Chestii

Prima femeie care a deturnat avioane

Pe 29 august 1969, Leila Khaled, în vârstă de 25 de ani, a pilotat navaTWA 870 în numele Frontului Popular de Eliberare a Palestinei.
11.8.16

Fotografie via Getty Images

Pe 29 august 1969, Leila Khaled, în vârstă de 25 de ani, a ajuns în carlinga avionului care efectua zborul TWA 870 și a pilotat nava, în numele Frontului Popular de Eliberare a Palestinei. După aceea, a devenit cunoscută atât ca o figură populară, cât și ca teroristă.

Pe 9 aprilie 1948, o fetiță palestiniană din Haifa și-a sărbătorit a patra zi de naștere, iar între o sută și mai mult de 250 săteni palestinieni au murit de mâna Irgun și Lehi, două organizații paramilitare zioniste, în ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept masacrul Deir Yassin. Masacrul a demonstrat familiei fetiței că nu-și mai poate crește cei opt copii în siguranță în țara natală – trebuia să fugă. În zilele care-au urmat vărsării de sânge, fetița, Leila Khaled, a devenit refugiată. Peste douăzeci și unu de ani avea să devină prima femeie care a deturnat vreodată un avion.

Deir Yassin a fost primul masacru la scară largă al palestinienilor din istoria conflictului între Palestina și Israel și a fost doar primul dintr-o serie de tragedii similare. S-a întâmplat cu o lună înainte de exodul palestinian din 1948 – cunoscut și sub numele de Nakba, care înseamnă, la propriu, „dezastrul" în arabă. Deși părinții lui Khaled au sperat că dacă fug din țară le vor spori copiilor lor șansele să aibă o viața sigură și normală – și, conform multor povești din epocă, au fost mai în siguranță odată ce-au fugit, decât dacă ar fi rămas acasă – asta nu însemna că noua lor viață de refugiați avea să fie lipsită de chinuri și de pericol. Când familia lui Khaled a fugit din Palestina s-a îndreptat spre Dahiya, o suburbie din sudul Beirutului, care a adăpostit mii de refugiați palestinieni din 1948 încoace. Și Dahiya, ca și locurile unde s-au aflat taberele principale de refugiați, Sabra și Shatila, a fost un decor obișnuit pentru instabilitate și atacuri criminale, comise atât de forțele israeliene, cât și de grupurile libaneze creștine de dreapta, cum ar fi Falangiștii. Per ansamblu, e o zonă afectată grav de sărăcie, populată în principal de refugiați și de clasa de jos din Liban. Pentru Khaled, în vârstă de patru ani, a fost noua ei casă.

Azi în vârstă de 72 de ani, Leila Khaled a fost de acord să îmi vorbească pe Skype, de la ea de-acasă, din Iordania, la finalul lui iunie. Stătea la ea în sufragerie și purta ochelari cu rame subțiri și o bluză roz aprins, cu broderie tradițională albă – o imagine aproape complet opusă față de cea a femeii din celebra fotografie cu Khaled în tinerețe, în care poartă o cămașă militară și o keffiyeh, cunoscuta eșarfă cu alb și negru care a ajuns să reprezinte mândria de a fi din Orientul Mijlociu, și ține în mână un AK-47. La mână poartă un inel făcut din acul primei grenade pe care a folosit-o vreodată în timpul pregătirii militare.

Khaled și-a descris copilăria drept pur și simplu „îngrozitor de nefericită", pentru că a trăit într-o stare de nesiguranță în ce privește atât țara cât și familia ei. Când au plecat prima dată din țara lor, tatăl ei a rămas în urmă ca să lupte pentru Palestina; s-a alăturat soției și copiilor săi șase luni mai târziu, la Dahiya. În copilărie, Khaled își amintește că-i întreba pe ai ei aceleași două lucruri în continuu: „De ce trăim așa?" și „Când ne întoarcem?"

Având în vedere starea actuală a statului palestinian, poate că prima întrebare pare naivă, dar la momentul respectiv nu era chiar așa. În decembrie 1948, ONU a adoptat Rezoluția 194, conform căreia „refugiaților care vor să se întoarcă la casele lor și să trăiască în pace cu vecinii lor ar trebui să li se permită să facă asta cât mai repede cu putință". Pentru că Israelul nu s-a conformat niciodată, Khaled și alți copii refugiați au continuat să întrebe când se vor întoarce acasă până când au ajuns adulți în toată firea.

Cum se-ntâmplă cu multe familii de refugiați, mai ales în Dahiya, familia Khaled s-a confruntat cu sărăcia. „N-am avut niciodată un creion întreg", mi-a spus Khaled, „mereu doar câte-o jumătate. Mama le tăia în două, ca să se ducă toți copiii la școală." În ciuda chestiei ăsteia, familiei Khaled îi mergea mai bine decât majorității familiilor de refugiați, care nu aveau legăturile de familie în Liban care le asigurau Leilei și familiei sale adăpost și hrană. Cu toate astea și ei, ca și mulți alții, se bazau pe Agenția de Întrajutorare și Operațiuni pentru refugiații palestinieni a ONU (UNRWA).

Citește și Femeile povestesc despre prima dată când s-au simțit puternice

Spre finalul anilor '50, atmosfera din zonă reflecta „însuflețirea spiritului național", din câte spune Leila, iar ea participa deseori la demonstrațiile publice frecvente din comunitatea ei, al căror scop era să ajute la conștientizarea nenorocirii care se abătuse asupra poporului palestinian. Aceea a fost perioada în care implicarea ei în mișcarea palestiniană de rezistență a început să se transforme din pasivă în activă. Mulți dintre frații ei mai mari se alăturaseră Mișcării Naționaliste Arabe (ANM), care declarase eliberarea Palestinei printre scopurile sale principale. La începutul adolescenței, deși Leila nu avea voie încă să lupte alături de ANM a contribuit prin asigurarea de hrană și de sprijin luptătorilor, chiar și-n toiul unor lupte periculoase. La vârsta de 16 ani a fost acceptată drept membru oficial.

În 1967, la vârsta de 23 de ani, Leila s-a alăturat Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei, sau PFLP, în ciuda dorințelor mamei ei. Conform cărțiiLeila Khaled: Icon of Palestinian Liberation, de Sarah Irving, mama sa i-ar fi spus: „Lasă-ți frații să se ducă să fie luptători." Dar Leila nu voia să stea deoparte, pe lângă mișcare. „Chemarea la lupta armată – era visul meu", mi-a spus mie.

PFLP-ul e considerat o organizație teroristă, de țări precum Statele Unite și de UE; tendințele sale politice sunt, de regulă, descrise drept seculare și marxist-leniniste. Când s-a format PFLP-ul, zice Leila, îi era clar că voiau atât femei cât și bărbați implicați activ în rezistență. Când a fost desemnată să participe la o deturnare de avion în 1969, a luat misiunea drept îndeplinirea acestei idei de către PFLP.

Pe 29 august 1969, Leila și colegul ei din PFLP Salim Issawi au deturnat zborul TWA 840, în drum de la Roma la Tel Aviv. Leila s-a suit în avion cu o grenadă de mână și un pistol. Odată ce avionul a decolat, cei doi și-au dezvăluit armele, au ajuns în carlingă și au zis: „Aceasta este mișcarea palestiniană care preia controlul asupra avionului vostru", conform co-pilotului Harry Oakley. Apoi au instruit piloții să redirecționeze avionul către Damasc, dar nu înainte de a zbura pe deasupra Palestinei. „A fost cel mai fericit moment din viața mea", zice ea, „când am zburat peste Palestina și mi-am văzut orașul, Haifa – nu deturnarea avionului."

În ciuda faptului că era o tânără pe punctul de a încerca o misiune care fie avea să-i curme viața, fie să i-o schimbe pentru totdeauna, Leila n-a avut emoții. „Din contră", mi-a spus ea, „eram fericită pentru că făceam ceva pentru poporul meu". Cât despre scopul deturnării, Leila e la fel de directă și în privința asta. „Trebuia să pună întrebarea în fața întregii lumi: cine sunt palestinienii? După 1948, ne-au tratat ca pe niște refugiați care au nevoie de ajutor umanitar și cam atât – nu ne-au recunoscut dreptul de a ne întoarce. De asemenea, să elibereze prizonierii."

După aterizare, Leila și Issawi au evacuat pasagerii din Boeing-ul 707, iar Issawi a aruncat în aer vârful avionului, care zăcea gol pe ciment. „Fusesem instruiți să nu facem rău pasagerilor", a spus Khaled. „Aveam instrucțiuni foarte stricte să nu rănim pe nimeni și să ne purtăm politicos cu pilotul și cu echipajul – nici măcar să nu-i speriem." Cu toate astea, Khaled știe că acțiunile ei i-au speriat, evident, pe pasagerii nevinovați, dar pentru ea, frica lor de moment a fost un preț mic pe care îl plăteau ca să aducă suferința poporului ei pe scena lumii.

Khaled în 2009. Fotografie via Wikmedia Commons

E greu să-ți imaginezi așa ceva, în lumea post-11 septembrie, dar în 1969, deturnările erau o tactică relativ nouă și nu erau văzute ca niște condamnări la moarte, nu în măsura în care au ajuns azi. Imaginile filmate cu pasagerii zborului TWA 840 arată un grup relativ calm – unii chiar își exprimă înțelegerea față de acțiunile Leilei și ale lui Issawi. În filmările cu interviuri cu pasagerii luate după aterizarea avionului, un bărbat argumentează: „La bord se afla un asasin israelian care era responsabil de moartea multor femei și copii arabi, iar ei tot ce voiau era să aducă acest asasin într-un oraș arab prieten și să îi asigure un proces corect." „Asasinul" la care se referă bărbatul era Yitzhak Rabin; la momentul respectiv era ambasadorul israelian în Statele Unite și ar fi trebuit să se afle la bordul zborului TWA 840 în ziua aia, dar o schimbare de planuri de ultim moment a făcut să nu fie acolo. În ciuda înțelegerii unora, cum ar fi acest pasager, mulți au fost supărați și tulburați, ceea ce e perfect de înțeles.

După șase săptămâni de grevă a foamei intermitentă și interogatorii în Siria, Leila și Issawi au fost eliberați. Cât timp încă se aflau în închisoare, Siria a negociat cu Israelul, iar rezultatul a fost eliberarea prizonierilor palestinieni deținuți în închisori din Israel. Asta, cât și explozia de atenție care i-a atras Leilei titlul de eroină printre mulți palestinieni, cât și plasarea poveștii Palestinei în atenția lumii întregi, a fost de ajuns pentru ca misiunea să fie declarată un succes pentru Leila.

Alții, însă, printre care și mulți palestinieni, nu au fost de acord. În primul rând, chiar dacă Leila era sau nu conștientă de asta la momentul respectiv, deturnarea asta avea să atașeze cuvântul terorism de mișcarea palestiniană de rezistență pentru mulți ani de-atunci înainte. Mulți au fost de părere că misiunea ei le-a afectat imaginea în ochii lumii. Acum palestinienii, mai degrabă decât să fie refugiați care aveau nevoie de ajutor, erau teroriști care nu meritau milă. În 2006 cineasta suedeză de origine palestiniană Lina Makboul a făcut un documentar intitulat Leila Khaled: Hijacker. Filmul se termină când Makboul o întreabă pe Leila: „Nu v-ați gândit niciodată că ceea ce făceați avea să atragă o reputație proastă asupra palestinienilor?"

Trebuia să pună întrebarea în fața întregii lumi: cine sunt palestinienii?

Apoi interviul e tăiat. „Prin faptul că nu apare și răspunsul ei", mi-a spus Makboul, „am vrut să arăt că, la urma urmei, nu contează – pentru că a făcut-o."

Citește și Cum e să fii femeie și să lucrezi pe o platformă petrolieră

Cu toate astea, m-am bucurat că mi s-a dat ocazia s-o întreb eu însămi pe Leila. „După cum i-am spus [lui Makboul], cred că a adus ceva în plus poporului meu, nu a lezat lupta palestinienilor", a spus Leila.

Normal că Leila e mândră de misiunea ei – avea s-o repete peste un an. De data asta, însă, a fost sub un alt chip.

După prima deturnare, Leila Khaled a devenit rapid o figură emblematică a rezistenței palestiniene. Postere cu poza ei celebră au fost printate și atârnate în taberele de refugiați care se aflau în Cisiordania, în Fâșia Gaza și în diaspora. Era cunoscută – ceea ce reprezenta o problemă din două motive. În primul rând, ea nu-și dorise niciodată să devină celebră; de fapt, i se părea destul de enervant. „Mă mai întrebau unii: «Câte ore pe zi stai și te uiți în oglindă»", mi-a zis ea, „ca și cum ar fi avut vreo logică să fac asta". Refuza adeseori să răspundă. „Ne-ar bucura să vă răspundem tuturor întrebărilor care au de a face cu cauza în sine", a spus ea, „problemele principale, de ce există acest conflict, cine pe cine oprimă și așa mai departe – acestea sunt problemele principale asupra cărora vrem să atragem atenția în mass media. Nu dacă am eu un iubit sau nu. Asta nu înseamnă nimic."

A doua problemă a fost că faptul că era ușor de recunoscut îi îngreuna sarcina de a-și continua munca alături de PFLP. În 1970, Leila a fost desemnată să mai participe la o misiune de deturnare, dar noua ei faimă însemna că nu mai poate trece neobservată, ca înainte. Cu toate astea, nicio măsură nu era prea drastică, când venea vorba de problema palestiniană: între prima și a doua deturnare, Leila și-a făcut, în total, șase operații estetice în Liban.

Pe 6 septembrie 1970, Leila și un bărbat pe nume Patrick Argüello, un voluntar PFLP american de origine nicaraguană, au încercat să deturneze un avion care zbura de la Amsterdam la New York. De data asta, misiunea Leilei n-a mers atât de lin. După ce a ajuns în carlingă și a amenințat că aruncă avionul în aer, Leila a fost placată în aer de paznici și de pasageri, în timp ce ținea două grenade și un pistol. În încercarea de a o apăra, Argüello a tras asupra celor care au placat-o, dar a fost împușcat și ulterior a murit din cauza rănilor. În același timp, pilotul zborului El Al 219 a făcut o manevră deșteaptă, care a băgat avionul în picaj; Leila s-a dezechilibrat, ceea ce a făcut-o și mai vulnerabilă la un atac, în ciuda armelor pe care le purta la vedere.

Citește și Cea mai bătrână femeie din lume spune că secretul unei vieți lungi sunt ouăle crude și să fii singur

Operațiunea asta a făcut parte dintr-o serie de misiuni PFLP cunoscute sub numele de deturnările de la Dawson's Field. (Dawson's Field e o pistă de aterizare abandonată din Iordania, unde Leila și Argüello ar fi trebuit să facă avionul să aterizeze forțat). Dar Leila fusese pusă la pământ de bărbații care-i rupseseră coastele, iar Argüello era mort, așa că avionul a aterizat de urgență la Londra. În autobiografia ei, My People Shall Live, Leila scrie: „Eu sunt cea care-ar fi trebuit să fie ucisă, pentru că era lupta mea, iar el era aici ca să ne sprijine."

După ce a fost dusă la spital, Leila a fost reținută și interogată de autoritățile britanice, în timp ce PFLP-ul reținuse pasagerii aflați la bordul celorlalte avioane deturnate la Dawson's Field și încerca să negocieze cu țările din care erau aceștia. Majoritatea au fost eliberați peste câteva zile la Amman, dar PFLP-ul a reținut 40 dintre ei și a susținut că sunt membri ai armatei israeliene, deci „prizonieri de război". Pe 30 septembrie, autoritățile britanice au eliberat-o pe Leila, ca parte dintr-o înțelegere negociată cu PFLP-ul, iar mai mulți prizonieri palestinieni au fost și ei eliberați din închisorile europene.

După ce a fost eliberată, Leila s-a întors la Beirut și la muncă, deși se afla tot timpul în mișcare, ca să-și asigure siguranța. În noiembrie 1970, la nici două luni după ce ieșise din închisoare, s-a măritat cu bărbatul care i-a arătat prima oară cum se țin armele. Era un comandant militar din cadrul PFLP, care fusese închis zece ani în Irakul natal, pentru implicarea în Partidul Comunist. Dar tensiunile din Iordania creșteau, iar soțul lui Khaled s-a văzut nevoit să plece la luptă cu camarazii săi, așa că relația lor a început să se dezintegreze. Când Leila n-a mai fost în stare să ignore amenințările israeliene și s-a hotărât să se ascundă, era deja clar că nu le mai mergea căsnicia; cuplul a decis să divorțeze.

În 1973, Leila s-a decis să se mute în tabăra de refugiați Shatila din Beirut. (Shatila e cunoscută pentru masacrul din 1982, a cărui cifră de morți e estimată între șapte sute și 3 500 people – gropile comune și eșecul guvernului libanez în a investiga incidentul justifică marja foarte mare.) Sătulă de atenția pe care o primea din plin, la nivel global, Leila își dorea să stea undeva unde să se simtă umilă. „Nu mi-a fost comod să fiu tot timpul în lumina reflectoarelor", a spus ea. „Din cauza asta m-am dus să trăiesc la Sabra și în tabăra Shatila – ca să fiu cu oamenii și să muncesc cu oamenii."

Când Leila vizitează Shatila cu Lina Makboul, în documentarul acesteia, e primită clar ca o eroină. „Mereu am visat să pășesc alături de tine", îi spune un bărbat, în timp ce ea merge prin tabără, în drum spre un vechi camarad. Altul o arată și glumește: „O știți pe Leila Khaled? E o teroristă!"

Deși Leila e cunoscută la scară largă pentru deturnările care au avut loc acum mai mult de 40 de ani, numai absentă n-a fost din mișcarea de rezistență de atunci și până azi. După deturnări, Leila Khaled s-a implicat în Uniunea Generală a Femeilor Palestiniene (GUPW) și a devenit membră a Consiliului Național Palestinian (PNC). Amenințările la adresa siguranței ei erau parte din viața ei de zi cu zi și se materializau frecvent. În ziua de Crăciun din 1975, a venit acasă și și-a găsit sora și pe logodnicul acesteia împușcați mortal la ea în apartament. Ea era ținta,

În 1978 a plecat din Liban ca să studieze istoria în Uniunea Sovietică, unde și-a cunoscut al doilea soț, un student la medicină și coleg din PFLP, Fayez Hilal. Dar la doi ani după ce-și începuse studiile, a sunat rezistența – s-a întors în Liban, ca să muncească de la sediul Organizației pentru Eliberarea Palestinei (PLO). Khaled și Hilal au avut doi copii în anii '80 Badar și Bashar.

Nu i-a fost niciodată ușor să fie femeie în mișcarea de rezistență, darămite mamă – se aștepta de la ea să vorbească în numele întregii populații de femei palestiniene. „Trebuia să fiu vocea femeilor, a celor pe care nu le vede nimeni", a spus ea. Cu toate astea, susține că victimele conflictului sunt cetățenii palestinieni în general – nu femeile sau bărbații. „Dacă simți nedreptatea și ești conștient cine te oprimă – o să acționezi ca om, indiferent dacă ești bărbat sau femeie", a spus ea. „Bărbații au luptat; și-au dat viața. Și femeile și-au dat viața. Și femeile și bărbații au fost băgați la închisoare."

Citește și Aisha, femeia pentru care s-a modificat Coranul

Astăzi Leila nu e doar o figură emblematică a rezistenței palestiniene împotriva ocupației israeliene, ci și a mișcării femeilor palestiniene. „Revoluția a schimbat imaginea femeii palestiniene", a spus ea. „Și ele sunt implicate în revoluție, pe picior de egalitate – pot să facă tot ce e necesar pentru revoluție."

Când e întrebată despre religie, Leila explică ferm că dușmanul ei n-a fost niciodată iudaismul. După a doua sa deturnare, Khaled a fost dusă de urgență la un spital din Londra, unde un polițist i-a spus că doctorul ei e evreu. Pe Khaled n-a deranjat-o. „Eu eram împotriva zioniștilor, nu a evreilor", i-a spus Khaled ulterior lui Sarah Irving. „[Polițistul] nu înțelegea diferența, iar eu aveam dureri prea mari ca să-i explic."

Spre deosebire de organizațiile teroriste cunoscute din ziua de azi, organizația din care a făcut parte Leila, PFLP, are o reputație seculară. „Cred că, indiferent ce-ai fi – fie că crezi în islamism sau în creștinism sau iudaism – e o chestie personală", mi-a spus. Când am întrebat-o dacă practică islamismul, mi-a spus: „Practic valorile umanității. Valorile astea sunt menționate și de islamism: să fii onest, să-i ajuți pe cei sărmani."

Leila a fost numită și deturnătoare arab-marxistă și luptătoare pentru libertate, a fost privită și ca teroristă și ca eroină. Când am rugat-o să-mi dea o definiție a terorismului, a spus că e o „ocupație". Leila Khaled, cea din fereastra mea de Skype, trecuse prin mult mai multe decât femeia din fotografie, cu capul lejer înfășurat în keffiyeh, dar cele două sunt esențial la fel. Dezbaterea teroristă/luptătoare pentru libertate e relativă, când vine vorba de Leila, dar devotamentul ei de neclinitit față de Palestina e de nedisputat. „Sunt dintr-o familie care crede în Islam", mi-a spus ea, „dar nu sunt fanatică. Sunt fanatică atunci când vine vorba de Palestina și de poporul meu."

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre femei:
Fotografii cu femeile puternice din satele rusești, care n-au nevoie de bărbați
Feministele mi-au explicat de ce nu există femei în politica românească
Am vorbit cu femeile din familia mea despre ce foloseau în loc de tampoane în România comunistă