o geantă și-o pălărie de paie. Am sărit într-un taxi, am dat o fugă la Alamo și-am tras repede câteva poze, dar apoi a zis: „Tre' să mă piș". Pe ambele părți ale ușii principale sunt niște urne de beton, înalte cam de-un metru și s-a pișat în una dintre ele. Eu eram, gen: „Ai, să-mi bag…"

S-a scuturat și s-a suit într-o nișă deasupra ușii, în timp ce eu făceam de zor poze. Din spate, aud pe cineva care zice [accent texan puternic]: „Da, ăsta-i tipu' pe care l-am văzut că a urinat pe Alamo". Și polițistul ăsta texan zice: „Pe bune? Ia dă-te tu jos de-acolo, prietenaș?" Și tipul zice: „Da, și ălălalt îi făcea poze!" Și polițistul texan zice: „Pe bune? Păi îl luăm și pe el." Și ne notează numele și-apoi zice: „Hei, nu ești tu tipul care-a smuls capul liliacului cu dinții?" Și Ozzy zice: „Ba da, în pula mea. A fost ca un Twix învelit în piele de căprioară".

În timp ce chema întăriri, am derulat filmul, am pus altul în aparat și i l-am dat pe primul lui Jonesey, în caz că urmau să-mi confiște aparatul. La faza asta deja ajunseseră o grămadă de polițiști la fața locului și unul dintre ei se duce la Jonesey: „Auzi, prietene, ești și tu cu ăștia?" Și ăsta face, gen [cu un accent ridicol]: „Nu, eu sunt turist suedez!" În cele din urmă, l-au eliberat pe Ozzy din arest, ca să poată să-și țină concertul. Când l-am văzut, era tulburat. „M-au închis cu un criminal! Era plin de sânge… tocmai o omorâse pe nevastă-sa…" În pula mea.

Asta a fost prin 1994. Am ajuns în L.A. joi și ni s-a tot spus, „azi se-ntâmplă". Numai că nu s-a-ntâmplat nici în ziua aia, nici a doua zi, nici a treia. Luni, în ziua când aveam avionul înapoi spre Marea Britanie, ne-au sunat să mergem la el acasă. Când am apărut, tocmai se termina o petrecere care ținuse tot weekendul. Se fuma mult și era și-un puști acolo, pe la vreo 12 ani care băga rap pentru toată lumea. Era super bun.

Ni s-a zis că nu avem voie să aducem vorba deloc despre procesul împotriva lui Snoop care era în plină desfășurare. Fusese acuzat de complicitate la o crimă. L-am întrebat: „Îți aduci aminte de semnul cu forța negrilor, pe care l-a făcut Tommie Smith la Olimpiada din 1968 din Mexico City?" Și el zice „da". În timp ce stătea la poză, i-am zis: „te deranjează dacă-ți prind astea?" Cumpărasem o pereche de cătușe din plastic de la un magazin de curiozități din Amen Corner în Tooting, pe drum spre aeroport. Am tras câteva cadre și-apoi erau pe-acolo niște scări cu balustradă în zonă și i-am zis: „Ia stai tu pe treptele alea, prietene." M-am dus pe partea cealaltă și l-am fotografiat privind printre gratii, dar nu voiam să sugerez c-ar trebui să intre la-nchisoare. Era doar o imagine de căcat.

Mor după tipul ăsta, nu mai pot. I-am făcut primele lui poze pentru Melody Maker. L-am fotografiat de-a lungul a 20 de ani. Dar reprezintă și haosul pe care poate să-l aducă meseria asta. Odată îl fotografiam pentru NME la Manchester, iar reporterul, care n-avea cine știe ce mare experiență, mă tot întreba: „cum e ca om?" I-am zis: „Păi, o să întârzie. O să ajungă aici plin de spume. Ceva sigur nu i-a mers bine. Ceva sigur i s-a întâmplat, care l-a împiedicat să ajungă aici la timp. Și o să-ți povestească tot, de-a fir a păr. Apoi o să bea ceva și-o să fie totul ok."

Ăsta ajunge la hotel cu jumătate de oră întârziere și zice: „În căcat, Tommy, îmi pare rău c-am întârziat, îmi pare rău c-am întârziat… eram în mașină… n-am reușit s-o pornesc… și dup-aia n-am găsit nicăieri loc de parcare, așa că am lăsat-o pur și simplu pe unde-am apucat. Și-apoi a oprit un autobuz și șoferul mi-a zis: «Nu poți să-ți lași mașina acolo. Mut-o-n pula mea.» Eu i-am zis: «N-o mut, în pula mea. Acolo o las!»" Și-apoi, în cele din urmă, când s-a oprit din vorbit și-a luat o bere la draft și-o tărie cu suc, apoi înc-o bere și-a zis: „Bun, eu mă duc până la budă înainte să ne apucăm de treabă." S-a dus la budă și s-a-ntors după câteva minute, dar era, gen [mimează, cu ochii dați peste cap, limba atârnată afară din gură și alunecă din scaun]. Numai așa făcea… mureai de râs.

Ce poți să-i zici lui Mick Jagger, căruia i s-au făcut un milion de poze. Eu i-am zis: „Probabil ești nou în toată treaba asta, Mick, dar nu-ți face griji, cu mine ești pe mâini bune." Purta un poncho, am făcut niște poze, apoi și-a scos ăla. Purta un pardesiu, așa că i-am făcut niște poze și cu ăla și-apoi și l-a scos, a rămas într-o cămașă, i-am făcut niște poze și așa, apoi și-a scos și aia și-a rămas într-un maieu, așa că am făcut niște poze și cu ăla.

Deci au fost patru set-up-uri în zece minute. Ce băiat. Profesionist desăvârșit. Când ai în față pe cineva care-a fost fotografiat de milioane de ori, n-ai ce să-i faci decât să-i dai înainte și să obții ce poți. A doua oară când l-am fotografiat pe Neil Young trăsesem doar câteva cadre, când s-a băgat managerul lui, Elliot Roberts, și-a zis că anulează ședința. Era o sticlă de apă pe masă și i-am zis lui Neil: „Nu vrei tu să iei sticla aia de apă, s-o-ndrepți spre obiectiv și să te uiți urât la mine, cu privirea aia a ta?" Și Elliot zice: „Nu vrei să vezi privirea aia, când se uită urât?" Eu zic: „Auzi, cine-i închide gura porcului ăstuia?" Genul: „Am doar cinci minute să-mi fac meseria, dar astea cinci minute sunt ale mele, deci jet de-aici."

L-am cunoscut pe Weller prin 1978, cred, la studiourile RAK din St. John's Wood. The Jam înregistrau All Mod Cons. Nu prea-i băgasem în seamă, pentru că, la momentul când apăruse muzica punk, mi se părea că nu-i de mine. Deși Joe Strummer era doar cu vreo doi ani mai mic decât mine, eu treceam drept intrusul cu pleată. Punk-ul nu-mi spunea absolut nimic.

Îi văzusem pe Jam în deschidere la The Clash la The Rainbow, un concert cu propriile lui probleme. Toți punkerii ăia au smuls din loc scaunele de cinema cu margini de fier și le-au aruncat în fosa orchestrei și m-a nimerit unu-n cap. Weller e genul de tip căruia nu-i place să se agite nimeni din cauza lui. Mulți jurnaliști vor să le pună artiștilor vorbe-n gură, într-o oarecare măsură. De multe ori, fotografii vor să-l pună pe artist să facă o tâmpenie, care să ajungă apoi să-l bântuie toată viața. Pe mine nu mă interesează să încerc să fac de-astea sau să-mi văd poza pe vreun perete de galerie de artă. Ce vreau e să surprind cine e persoana respectivă într-un anumit moment din viața sa.

Pe Lydon l-am cunoscut când îi făceam poze fratelui lui, lui Jimmy Lydon, care avea o trupă de punk cu Jock McDonald, care se numea 4" Be 2" și îi fotografiam împreună cu Bananarama în fața penitenciarului Wormwood Scrubs, dintr-un motiv care s-a pierdut, de-atunci, în negura vremii.

Fotografia asta a fost făcută în perioada [albumului PiL] Flowers of Romance, în apartamentul lui de lângă Maida Vale. Am făcut niște poze pe hol și-am zis: „John, ia aruncă-te tu în spatele candelabrului ăstuia." El a zis: „Cam târziu, în pula mea, Sheehan, Anton [Corbijn] mi-a făcut deja poza aia." Și eu i-am zis: „Ei, eu n-am văzut-o, în pula mea… așa că fă ce-ți zic." În mod dubios, chiar a făcut-o și am mai tras rapid niște cadre.

John poate că mai și pozează așa, nițel, dar trebuie să te miști repede să-l prinzi. În mod normal, dacă încerci să regizezi lumea așa, te-ai dat dracu'. Nu se bagă. Pleacă și gata. Eram în 1981 la New York și-am ieșit să bem ceva. După ce-am trecut prin niște baruri irlandeze să bem niște Guinness, am ajuns la Studio 54. Era luni seara și cam gol. Când m-am întors de la budă, n-am putut să nu fac dansul cretin al lu' unchi-miu Harry de la Sheffield, dar, na… Am ieșit să beau ceva cu Lydon și-am sfârșit la dans la Studio 54. Mai încolo, am stat toată noaptea pe acoperișul clădirii lui și ne-am uitat cum vin norii pe râul Hudson. Pur și simplu am băut și-am vorbit numai căcaturi.

Manic Street Preachers cântau în deschidere pentru Suede la Paris și ne-a venit ideea să mergem în catacombe. Mormanele de oase din tuneluri îți ajung cam până la genunchi, iar în mijloc e un zid de oase și cranii, înalt de vreo doi metri. Nu-i prea lat, deci n-aveam cum să fac o poză de grup, doar portrete individuale. După asta, ne-am întors la sala de concerte, la Bataclan, pentru probele de sunet și l-am fotografiat pur și simplu lângă ușa din culise, unde era un stencil care zicea: „Am văzut viitorul și e crimă." Pe bune, asta, în sine, e o afirmație puternică, dar, când mă uit în urmă, după vreo 20 de ani, mă gândesc: „Doamne-dumnezeule, în pula mea…" A fost oribil, pur și simplu oribil ce s-a-ntâmplat [la Bataclan] la sfârșitul anului trecut.

Când ai joburi din astea nu-ți dai seama la momentul respectiv prin ce trec muzicienii din punct de vedere psihologic. Îți păstrezi o oarecare distanță. Industria muzicală atrage ca un magnet tot felul de oameni, iar unii dintre ei sunt prea fragili. Nici măcar n-ar trebui să se apropie de ea. Nu vorbesc neapărat în mod special de Richie, dar în nouă cazuri din zece, indiferent câtă bravadă vezi tu pe scenă, clar omul respectiv nu-i așa și în afara scenei. Arta lui vine din inimă și vine din suflet. Muzicienii ăștia au o pornire necontrolabilă să facă ceea ce fac, orice-ar fi. Și ăștia sunt oamenii care, de multe ori, nu-s făcuți pentru partea de industrie a industriei muzicale.

Un exemplu evident în sensul ăsta ar fi Elliott Smith. Când i-am auzit prima dată muzica, mi s-a părut fantastică. M-am bucurat foarte mult, pe bune, să am ocazia să-l cunosc și chiar mi-am dorit să vorbesc cu el despre muzica lui, dar el n-a avut nicio treabă. Un tip foarte, foarte timid. Nu toți cei care intră-n ring sunt construiți [să și lupte]. Nu doar asta, dar poate că nici n-a avut oamenii [potriviți] pe lângă el și stilul lui de viață era așa [un haos]. Ce pierdere. Chiar dacă-i mult mai ușor s-o zici după ce s-a întâmplat.

Liam Gallagher e așa cum pare și pe scenă, dar numai într-o anumită măsură. Am zburat cu Oasis când s-au dus prima oară în America, în mai 1994, pentru CMJ. Trebuia să aibă primul concert în New York, la Wetlands. În avion, tot restul trupei stătea în față [la clasa întâi], dar Liam a venit în spate să ne salute și să bea ceva cu noi. Auzisem toate poveștile, cum că-i un nesimțit, dar a venit și-a stat cu noi un pic de vorbă și-apoi, când s-a dus cineva la budă, a stat cu copilul omului, a avut grijă de el. M-am gândit: „E cam politicos pentru o bestie rock & roll."

Ne întorceam acasă prin Times Square, după ce filmasem clipul pentru „Live Forever". Voia să-și ia un tricou cu New York, cum purta Lennon. Când am ieșit din magazin cerul s-a făcut brusc negru și-a început să plouă cu stropi cât niște mingi de tenis. Am fugit să ne-ascundem și-am tras la plezneală după cadre. De obicei, formațiile astea sunt alimentate de un dinam de tensiune, dar niciodată n-am asistat la vreo situație în care s-o ia lucrurile razna. Făceam odată niște poze cu The Cure și se-ntâmplase ceva. Se zisese ceva și Simon Gallup pur și simplu s-a tirat. Asta a fost tot. Atât i-a trebuit și a plecat de tot…

Poza asta a fost făcută pe High Holborn, în 1984. Când a văzut reclama pentru spitalul de oftalmologie i s-a părut firesc să facă cu ochiul, pentru că băusem. Era ziua mea. L-am auzit dup-aia că povestește așa despre ziua aia: „Nu mi-a venit să cred. De fiecare dată când îmi mai făcuse poze fusese super profesionist, dar de data asta a fost haos. Când ne-am întors la cârciumă, muistul mi-a zis că e ziua lui." Deci, da, în ziua aia am încălcat regula de aur și am tras un pic la măsea înainte să termin treada. Regula de aur: munca e pe primul loc. Dar, hei, o dată în 66 ani, nu-i chiar așa rău.

Despre Mark se știe că nu se-nțelege cu majoritatea jurnaliștilor și fotografilor pe care-i cunoaște. Pentru numărul 100 din UNCUT au făcut un pictorial cu poze cu muzicieni care țin albumele lor preferate. The Fall cântau la Brighton, așa că m-am dus acolo să-i fac poza. Am ajuns mai devreme la sala de concert, dar evident că nu era acolo. Nu face, în pula mea, probe de sunet. Soția ne-a zis că s-a întors la hotel. N-aveam cum să dau de el acolo, așa că am luat la rând toate cârciumile și barurile din zonă, dar tot nu l-am găsit. Așa că m-am dus și m-am așezat la barul hotelului și-atunci a ieșit și el din lift.

Când l-am văzut, am zis: „În pula mea, Mark, te-am căutat peste tot." Și el a zis: „În pula mea, Sheehan, dacă știam că ești tu, coboram mai devreme. Am presupus c-au trimis un bulangiu." Asta-nseamnă că mi-a zis că are încredere în mine? Nu cred, dar probabil nici n-am șanse să mă apropii mai mult de el. Ne-am înțeles bine dintotdeauna dintr-un motiv sau altul, nu mi-e nici mie foarte clar de ce.

Faptul că Tom Waits joacă un rol e util pentru fotograf, fiindcă joacă teatru pentru cameră, ceea ce e foarte neobișnuit. Muzicienii pot să aibă o super prezență pe scenă, dar, de obicei, în afara scenei nu se dau în spectacol, nu fac nu-știu-ce chestie dacă-i rogi, pentru că nu-s maimuțe de circ. Trebuie pur și simplu să ajungi în punctul ăla, în timpul limitat pe care-l ai la dispoziție.

Am avut norocul să-l fotografiez în 1978, în Scandinavia. Tocmai trecuse prin faza aia, când era poetul care locuia la Tropicana Hotel și-așa mai departe, deci, da, tocmai începuse să facă personajul ăsta. Apoi m-am mai întâlnit odată cu el, la Portobello Hotel. N-a zis mare lucru. Ne-am întâlnit și-a treia oară acum zece ani, în Santa Rosa, la nord de San Francisco, la Flamingo Motel. Am venit să-mi fac pozele și-am zis: „Vreau să fac câteva aici, înăuntru, dar vreau să și ies afară…" Dar el a zis că afară e prea multă lumină. I-am zis că există un petic de șosea foarte mișto, imediat în apropierea hotelului, dar a zis nu. I-am zis: „În pula mea! Tu nu-ți aduci aminte de mine, dar ne-am mai întâlnit de două ori și dacă pui timpul cap la cap, sunt vreo nouă minute în total, deci n-o să-ți ia mult din viață să ieși pur și simplu afară și să stai." A râs de s-a tăvălit, dar, muistul, tot n-a vrut să iasă afară…

Așa că se poate spune că e util că joacă un rol, dar a adoptat un personaj dur, așa că m-am cam săturat să-l tot văd în poze regizate, în care e „în personaj". Mi-ar plăcea să-l văd că face și altceva… Nu cine știe ce tâmpenie, dar ceva un pic altfel. Nu prea are nimeni mari șanse să-l scoată pe Waits din carapace. Cred c-ar trebui să-i fii destul de bun prieten pentru așa ceva.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre vedete:
Poveștile muzicienilor români cu drogurile, de la halucinații în direct până la condamnări pentru trafic
Cum e să gătești pentru staruri în turneu
Vodcă, fane sexi și avioane private: de ce sunt compozitorii de muzică clasică mai hardcore decât rockstarurile