Cum e să trăiești cu teama că iubitul te înșală non-stop

Te apucă gelozia când urmăreşti o emisiune despre infidelitate? S-ar putea să suferi de o afecţiune psihologică mai puţin cunoscută.

Sunt unele seri în care eşti singură acasă, cu o sticlă de vin, în faţa laptopului şi gândurile ţi-o iau razna. Acum cauţi poze cu Patti Smith pe Google, o clipă mai târziu aluneci în jos pe timeline-ul prietenului tău şi te chinui singură cu pozele în care el zâmbeşte alături de fostele lui.

Chiar dacă puţină gelozie este normală într-o relaţie, ea se poate dezvolta într-o tulburare psihică devastatoare pentru anumiţi oameni. Această afecţiune a fost denumită sindromul Othello, în 1951, de către psihiatrul englez John Todd, care a descris-o drept „o formă periculoasă de psihoză". Numele este inspirat de personajul lui Shakespeare, Othello, care-şi omoară soţia după ce se convinge de infidelitatea ei.

Charlotte are 21 de ani şi este studentă în Regatul Unit. În cazul ei, sindromul Othello s-a manifestat în timpul primei ei relaţii serioase. „Simptomele apăreau din senin. În mod normal, nu sunt geloasă pe alte femei şi sunt foarte încrezătoare în mine şi în abilităţile mele. Dar, în momentul ăla, am început să dezvolt o frică iraţională de infidelitate şi abandon. La început, simptomele erau aproape imperceptibile, iar apoi micile gânduri paranoice s-au transformat în căderi nervoase, pentru că eram convinsă că iubitul meu mă rănea."

Accesele ei de gelozie deveniseră într-atât de rele încât a încercat de mai multe ori să pună capăt relaţiei. „Durerea şi depresia pe care care mi le provocase mă făceau să cred că nu merită să trec prin asta. Uneori speram ca partenerul meu chiar să fie infidel, ca să nu mai trebuiască să aştept eu să se întâmple."

După luni întregi de asemenea anxietăţi care o paralizau, Charlotte s-a documentat despre simptomele ei şi a dat peste sindromul Othello. „Mă simţeam uşurată, cred", spune ea. „Eram sigură că ce am eu trebuia să fie un fel de tulburare mintală, pentru că nu era deloc normal prin ce treceam şi m-am bucurat că am putut să o identific."

Rachel are 31 de ani, este asistentă la o clinică privată din Georgia, SUA, şi suferă, de asemenea, de aceeaşi afecţiune. Prima dată când a luat contact cu gelozia morbidă a fost în copilărie. „Maică-mea clar suferea de asta. Îmi aduc aminte că, odată, după ce ne mutasem într-o casă nouă, mama a găsit pe acolo nişte reviste Playboy şi a crezut că sunt ale lui tata. Aşa că le-a rupt paginile şi le-a lipit pe pereţi, de faţă cu mine. După care i-a strigat lui taică-miu: «Uite-ţi curvele». Îl acuza pe tata că vrea să se culce cu orice femeie vag atrăgătoare, fie că era din viaţa reală sau de la televizor."

Lucrurile care o declanşează pe Rachel sunt „femeile de la televizor, din reviste, orice tipă drăguţă sau care ar putea fi genul prietenului meu." În cazul lui Charlotte e vorba de orice reprezentare a infidelităţii din cultura populară. Cântecele, cărţile, emisiunile TV, filmele şi chiar şi articolele de ziar care abordează subiectul ăsta o perturbă: „Dacă sunt martoră la infidelitate, am atacuri de panică şi intru în depresie zile-ntregi."

Conform lui Windy Dryden, profesor emerit de studii psihoterapeutice la Goldsmiths University din Londra, cei care suferă de gelozie morbidă nu tolerează nesiguranţa şi necesită asigurări constante. „Afecţiunea aceasta e alimentată de percepţia oricărei ameninţări, oricât de ambigue, la adresa relaţiei tale, în special când eşti deja nesigur pe abilitatea ta de a menţine relaţia."

„Poate să fie orice, inclusiv o scena când partenerul tău e politicos faţă de o persoană de sex opus. Gelozia implică o căutare disperată de dovezi pe care nu o să le crezi niciodată."

Dacă tulburarea rămâne netratată, există şansa ca cei care suferă de ea să dezvolte reacţii mai violene şi imprevizibile la asemenea procese cognitive. În unele cazuri extreme, sindromul Othello i-a determinat pe oameni să-şi omoare partenerul şi apoi să se sinucidă.

Internetul nu îi ajută prea mult pe cei care se îndoiesc de partenerii lor. De exemplu, un sondaj efectuat de ONG-ul Scope anul trecut arată cu site-urile social media îi fac pe utilizatorii săi să se simtă „urâţi, nepotriviţi şi geloşi".

Într-o vreme când e foarte uşor să ne supraveghem partenerii, monitorizarea statusurilor de Facebook, tweet-urilor şi pozelor de pe Instagram a devenit o cale rapidă de a scăpa de paranoia.

Problema este că astfel de comportamente nu fac decât să perpetueze afecţiunea. La fel cum se întâmplă când partenerii sucombă persoanelor afectate şi acceptă să dea teste cu detectorul de minciuni sau învaţă pe de rost anumite răspunsuri, ca să-i liniştească. Într-unul dintre cele mai cunoscute cazuri de sindrom Othello, o femeie i-a interzis partenerului ei să se uite la poze cu femei şi a mers într-atât de departe încât l-a obligat să dea câte un test cu detectorul de minciuni de fiecare dată când ieşea din casă.

Din spusele profesorului Dryden, partenerii celor care suferă de sindromul Othello ar trebui să le răspundă în felor următor: „Te iubesc, dar nu îţi voi răspunde la întrebări". Asigurările constante fac mai mult rău decât bine.

Tot el a mai menţionat că, pentru a gestiona cum trebuie afecţiunea, trebuie mai întâi să o recunoşti şi să o priveşti ca pe ceva iraţional. „Femeile care suferă de sindromul Othello au convingerea că bărbaţii nu sunt de încredere, idee care poate fi bazat pe experienţă sau observaţie. Ca să facă faţă geloziei, trebuie, în primul rând, să se confrunte cu sursa aceste nesiguranţe, cu originile ficărui gând anxios."

Sindromul Othello este relativ necunoscut. Când îl cauţi pe Google, primele rezultate sunt definiţii medicale şi titluri senzaţionaliste de tabloid. Asta e din cauză că foarte mulţi dintre celor care suferă de aceasta afecţiune le este ruşine să vorbească despre asta. „Sinceră să fiu, mi se pare umilitor că sufăr de sindromul Othello. Nu am spus nimănui despre asta, cu excepţia partenerului meu şi a celor care suferă de aceeaşi afecţiune", spune Charlotte.

Cea mai complicată parte a sindromului Othello este faptul că, de cele mai multe ori, cei care suferă de el ajung să-şi piardă relaţiile, lucru care le întăreşte convingerea că nu sunt în stare să menţina una şi perpetuează cercul neîncrederii.

După ce s-a autodiagnosticat, Charlotte a intrat pe un grup închis de Facebook pentru persoanele care suferă de sindromul Othello. „Ne ajutăm reciproc, mai ales când avem episoade de paranoia extremă. De exemplu, alţii au coşmarurii la fel ca mine şi sunt declanşaţi de aceleaşi lucruri. Asta mă ajută să ignor sindromul Othello, pentru că atunci când văd aceleaşi experienţele ca ale mele la alţii, îmi dau mai uşor seama de cât de artificială e paranoia pe care mi-o provoacă afecţiunea."

Cei cu care am vorbit evită orice le-ar putea declanşa simptomele. Pentru Charlotte nu a fost deloc uşor, însă. „Din păcate, asta înseamnă că nu mai pot urmări filmele mele preferate şi nici asculta piesele care-mi plac." Pe lânga asta, evitarea nu rezolvă problema pe termen lung.

Gelozia morbidă este o frică şi pentru a fi depăşită trebuie confruntată direct. Charlotte încă lucrează la asta. „Nu mai sunt paranoică zilnic. În primul an, mă certam foarte des cu partenerul meu şi îl acuzam că mă înşală în fiecare zi. Acum, însă, datorită susţinerii pe care mi-o oferă, am foarte multe încredere în el. Acum încerc să mă vindec prin confruntare cu lucrurile care mă declanşează."

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook

Citeşte mai multe despre relaţii:
Iubita mea m-a părăsit după o partidă de sex în trei
Cum să te porți când ești într-o relație cu o fată care a fost violată
Cum sunt relațiile tale când suferi de tulburare de personalitate borderline
De ce nu există destui bărbați pentru fiecare femeie