Publicitate
High hui

Povestea unei românce care a trăit iadul pe un vas de croazieră

Am vrut să simt Visul American, dar am dat peste Iad.

de E. G. Anghel
22 Septembrie 2015, 7:08am

La 21 de ani am făcut armata fără să vreau. Locul a fost vasul de croazieră SeaEscape- Island Adventure care mi-a câștigat încrederea, la prima vedere, cu sloganul: To a ship full of fun. Mă rog, am ajuns și eu, în destul de scurt timp, să îi spun, ca mulți alții, To a ship full of shit.

Mizeria avea rolul unui cazino pe apă, care, la vremea respectivă, plimba pe lângă Fort Lauderdale, în Florida, americanii, în general bogați, ca să își piardă banii în largul mării. Acest lucru nu se întâmpla pentru ca încadrarea păcănelelor și ruletelor să fie mai romantică. Ci pentru că atunci jocurile de noroc erau ilegale în acel stat. Așa că dezmăţul începea abia când vasul ieșea din apele teritoriale.

Pentru mine, SeaEscape a fost iadul. Chiar cred că am avut parte aici de una dintre cele mai de rahat experienţe ale vieţii, deghizată sub forma unei instrucţii care ar fi trebuit să aibă rolul să mă facă să nu mă mai plâng vreodată. Știu că mulți dintre voi ați fost fericiți cu munca pe nave de croazieră. Eu nu.

Mai cred și că orice tânăr ar trebui, după liceu, în timpul facultății, oricând se decide, să plece pe cont propriu prin lume. Experiența te întărește și îți arată mai multe despre tine. Cu toate astea, căscați bine ochii înainte să plecați la drum.

Începutul a fost promiţător: am zburat cu Liviu Guţă

Fotografie de Aah-Yeah, via Flickr

Am ajuns acolo dintr-o pură întâmplare care are legătură cu imaturitatea, ambițiile prostești și, cu ce altceva, decât cu dragostea. Prietenul meu de atunci a plecat primul să lucreze pe vasul de croazieră, iar eu, după trei luni în care soarta ne ținuse separați, am decis să îl urmez. Eram mistuită de dor.

Poate era bine să fac și eu niște bani și să văd America. Bine, era și o modă pe atunci în România, și mai ales în Constanța, orașul meu natal, să pleci să muncești pe vase de croaziera. La vremea respectivă, aveam un job de reporter, prost plătit. Așa că, chiar dacă am fost sfătuită înțelept de un prieten care fusese și el plecat să nu fac asta, pentru că nu e de mine, m-am dus.

Citeşte şi Cum să-ţi faci vacanţa fără bani

Plecarea a fost foarte rapidă. Americanii mi-au trimis scrisoarea că mă angajează instant, viza mi-am luat-o aproape ca la drive thru, așa că m-am trezit, deodată, în avion. Destinația: Miami. Trebuie să menționez că drumul nu a fost direct. De la București la Milano, soarta a făcut să îl am coleg de zbor pe Liviu Guță. Am împărţit o brioșă și am avut o conversație foarte plăcută despre beneficiile muzicii lăutărești.

Ne-am împrietenit repede, având în vedere că a observat că sunt agitată. El, în schimb, zboară fără probleme, lucru vizibil şi în fotografiile pe care le postează recent:

Liviu Guță. Fotografie via Facebook

Mă rog, pentru mine era primul zbor și Guţă a avut mărinimia să-mi țină de urât, lucru pentru care îi sunt recunoscătoare și astăzi. La Milano, în aeroport, ne-am luat la revedere. El a ajuns interpret de renume naţional. Eu scriu textul ăsta.

Cum am devenit o statuie rânjitoare

Vasul SeaEscape, înainte să se facă justiţie divină şi să fie trimis la casare

Prima chestie pe care am observat-o când am ajuns în America a fost cum s-au schimbat culorile din jurul meu. În Miami, totul era foarte colorat, iar soarele mi se părea că luminează mai cu forţă. Și aerul părea cumva parfumat. Acum știu că nu e așa chiar peste tot și au și ei zone și zone, dar, la primul contact, diferența de mediu mi s-a părut foarte mare.

Am ajuns destul de rapid în port și m-am îmbarcat. Nava nu era mare. Avea o capacitate pentru o mie de pasageri. Constănţeancă fiind, adică o persoană care face cunoştinţă cu vapoarele cam de la trecerea de pe lapte natural, pe lapte praf, n-am fost prea impresionată. În schimb, nu aveam idee că o sa ajung chiar să o detest. Din toată inima.

Ei bine, nici n-am ajuns bine, că aveam să primesc o uniformă și să fiu trimisă la muncă. Abia dacă am apucat să îmi văd cabina. Cu papionul la gât și o vestă ciudată, am primit o tavă, un pahar de plastic cu logo-ul SeaEscape și am fost proțăpită în restaurant. Știam că trebuia să lucrez cumva în bar, însă nu aveam nici cea mai mică idee că unul dintre rolurile mea este să stau efectiv statuie rânjitoare în mijlocul restaurantului, în cazul în care vreun mesean vrea să comande ceva de băut.

Pentru că, vezi tu, dragă viciosule, ospătarii clasici nu aduceau băutură la mese. Cu asta se ocupau alţii, tot ospătari, ce-i drept, dar unii dedicați cocktailurilor și altor genuri de băuturi alcoolice. Distincția era făcută pentru că mâncarea era gratis, sau na, inclusă în prețul croazierei, iar băutura nu. Încă de la început, am remarcat trăsăturile ce aveau să definească mediul ambient în întregul meu sejur: un haos de nedescris, personalul care alerga în toate părțile, americanii, care băgau în ei ca porcii, gălăgie. Şi ceva muzică de fundal.

Într-un final, după două noaptea, m-au trimis în cabină să dorm. Mă uitam în jur și nu îmi venea să cred. Maghernița aia de doi pe doi, toată de metal, avea patru paturi supraetajate. Eu dormeam undeva sus, cu nasul aproape lipit de tavan. Cu mine, în locul ală infim, mai erau două fete, una din Ucraina și una din Jamaica.

Toaleta era și ea în cabină şi consta într-un loc fix cât să intre un om, cu o chiuvetă mică și un duș deasupra WC-ului. Aveam să aflu mai târziu că toaleta în cabină era chiar un lux. Alții erau obligați să folosească ceva la comun. În noaptea aia, am adormit cu lacrimi în ochi, ca fetele triste.

Momentul în care îmi apar pete roşii pe faţă

Pe SeaEscape erau programate zilnic câte două croaziere. Una ziua și una de seară. Prima era organizată pentru moși și babe, care veneau să bage bani la păcănele ca turbații, în timp ce a doua era dedicată oamenilor bogați, iubitori de ruletă, poker, black-jack și alte alea. În croaziera de seară, veneau și asiatici care jucau Baccarat, un joc de noroc incredibil de complicat.

Jobul meu avea legătură cu barul. Serveam băuturi în diferite zone ale ambarcațiunii: de la piscină, la restaurant, club, până la mult dorita zonă a cazinoului. Puteam să lucrez în bar, dar și în afara lui. De la piscină, zona care mi-a fost dată pentru training și adaptare, m-au scos repede. Făceam pete roșii de la soare și cine naiba ar vrea să primească băutura de la o ființă cu un ten de zici că s-a dat cu pizza margherita pe față?

Citeşte şi Barmanii nu sunt prietenii tăi

Aici mi-am făcut primul prieten. Unul dintre barmani, un filipinez foarte de treabă, care mi-a explicat ce aveam de făcut, m-a învățat cum să prepar o băutură decentă și mi-a explicat ce atitudine trebuie să am, dacă nu vreau să mi-o iau de la colegi. Cred că el, împreună cu o altă colegă bulgăroaică, m-au salvat.

Datorită faptului că vorbeam engleză decent şi eram politicoasă, sau cel puțin astea cred eu că erau motivele, primeam bacșișuri foarte mari. Am ajuns să servesc în cazino destul de mult și banii erau din ce în ce mai OK. În schimb, viaţa de acolo era de toată jena. Să-ţi explic, analitic, pe puncte:

Mâncam sandvişuri cu mezeluri şi caşcaval. În zilele bune

Fotografie de deliquescinlina, via Flickr

Nu aveai ce să mănânci. Mâncarea gătită pentru personal era lături. În fiecare zi aveam parte de niște paste cu sos negru și apos sau ciorbă de salată verde. În cele mai fericite cazuri, mâncam orez. Prietenul meu, care lucra în restaurant, a furat pentru mine o pungă de cereale imensă pe care o ascunsesem în cabină. A fost, probabil, una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste pe care le-am primit, ever.

Ziua, când treceam prin restaurant, furam de la bufet cutii de lapte mici, pe care le ascundeam sub șorț, le duceam în cabină și mâncam cerealele. Nu aveam nici măcar un castron, așa că mâncam în pahare de plastic, dar amestecul tot mi se părea divin. După un timp, am început să mă descurc și dădeam bani bucătarilor, care îmi mai făceau câte un sendviș cu mezeluri și cașcaval.

Citeşte şi Cum să fii tânăr, sărac şi îndrăgostit

Ouăle erau cele mai scumpe în oferta bucătarilor traficanți de alimente, pentru că erau foarte rare. Omleta pentru pasageri se făcea dintr-un amestec lichid cumpărat la cutie. Ajunsesem seara să beau sucuri la greu și să mănânc pizza congelată, pentru că doar asta puteam să-mi cumpăr din crew bar. Dar chestiile astea costau destul de mult.

Fumam niște țigări care nu mai știu cum se numeau, făcute de indienii din rezervația din apropiere de port. Cele de la magazin mi-ar fi bulversat definitiv bugetul.

Colegii mei redefineau conceptul de „scârboşenie"

Fotografie de jeff covey, via Flickr

În primele două săptămâni, am ajuns să fac febră, pe lângă petele roșii, așa că am început să lucrez în interior. Fiecare croazieră dura şase-şapte ore, așa că, cu timpul de pregătire pentru fiecare și strânsul de după, munceam în jur de 18 ore pe zi. Unde mai pui că, la debarcare, o parte din personal mergea la BYE BYE. Asta însemna că trebuia să coborâm pe uscat înaintea pasagerilor, ca să le facem cu mâna de la revedere când părăseau nava.

Urlam toți, în jur de zece persoane, Bye! Bye!, ca apucații, în accente și tonuri diferite, iar americanii ne zâmbeau candid, impresionați de dăruirea noastră. Și activitatea asta se făcea de două ori pe zi.

Munca era foarte grea în toate departamentele și foarte scârboasă. Igiena nu era o prioritate. După cum bine știi, în cazinouri nu există ferestre, ca să nu-ți dai seama dacă e zi sau noapte, ceasuri nici atât, iar băutura e din partea casei. Unii clienți se prindeau că nu era în pahar ceea ce ceruseră și de aceea băuturile erau întoarse la bar. În 80% din cazuri, nu era ce trebuia.

Citeşte şi Întrebarea zilei: Care e cel mai scârbos lucru pe care l-ai văzut în public?

Personalul fura la greu, așa că se folosea multă marfă contrafăcută. Era un coleg din bar, un tip uriaș și mega fioros, care nu avea un deget. Gluma lui favorită, cu care amuza personalul atunci când vreun pasager trimitea băutura înapoi, era să își bage mâna beteagă în băutură, să amestece bine și să i-o trimită tot pe aia.

Barmanii mai și scuipau în băuturi, iar bucătarii erau incredibil de jegoși. Am văzut un chef care scăpase o tavă mare pe jos, cu pui proaspăt scos din cuptor, pe care l-a adunat cu un făraș jegos și la pus pe loc. Nu știu cum naiba nu mureau pasagerii ăia. Probabil salmonella trece, dacă bei după masă vreo trei pahare de spirt și tu crezi că e Dewar's.

Am aflat că târfele albe, me included, trebuie să moară

Portret de familie de pe SeaEscape. Prima din dreapta, Violeta, bulgăroaica care m-a învăţat cum să supravieţuiesc pe vas. Via Facebook

Colegii mă urau maximum și, în timp, am aflat și de ce. Pe hispanici, fiind româncă, i-am înțeles rapid și mi-am dat seama că nu mă plac din prima. În timp, am început să înțeleg și patwa, limba nativă a jamaicanilor, care are engleza la bază, și am înțeles că era și o chestie de rasă. Erau mai multe tipe, jamaicane și hispanice, care când treceau pe lângă mine mă loveau cu umărul. Da, exact cum ai văzut în filme că se întâmplă între disputele dintre adolescenți în liceele din SUA.

Nici acum nu știu foarte exact ce le făcusem, dar la un moment dat, unul dintre tipii care lucrau în bar ca barboy, un fel de asistent de barman, s-a enervat foarte tare și mi-a urlat în nas, la o distanță de un milimetru de fața mea, în timp ce dădea cu pumnul în tejghea, că trebuie să mor: "Mori târfă albă, aș vrea să muriți voi toți albii și să vă arunc peste bord cu mâna mea!". Fermecător.

Citeşte şi Desenele Disney erau mai rasiste decât îţi aminteşti

M-am scurs pe lângă el și am plecat. În conflicte, pe vasele de croazieră, nu contează cine are dreptate. Te cerți, te bați, o dai, o iei, pleci acasă. Așa îmi explicaseră prietenii mei, filipinezul și bulgăroaica de care v-am povestit mai sus. Iar eu nu puteam să plec acasă, pentru că aveam datorii pe care le făcusem cu plecarea și trebuia să le plătesc. Așa că am suportat.

În fiecare seară, când treceau pe lângă cabina mea, tipele astea dădeau cu picioarele în ușă. Iar colega cu care dormeam, jamaicană și ea, era foarte inventivă în chinurile la care mă supunea. În primul rând, se dezbrăca complet în fața mea, în locul ală foarte mic, dădea muzica la maximum și dansa, cânta, se rădea peste tot. Dar fix în nasul meu, cu priviri sfidătoare și gesturi ușor violente, care mereu păreau o greșeală. Mă trăgea de păr din greșeală, mă împingea din greșeală și tot așa.

În final, am strigat: „Pământ!"

Bucuriile mele deveniseră foarte mici. Apreciam enorm timpul de odihnă și îl valorificam la maximum. Puteam să dorm complet îmbrăcată 10-20 de minute, după care să zbor la muncă, fără măcar să mă întind. Învățasem să muncesc și să alerg fără să mă opresc, fără să mai simt durere, fără să mă mai plâng.

La un moment dat, managerul de bar a fost schimbat și a venit un tip grec. Era mult mai de treabă și am început să am ture mai bune și zile libere. Așa am putut să mă plimb puţin prin Miami și Fort Lauderale. Binele nu a durat mult. Grecul m-a chemat într-o zi la el, m-a întrebat dacă sunt OK și dacă vreau să fiu și mai OK. Asta, în timp ce-şi odihnea mâna pe piciorul meu. M-am ridicat, m-am dus la prietenul meu și i-am spus că gata, plecăm.

Citeşte şi Cum se simte o chelneriţă când o hărţuieşti sexual

Și am plecat acasă. Reușisem să stau acolo şase luni, din cele 11 prevăzute în contract. Aveam bani să plătesc datoriile și o nouă misiune. Să găsesc o soluție să trăiesc în State ca un om normal. Ceea ce am și reuşit, pentru o bună bucată de timp, printr-un program educativ. Tot în Florida, Naples. Pe uscat.

Între timp, pe SeaEscape, managerul grec i-a făcut avansuri si fostei mele colege de cabină, jamaicana dezinhibată. Asta, mai înfiptă, a luat o scrumieră de marmură și i-a dat-o în cap. Au fost trimiși amândoi acasă. Vasul a ajuns la casare, din ultimele mele informații, iar proprietarul la închisoare. Se pare că spăla bani și a încercat să fraierască statul american. Nu i-a mers.

Urmărește VICE pe Facebook

Citeşte şi alte materiale despre colegii de muncă:
Poveştile colegilor de apartament din România care-ţi mănâncă ficaţii
Camera de cămin este un stat comunist la scară mică
De ce o să fie oribil primul tău job de birou din România

Tagged:
america
Inferno
salmonella
Vice Blog
Seascapes
cuplu
jeg
angajati
visul american
iad
vas de croaziera
conditii inumane
avansuri
mancare stricata