Constantin Cucu este doctor endocrinolog și profesor universitar la Facultatea de Medicină din București. Are 50 de ani, dintre care jumătate sunt petrecuți prin spitale. Și încă nu e bolnav.

O doamna uşor angoasată de existenţa unui micronodul mamar îmi mărturiseşte că la un moment dat a fost inclusiv la un vraci, o doamnă din comună, care „i l-a tras".

Procedura, asemănătoare cu ceea ce la Bucureşti ar putea fi privit, în absenţa patologiei mamare, ca preludiu, a impus o anumită focalizare pe aria afectată şi, firesc, sunt întrebat dacă există motive de îngrijorare.

I-am mărturisit că da.

Am constatat o discontinuitate bruscă în starea timidă a femeii atunci când, cu jumătate de voce, m-a întrebat „De ce?".

I-am explicat cu blândeţe pacientei că, deşi probabil că nu s-a întâmplat nimic la nivel mamar, faptul în sine, de a te duce la vraci să te tragă de sâni este, din perspectiva modului meu de a raţiona, extrem de îngrijorător.

Am rămas îngândurat după plecarea doamnei, încercând să îmi imaginez modul în care pomenitul vraci rezolvă, pe plan local, vreo urgenţă urologică masculină.

O ştire bombă îşi face cu dificultate loc în paginile electronice ale unui site de calitate, nimerit intitulat „Cap limpede".

Articolul insistă asupra cercetării originale a doamnei Angelina Malakhovskaia, fizician, care, timp de zece ani, a studiat efectul semnului crucii asupra a diferitelor structuri expuse.

Beneficiind, probabil, de o finanţare serioasă din partea Patriarhiei, femeia de ştiinţă a expus mostre de apă de lac, fântână, râu, izvor, băltoacă, chioarcă, păstrăvărie sau robinet la efectul semnului crucii, atât în varianta ortodoxă cât şi în cea papistaşă, prin stânga sau prin dreapta, de popă sau de babă, cu sau fără rugăciune.

Deşi articolul nu spune asta explicit, sunt absolut convins că un cercetător cu determinarea, ideaţia şi cerbicia dumneaei, în zece ani de efort ştiinţific, a expus mostrele sus-menţionate şi la alte tipuri de influenţe control (descântece, aplauze, piatră-foarfece-hârtie, deget mijlociu, dublu deget mijlociu, citate din Tora, răsfoit de Coran sau primele versuri din Hare Krishna).

Mostrele sus-menţionate au îngrijorat-o iniţial foarte mult pe doamna Malakhovskaia, având în vedere că microscopul institutului, Igor, a demonstrat că acestea erau pline de bacterii. Bacterii multe şi dezgustătoare, anticipate de altfel de majoritatea personalului stabilimentului, care oricum dezinfectează zilnic apa de băut cu votcă binecuvântată.

Zece ani mai târziu, după centralizarea datelor obţinute, doamna a dus la concluzia tulburătoare că semnul crucii, mai ales dacă este o cruce ortodoxă adevărată, atingând în mod reglementar plexul, umerii şi tărtăcuţa rezultă în reducerea marcată a numărului de bacterii.

Ulterior puţinii bacili supravieţuitori au putut fi sterilizaţi complet de expunerea la varianta pravoslavnică a „Tatălui nostru" şi numai KGB ştie ce s-a întâmplat când mostrele au fost expuse şi la „Crezul" sau „Înger, îngeraşul meu".

Prin contrast crucile făcute în dorul lelii, la beţie, nu numai că au cruţat bacteriile din cănile de studiu, dar aparent le-au şi accelerat evoluţia spre forme de viaţă periculoase, inorogi microscopici, drăcuşori psihedelici şi alte necurăţenii periculoase.

Deja soboare de preoţi, de-a lungul şi latul mamei Rusii, se implică în exterminarea completă a bacteriilor periculoase şi cercetători de robotică avansată sunt în prim planul cursei mondiale pentru crearea primului robot cu o performanţă de peste 20 de mii de cruci/secundă, capabil a steriliza Volga într-o singură sesiune de pioşenie.

Vânzările de apă oxigenată, tinctură de iod sau rivanol au scăzut brusc şi companiile farmaceutice locale sunt în faliment, cu excepţia, desigur, a celor axate pe producerea spirtului.

Problema este cu adevărat mai deschisă discuţiilor şi interpretărilor, cu cât există şi date empirice care sugerează că, la rândul lor, bacteriile, mai ales în cantităţi mari, au efecte nocive asupra preoţimii.

De câteva luni, de la publicarea rezultatelor, telefonul institutului este permanent liber, în aşteptarea mesajului de la fundaţia Nobel şi cercetătorii sărbătoresc ceea ce pare a fi marele succes al proiectului „Aghiasma".

Numai Alioşa, portarul, continuă să fie vigilent şi să pună, zi de zi, votcă în toate mostrele de apă care îi trec prin faţă.

Am un pacient ghinionist în sensul că, deşi nu ţine în mod special dietă, nici nu este clar dacă îşi ia chiar zi de zi medicaţia, diabetul lui pare a se agrava.

Faptul pe care eu îl consider îngrijorător, lui îi pare tolerabil, fiind nedureros, deşi povestirile mele motivaţionale despre amputaţii, orbire, dializă şi infarct tind să clădească prin picuratul lor repetat o stalagmită de îndoială în opacitatea de cavernă a mentalităţii lui.

Ca un maestru șahist, descoperind şi popularizând un gambit nou, omul îmi relevă astăzi raţiunea intimă a confidenţei lui şi arma lui secretă cu care se apără de diabet, înfulecând amandină după amandină.

Este vorba de o mică investiţie, de doar câteva mii de euro, pe care a făcut-o într-un aparat de producere, stocare, distribuire şi împroşcare a apei, purificată, ionizată şi, sper eu, măcar răcită, numită „apa Kangen".

Citind unele semne vagi de nedumerire de pe chipul meu omul îmi înmânează manualul de prezentare a produsului, care tronează în locul unde pe vremuri avea chiuveta, şi îmi cere opinia şi insightul.

Termenul „kangen" înseamnă în japoneză „întoarcere la origini", deşi fără conotaţia românească a trimiterii în origini, şi este în esenţă un aparat de electroliză cu posibilitatea acidifierii sau alcalinizării apei, taman potrivit pentru consumatorii de apă acidifiată sau alcalină.

Nu există date de tip ştiinţific (adică din alea care necesită observaţii sistematizate sau comparaţii validate statistic) care să demonstreze că genul acesta de produs este benefic sau nu, deşi pe coperta manualului se constată o familie fericită. Posibil poate şi pentru că tatăl e băutor de apă, aparent sănătoasă.

Deschiderea broşurii începe cu lecturarea a 46 de motive, părerea mea întemeiate, pentru care este bine ca omul să bea zilnic apă, multe din aceste raţionamente fiind aplicabile de fapt şi la peşti. Spre deosebire de aceştia însă, omul este extrem de rezistent şi la apa mai alcalină sau mai acidifiată, fie ea băută, împroşcată sau doar implicată în gargară, fapt speculat de manufacturierul japonez în proiectul lui comercial.

Mai departe se discută îndelung despre deshidratare şi soarta imprudenţilor apatici la băut, trecându-se apoi în revistă lunga listă de organe ale omului care nu se descurcă prea bine în condiţii de acidoză. Paradoxal, singura zonă în care aciditatea persistă, chiar după două trei vadre de apă alcalină, este stomacul, capabil să-şi păstreze aciditatea necesară digestiei şi după agresiuni mai importante.

Din păcate, testele clinice care au permis legitimarea produsului au fost extrem de confidenţiale. Totuși, convingătoare pentru ministerul muncii şi bunăstării din Japonia, ca şi pentru reprezentanţii unei asociaţii profesionale de medici foarte buni niponi, intervievaţi cu răbdare de gheişele firmei.

Desigur însă că nu este nevoie de toate aceste teste, când există relatările mult mai coerente şi greu de combătut ale oamenilor atinşi de binefacerea lichidă. Așa am putut afla mărturii despre răni care s-au închis după nici două săptămâni de pulverizare cu apă acidă sau despre metastaze care s-au redus în timp numai şi numai datorită prevederii de a-şi înghiţi citostaticele cu apă kangen.

Nu sunt convins că personal mi-aş cumpăra un astfel de aparat, deşi sunt convins că micii spălaţi cu apă superalcalină s-ar putea dovedi pe grătar fabuloşi. Nici măcar nu am suficiente date cât să conchid cu claritate că, minus efectul în plan financiar, aparatul este în vreun fel nociv.

Ba mai mult cred că pacientul meu, dacă va respecta dieta şi îşi va lua regulat medicaţia, fie ea şi cu apă scoasă dintre electrozi, are o şansă de vindecare mai mare decât până acum.