Publicitate
Film

„Black Mirror” s-a transformat dintr-un serial inteligent într-o frustrare de pensionar depășit

„Black Mirror" e un basm întunecat al vremurilor noastre, unde suspiciunea că mașinăriile nu ne ajută de fapt a devenit realitate.

de Rod Bastanmehr
26 Octombrie 2016, 5:00am

Cadru din serialul „Black Mirror", episodul "Nosedive" (Fotografie de David Dettmann/Netflix)

În decursul unui an care a părut că se scurge prea încet, Black Mirror a apărut la țanc. Serialul lui Charlie Brooker a migrat de la Channel 4 către Netflix, unde și-a câștigat publicul american. Al treilea sezon a avut premiera vineri, iar Netflix a cumpărat drepturile de difuzare cu 40 de milioane de dolari. Serialul continuă pe linia obișnuită: omul, mașina și întrebarea cine controlează pe cine.

E o premiză strașnică. Vreme de decenii, genul horror a fost cel mai potrivit pentru a vorbi despre noi înșine. Nimic nu ajunge mai ușor la noi decât vulnerabilitatea, frica și paranoia irațională. Scenariile horror încep să capete rol antropologic. Dar ce vrea să spună acum Black Mirror despre noi?

Nu foarte multe, se pare. N-ai nevoie de horror și science fiction ca să te joci de-a alegoriile, dar e lesne de înțeles că e mai de efect să te folosești de ele. Sigur, e variabil. Filmele horror japoneze sunt extrem de eficiente, iar dacă vrei să înțelegi sistemul patriarhal de acolo, te va ajuta felul în care genul insistă asupra furiei feminine.

Pe de altă parte, Black Mirror e total lipsit de alegorii. Este, mai degrabă, despre sine însuși. Tehnologia este în principal dublată de... tehnologie. Iar sclavia noastră în fața ei spune despre noi că suntem... sclavi în fața ei.

Cea mai puternică schimbare a sezonului vine de la Netflix, unde emisiunea e rulată sub masca bannerului de „serie originală". Depășești granițele britanice și ajungi în State, precum și în alte țări, în atenția cineaștilor americani. Ca efect, noul sezon e neomogen, iar stilul și dinamica variază mult. Tonurile șterse și saturate ale variantei britanice sunt încă prezente, excepție făcând pilotul din sezonul lui Joe Wright, care seamănă mai degrabă cu un cadru dintr-un joc video.

Ritmul mai molcom al britanicilor e uneori înlocuit de stilul american de editare. Episodul „Playtest" (Dan Trachtenberg) se derulează cu viteza unui thriller paranoic, iar „Shut Up and Dance" e un ticăit repetitiv. E o schimbare bizară. Din punctul meu de vedere, televiziunea britanică e o experiență mai personală, ceea ce a fost preluat și „epoca de aur" a Americii. Ideea e să ai mult conținut atât în cadru, cât și dincolo de aparențe.

Black Mirror e comparat adesea cu The Twilight Zone, un alt serial nihilistic. Și acolo se pune accent puternic pe tehnologie, însă mai mult în contextul Războiului Rece. Paranoia e prezentă peste tot în The Twilight Zone și se manifestă prin anxietate atomică, pericolele asociate cu McCarthy, teama stringentă de Celălalt. Însă frica de moment e conturată ca psihoză repetitivă. Un peisaj modern și o distopie complexă a viitorului – astea nu sunt modalități de a povesti, ci au rolul de a ne arăta cum tindem să repetăm istoria într-un ciclu nesfârșit.

Black Mirror are puține de spus despre cum am ajuns aici și cine suntem în secolul XXI pentru că, de fapt, o luăm iarăși de la capăt. Ține mai puțin de frică decât de comportament. În vreme ce The Twilight Zone dă senzația unui test Rorschach, Black Mirror e un subiect de discuție.

Serialul lui Brooker e scandalizator, dar până în ce punct? Serling era cu totul interesat de moralitate, iar ironia care apărea la final era ca o mustrare, un veșnic „ți-am spus eu". Serialul are mai puține de spus, mai ales din cauza toanelor contextului la care se referă. Cu puțin timp în urmă, tehnologia era împovărată de ideea unei utopii; era o unealtă menită să ne ghideze spre o eră plină de promisiuni. Se pare că Star Trek ne-a transpus într-un timp în care bolile erau vindecate și nu generate de tehnologie. În această idee, Black Mirror e un basm întunecat al vremurilor noastre, unde suspiciunea că mașinăriile nu ne ajută de fapt a devenit realitate. Luna trecută, un articol din New York Magazine legat de pericolele dependenței de tehnologie a devenit o referință importantă.

E doar o încercare simplă de a manifesta frici complexe. Unele episoade s-au dovedit bizar de profetice: finalul sezonului doi, „The Waldo Moment", portretizează un entertainer TV care reușește să deruteze și să păcălească publicul, să urce treptele ierarhiei politice, ceea ce sună ca un ecou a ceea ce urma să se întâmple în State. Iar episodul pilot îl arată pe prim-ministrul britanic făcând sex cu un porc.

În noul sezon, e un episod care ține loc de metaforă pentru imigrare și care atinge problema politică a celor două continente care găzduiesc serialul. Trăim vremuri absurde, în care discuțiile despre ziduri, verificarea vârstei refugiaților și avocați care denigrează drepturile omului e la ordinea zilei. Puterea science fiction-ului constă în faptul că îți cere să te confrunți cu tine însuți. Black Mirror e o experiență plăcută, dar interesul său e să-ți spună cine ai putea fi. E un avertisment din ochiul uraganului, prea stângaci în estetică pentru a fi catalogat ca artă și prea mură-n gură ca să fie o metaforă. Black Mirror îți cere să-ți privești reflexia, dar nu ține cont de omul din oglindă.

Traducere: Alexandra Andrieș

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește și despre alte seriale:
Serialul The Knick îți prezintă începuturile dureroase ale medicinei
Dosarele X a crescut o generație de cititori de expunere.com
A venit vremea să recunoști că Family Guy e nasol și de prost gust