Nu e ușor să faci muzică în România. E aproape imposibil să scoți bani din activitatea asta și e greu să-i faci pe oameni să le pese de existența ta. Singura ta sursă de venit e din concerte, ceea ce nu e o tragedie, pentru că așa e peste tot prin lume. Mai mult sau mai puțin. Dar, când și sursa aia este afectată de promotori mincinoși, locații dubioase sau pur și simplu decizia destinului de a-ți călca pe cap cu situații imprevizibile, ajungi să te îndoiești serios de viitor. Și să te vezi în șorțul ăla cu logo-ul unu supermarket pe tine, punând cutii peste cutii pe rafturi în același ritm cu care trec anii peste ceea ce a mai rămas din viața ta. Nimeni nu vrea să ajungă în stadiul ăla, dar cu toții s-au gândit probabil la asta după experiențe nefaste de pe scenă sau din backstage. De-asta am întrebat mai mulți artiști români despre cel mai ciudat concert pe care l-au trăit. Am adunat aici poveștile lor, pentru că e mai bine să vezi că e un fenomen universal și că nu ți se întâmplă doar ție.

„Cea mai ciudată experiență live am avut-o la festivalul Maraton din Bacău. Deja, când închideam ochii, vedeam sute de femei în țâțele goale, buluc, călcându-se pe cap. Na, ca la festival. Locația era undeva în creierii munților, nici cu GPS-ul nu ajungeai acolo, că se pierdea și el. Nici semnal la telefon nu era. Până atunci nu văzusem nicăieri așa de mulți artiști strânși într-un loc. Erau atât de mulți, încât țineau loc și de spectatori, că lume pula. Noroc că nu-mi pierise cheful de băut.

Am intrat în vorbă cu niște fani. Asta până ne-am făcut pământ de flori, că după eram cu toții frați. Ne-am întins „tăți" la băut. Și dă-i caterincă, mai trage un cui și dă-i cu bere. Intram ultimii, la două noaptea, teoretic după Alternosfera, dar ăia n-au mai apărut, că solistul căzuse drogat mort pe scenă cu două zile înainte și anulaseră concertul. M-am urcat pe scenă ninja, să vezi cum mânuiam cariciu', ca cel nemaivăzut maestru. Dacă mă vedea Bruce Lee, mă punea să-l antrenez.

Eram atât de spart, că juma' din piese le-am cântat în mongoleză, doar înjurăturile erau în românește. M-am gândit că poate filmează cineva, vreo televiziune locală, să înțeleagă și ăia ce căcat mănânc acolo. Noroc că nefiind lume, ăia de la sunet au dat instalația încet, să nu cumva să consume generatorul prea multă benzină, și fanii mei puțini (dar buni!) îmi știau piesele și m-au acoperit. După, am continuat beția cu DJ OldSkull și tour manager-ul nostru Coro, până a doua zi la prânz."

„Acum trei ani am primit o ofertă să cântăm în Piatra Neamț, la un eveniment organizat de tatăl logodnicei prietenului meu cel mai bun. Ne-a promis că ne plătește patru sute de euro pentru concert și încă două sute de lei pentru benzină. În ziua evenimentului, m-a sunat din senin: „Puteți veni aici mai devreme cu trei ore?". Și dacă porneam în momentul ăla din București, nu avem cum să ajungem. Pe drum, a sunat iar: „Unde sunteți?". Mai avem o sută de kilometri, dar ne-a zis să ne întoarcem, că nu vom ajunge la timp, că el a făcut drumul ăla de un milion de ori și nu avem cum, că au dat jos și scena. Pe dracu! Ne-am dus, doar ca să-i demonstrăm că ajungem la timp și să ne recuperăm banii de benzină.

Când am intrat în oraș, l-am sunat, dar l-a înjurat pe Jazz 8, apoi și-a închis telefonul. Noi am ajuns totuși la event în zece minute, conduși de un taxi. Scena era încă în picioare. Cum căutam organizatorul pe acolo, chiar el m-a bătut peste umăr și m-a întâmpinat cu un zâmbet larg: „Ah, deci văd că ați ajuns!" Omul ori era nebun, ori tremura de frică. În timp ce-i ceream cei două sute de lei de benzină, ca să ne întoarcem, în spatele nostru se adunaseră vreo 15 persoane, de-am zis că gata, ne luăm bătaie. M-am înșelat. Erau alți artiști care nu-și primiseră banii. Până la urmă m-a tras deoparte în spatele unui microbuz, ca să nu-l vadă nimeni, și mi-a dat banii. Ne-a și chemat la un alt festival în alt oraș săpămâna următoare."

„Toamna anului 2000. În formulă Rimaru, K-gula, Dj Dox, RACLA prestează la un bal de boboci în Hunedoara. Salutăm publicul și fanii, anii și golanii și, când să ne urcăm în mașină să plecăm, constatăm că eram cu un K-gula mai puțin. Vine un băjet și zice: „Bă, vedeți că pe colegu vostru l-au luat jandarmii". „Ce-ai, bă, ești nebun, de ce, cum, unde?". „Nu știu, l-au dus la cancelarie". Reintrăm în liceu, întrebăm unde e cancelaria, ajungem acolo, plin de jandarmi. Vine o profă acră cu un contract și un cronometru. „Nu v-ați respectat contractul. Aici scrie 45 de minute." „Așa, și?". „Ați cântat 41, ce credeați? V-am cronometrat. Mai cântați patru minute și le spun să-i dea drumul." „Unde să mai cântăm, oamenii au plecat deja." „Nu știu, nu mă interesează, încă patru minute, altfel nu plecați de aici." Spiritele se încing, acritura din comitetul de organizare o ținea pe a ei, noi eram în întârziere. Până la urmă a venit directoarea liceului și-i explică nazistei că nici sechestrarea de persoane nu e tocmai ok și ne lasă să plecăm. Rămânem datori cu o piesă vajnicei profesoare și jandarmilor hunedoreni. Hip hip ura."

„Acum un an, la un festival din Bacău, unde am cântat la 45 de grade, a trebuit să dau nouă lei pe o amărâtă de apă plată, pentru că organizatorul nici măcar atât nu a putut să ne dea. O trebuit să mă cert cu el ca la ușa cortului. Vin cu scule care costă mii de euro, într-o mașină cumpărată exact pentru gig-uri, mai fut și benzină, mă pun în soare să-ți cânt și mă tratezi în halul ăsta? Mi-a dat într-un final un bax, după ce mi-a zis că în protocol erau doar două beri. Nu apă, nu suc, doar beri.

Mai apoi trebuia să plecăm, că aveam de lucru a doua zi, dar organizatorul ne-a spus că putem să ne scoatem duba parcată undeva lângă scenă, de abia a doua zi. Acum ne și sechestra, așa că, în timp ce ne certam mai nasol, căcatul a scos cuțitul și ne amenința. Eram patru, ăsta cu lama ne dădea târcoale și toți bodyguarzii lui la dracu-n praznic. Din fericire, ne-a scos Vava, basistul nostru, care l-a calmat."

„În 1987, eram DJ la Ring, în Costinești, cea mai mare discotecă din estul Europei la acea vreme. Echipamentul era adus complet de la nemți și sunetul fusese reglat tot de ei. Sound-ul era excepțional, se auzea muzica din gara Costinești, la vreo trei kilometri. Programul era zilnic între orele 13-15 și 19-22 și lume câtă frunză și iarbă, cam trei mii de tineri pe spectacol. Lucram cu benzi, casete și discuri de vinyl, procurate cu mare sacrificiu. DJ-ul avea cabina lui în care nu intra nimeni, arareori cineva din personalul discotecii sau din șefii de pe la Birourile de Turism și Tineret.

Într-o zi, un tânăr îmi sugerează să pun niște muzică italiană, că-i place. Eu, care eram tare priceput la ce făceam și nu înghițeam niciun sfat de la nimeni, l-am repezit cu îngâmfare: „Lasă, că știu eu ce am de făcut, eu sunt profesionistul, nu tu. Ieși afară!". Și a pleacat. După câteva minute, vine șeful de unitate, transpirat tot, alergând de mama focului. „Ce-ai spus?". Eu reproduc dialogul. El iar o ia la fugă, de data asta înapoi. A doua zi dimineața eram chemat la biroul personal să-mi ridic cartea de muncă și contractul desfăcut. Chiar și viza de flotant era anulată, iar Cazacu, șeful poliției Costinești, mi-a pus în vedere să părăsesc urgent stațiunea. Îl dădusem afară din pupitrul DJ-ului pe Nicu Ceaușescu."

„La Goblin, în Constanța, la un eveniment organizat de 8 martie, când am intrat cu „Flow"-ul prin puhoiul de lume, în ritm de dans pornografic, o pocnitoare și-a făcut loc pe scenă. Fix în mijlocul piesei, zdrang, m-am trezit cu-n bot în coaie, de m-am și speriat. Stătea în capră pe acolo, îmi lingea labele de scafandru, c-o mână o apucase de ureche pe prietena ei și-o trăgea și pe aia pe scenă să vina și ea. Să fie curvăsărire totală, căcarea lumii. M-am uitat la Mustafa, care era pișat pe el de râs și îi fac semn la modul „Bă, ești nebun? Pastilata asta vrea să-mi sugă pula aici", și ăsta caterincă: „Fute-o, mă, dă-i în capră". Asta când a auzit de futut, mai tare se spărgea, mai tare îmi lingea labele. La un moment dat s-a sesizat un bodyguard și a tras-o de pe scenă."

„Cinci dimineața. Oamenii s-au prins în sfârșit că trebuie să stingă luminile în club, era un feeling aparte, cupluri care se iubeau intens. Era fain. Intrasem bine pe filmul ăsta tehnoerotic, când s-a tăiat maioneza. Cei care dețineau locul își făcuseră socotelile și nu erau mulțumiți de încasări. Au început să-i amenințe pe organizatorii evenimentului cu bodyguarzii, ca să le verse în buzunare vreo cinci sute de euro, deși treaba nu se întâmpla cu contract. Când ești organizator și ai o înțelegere foarte simplă într-o locație, și din senin ți se cer nu chiar frumos cinci sute de euro, nu ești într-o zona roz, mai ales dacă de partea cealaltă există și brigadă, și superioritate numerică.

Petrecăreții au început să plece subtil, dar unul dintre bodyguarzi a reținut o domnișoară pe care s-a hotărât el să o țină responsabilă pentru toată treaba. A și lovit-o cu capul de pereți. Nimic grav, oricum. Eu tocmai îmi strângeam sculele și ajungeam la intrare să văd ce naiba se întâmplă, când ea chema poliția.

Domnii gabori și i-au întrebat pe bodyguarzi care e problema. „Hau, bau, miau etc. Cinci sute de euro". „Nu avem ce să vă facem, dacă nu aveți contract, nu e treaba noastră". Apoi au întrebat-o pe domnișoară ce probleme are. „M-au sechestrat aici, nu mă mai lasă să plec, m-au lovit cu capul de pereți". Răspunsul lor a fost și mai absurd: „Nu știu, domnișoară, faceți și dumneavoastră o plângere, noi trebuie să plecăm, avem treabă". „Păi cum, mă lăsați aici să mă bată?". Au plecat, doar nu era nicio șpagă de luat."

Era o vreme când comunicarea se facea greu, pentru că nu apăruseră mobilele, iar robotul încă ținea loc de secretară. Trebuia să cântăm într-un club la Ploiești. Pe vremurile alea nu părăseam capitala fără trei, patru mașini burdușite cu oșteni și oștence, așa că am plecat după noi cu toată Armada. Ajunși în arenă, am descărcat mașina de mixere, sintetizatoare, microfoane si pick-up-uri. Aveam și digei la purtator: Vasile sau Nicky 4? Nichifor sau Lucian Stan? Nevermind! Lumea stătea la coadă la bilete, bodyguarzii erau politicoși. Am cerut mese pe care să ne punem artileria. Ni s-au adus. Am cerut băutură la protocol. Ni s-a adus.

Totul era minunat, până a venit la noi un manager al clubului, s-a prezentat și, curajos fiind, ne-a întrebat de la ce formație suntem și care era scopul descinderii noastre acolo. Atunci m-a străfulgerat un curent timid de îndoială: …poate nu e ăsta locul. Și ghici ce? NU ERA ALA LOCUL. Numele era același, dar greșisem orașul. Am sunat acasă, am rugat-o pe mama să asculte din nou robotul telefonic și să ne confirme îndoiala. Trebuia să ajungem în Ploiești, nu în Târgoviște. Am încărcat în fugă și am demarat în tromba. Norocul nostru a fost că distanță dintre cele două metropole nu e foarte mare.

„În 2011, în cadrul turneului european pe care l­-am susținut cu White Walls pentru a ne promova primul album, am avut un concert în Baarlo, Olanda la festivalul ProgPower Europe. Eram cu chitaristul în curtea sălii unde aveau loc concertele, când ne-am dat la o parte să treacă unul dintre camioanele de producție. Am auzit o trosnitură. Am auzit niște urlete. L­-am văzut pe stage manager cum se albește la față, aruncă whisky­ul și fuge spre spatele camionului. Acolo era Mikko Laine, chitaristul trupei Sole Remedy, care adormise sprijinit de o roată a camionului, iar acum fusese călcat pe cap de aceasta. Sub el se forma o baltă mare de sânge. Mi s-­a făcut instantaneu un rău greu de descris în cuvinte. Arăta ca în desenele animate, când îl calcă mașina pe Wile E. Coyote și se transformă în clătită.

Fiind ultima seară de festival și trecând destul de mult timp de la ultimul concert, ambulanța plecase cu câteva ore în urmă, iar spitalul de unde urma să vină înapoi era la cel puțin 20 de minute distanță. După câteva secunde/minute/ore (dracu' mai știe) de șoc, m­-am întors către chitarist și i­-am zis ceva retardat: „Bă, coaie, ești doctor, nu poți să faci ceva?". S­-a uitat la mine ca­-ntr-­o comedie proastă: „Boss, sunt dentist, în pula mea". Totuși s­-a dus să-­i ia pulsul. Mai bine n-­o făcea. S-­a întors negru la față și mi-­a zis că încă mai bătea, foarte slab, din ce în ce mai slab. Colegul nostru, Fane, leșinase.

În noaptea aia am mers pe jos până la cazare, prin beznă și câmp, către un castel „în mijlocul pustiului", la care eram cazați. Probabil exista și o rută prin oraș, dar cine să gândească în momentul ăla? N-­o să uit niciodată mirosul de bălegar și liniștea perfectă din noaptea aia. Și nici pe sărmanul om."

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre artiștii din România
Ce am învățat despre viață de pe profilurile de Instagram ale vedetelor pop din România Compendiul fufelor de altădată: Body & Soul Cum am scos un album de manele-rap-emoționale și am crezut că o să ajung faimos