High hui

Am stat 8 ore într-un lift de corporaţie românească, să văd ce se întâmplă

O idee atât de tâmpită încât nu am putut rezista tentaţiei de a o pune în practică.

Mihai Niță

Mihai Niță

Sunt intern, iar internii au un statut incert: sunt undeva la graniţa dintre fiinţe umane şi nonentităţi. Iar linia de demarcaţie e destul de fină. Aşa că, într-o zi, superiorii mei au ajuns la concluzia că cel mai productiv lucru pe care puteam să-l fac era să stau opt ore-n lift. O idee atât de tâmpită încât nu am putut rezista tentaţiei de a o pune în practică. Până la urmă, colegul meu Mihai a stat 12 ore într-un tramvai, iar liftul e la fel de interesant din punct de vedere social: e un spaţiu închis pe care oameni de statute sociale diferite sunt forţaţi să îl împartă pentru scurte perioade de timp şi în care normele sociale sunt puţin distorsionate. O închisoare strâmtă, între etaje, în care chiar și o bășină poate declanșa un dezastru. Din cele mai vechi timpuri omul a încercat să înțeleagă liftul. S-au scris cărți, s-au făcut filme, dar nimic nu se compară cu experiența de om. Așa că am decis să experimentez liftul pe pielea mea.

VICE are biroul la SEMA Parc, în Riverview House, strecurat undeva între cele opt straturi de corporaţii, aşa că am zis să încep de acolo. Clădire de birouri, opt etaje, corporatişti. Sună bine. În mediul ăsta, liftul e un fel de purgatoriu. Locul unde se duc sufletele aflate între două lumi. În cazul de faţă, oamenii aflaţi între lumea reală şi corporaţie.

În fine, n-avea sens să încerc să îmi raţionalizez soarta şi să amân inevitabilul, aşa că m-am urcat într-unul dintre cele trei lifturi la zece dimineaţa, alături de fotograful meu, Mircea. Liftul B, cel din mijloc: patru pereţi de metal cu suprafeţele lucioase, o podea de marmură proaspăt lustruită, două becuri cu lumină slabă şi un ventilator pe care la început nu-l auzi, dar de care devii din ce în ce mai conştient pe măsură ce se instalează plictiseala şi singurătatea. Locul ăsta urma să fie adăpostul nostru pentru următoarele opt ore.

ORA 10

Singuri în cuşcă.

Nu se afla nimeni în lift când am început noi ziua de muncă, dar locul era îmbibat în mirosul de cafea de automat. Primii oameni au urcat cinci minute mai târziu. Un tip înalt, brunet, îmbrăcat într-un costum gri supradimensionat, care tasta ceva pe telefon şi vorbea cu o blondă suplă îmbrăcată-n rochie neagră strâmtă şi suspendată pe tocuri de 15. „Ştiu eu pe cineva cu un biznis cu aparate de cafea", îi spune tipul. Ea îşi trecea uşor mâna prin păr şi asculta cu atenţie. Mi s-a părut că flirtează, dar am hotărât că e prea devreme pentru stereotipuri.

Am ajuns jos. „Suntem la parter, nu coborâţi? Aţi rămas blocaţi?" ne-a întrebat cineva care dădea să urce-n lift şi nu înţelegea ce se petrece. Nu i-am răspuns.

Un refill la băieţii de la opt, vine imediat.

Câteva etaje mai sus au urcat două tipe şi o tanti în şorţ alb de la personalul de mentenanţă. Ultima împingea un cărucior plin cu pliculeţe de cafea, pachete de cuburi de zahăr şi pahare de plastic. „Ăstora de la etajul opt le fac refill la tonomate destul de des. Au bani. Opulenţă, nu ca la noi", îi zice o tipă celeilalte.

Parter, din nou. Priviri curioase ne scrutează. Ceilalţi se simţeau mult mai stânjeniţi ca noi doi. Intrăm în posesia liftului, iar oamenii simţeau asta. Sau cel puţin aşa îmi imaginam. După vreo zece minute de repaus, analizam fiecare detaliul al liftului B. Pe peretele din dreapta era scrijelit uşor „FLO". Pe peretele din dreapta al liftului A, aveam să aflăm noi ceva mai târziu, stătea scrijelit „FLO SUGE. SUGAR." Cumva are sens: formele primitive de limbaj articulat şi lupta pentru supremaţie sunt trăsăturile esenţiale ale unei corporaţii.

Dă, tati, şi mie puţin FLO.

Mircea a observat câteva gume lipite de unul din becuri. Peste puţin timp a urcat în lift o altă tanti de la personalul de mentenanţă, care a împroşcat cu lichid de curăţat pe pereţi şi a început să-l lustruiască.

Nu numai noi muncim în liftul ăsta.

„Cu gumele astea ce faceţi?" o întreabă Mircea.

„Le dezlipim, na", spune ea fără să se oprească din lustruit.

„Dar nu există camere de supraveghere în lift?"

„Nu. Ce bine era dacă aveam", răspunde ea cu un zâmbet timid.

Două etaje mai sus au urcat în lift două tipe ale căror fuste în culori psihedelice contrastau cu salopeta gri a femeii de serviciu. Ceva ceva, lupta de clasă. La parter s-a urcat un ginger cu barbă şi geacă roşie. Când a văzut că rămân în lift, m-a fixat cu privirea. Nu înţelegea ce se întâmplă, iar asta îl speria. Când a coborât din lift încă mă fixa cu privirea. Se uita peste umăr, chiar şi după ce a intrat în birou.

ORA 11

Nu mai urca nimeni, nu se mai întâmpla nimic, aşa că am început să vorbim chestii. Discuţia a ajuns cumva la Uniţi Salvăm, dar a fost întreruptă de apariţia lui Smiley în lift. Omul înregistrase ceva la Kiss FM şi acum îşi vedea de treabă, aşa că i-am făcut o poză.

Măcar a zâmbit.

„Mi-ai făcut poză?"

„Da."

„Păi şi banii mei unde sunt?"

„Haha."

„Ce faceţi voi doi aici, de fapt?"

„Stăm opt ore-n lift."

„A. Bravo", ne-a zis cu un zâmbet aprobator şi a coborât ca şi cum nimic ieşit din comun nu s-ar fi întâmplat. Ceva îmi spune că Smiley e obişnuit să fie fotografiat de oameni ciudaţi în locuri ciudate.

Corporaţia e o ţesătură de reguli, cu ochiuri mari prin care te poţi strecura.

Am zis să mai schimbăm peisajul, aşa că am mers la liftul de marfă pe care oamenii îl folosesc când vor să iasă la fumat. Teoretic, lucrul ăsta era interzis până acum ceva vreme, când încă era valabil afișul, şi existau destule camere de supraveghere care să-i identifice pe cei care nu se conformau. Dar tocmai pe asta se fundamentează arhitectura controlului într-o corporaţie: pe iluzia că poţi încălca regulile şi eluda autoritatea. Când de fapt abaterile sunt permise cu bună ştiinţă.

Liftul de marfă era capitonat cu cartoane şi mirosea a ciment când am urcat noi. Am pornit de la etajul șapte, dar ne-am oprit două mai jos, unde doi muncitori au încărcat trei stive de scaune de birou în lift. Abia dacă mai aveam loc, ne-am lipit de perete şi am aşteptat.

Un etaj mai jos s-a oprit din nou liftul şi am dat peste vreo şase corporatişti care voiau să coboare la fumat. Li se citea dezamăgirea pe faţă când au descoperit că nu mai au loc în lift. Pentru ei, fiecare secundă contează: trebuie să îşi valideze legitimaţia de fiecare dată când intră şi ies din birou, ceea înseamnă că o pauză de cinci minute chiar e o pauză de cinci minute. Bizar.

Nu se petreceau prea multe lucruri nici în liftul de marfă, aşa că ne-am întors dezamăgiţi la cele de persoane din lobby. Acolo, câteva doamne aşteptau şi ele liftul, în timp ce una dintre ele apăsa încontinuu pe unul din butoanele lui.

„Ce se întâmplă dacă apeşi de mai multe ori? Vine mai repede?" o întreabă Mircea.

„Trebuie să apeşi de atâtea ori câte persoane sunt, ca să îşi calculeze încărcătura. Aşa scrie în instrucţiuni." Mereu am crezut că omenii care citesc instrucţiuni au ajuns într-o situaţie atât de disperată încât ajung să creadă serios că salvarea lor se găseşte printre rândurile unui manual de utilizare. Ori asta, ori sunt plictisiţi în ultimul hal şi îşi fac de lucru cu ce apucă. Unii fac labă, alţii citesc instrucţiuni. Mă rog, eu am rămas surprins că unii se folosesc de instrucţiuni în scopul în care au fost intenţionate.

ORA 12

Timpi morţi din nou, așa că am vorbim despre extremismul din Europa. N-a durat mult conversaţia, pentru că liftul s-a umplut din nou. Nu se mai auzea decât sunetul unghiilor care loveau ecranele telefoanelor. Două tipe au rupt tăcerea şi m-au întrebat: „Tu de unde eşti?"

„Revista VICE. Stau opt ore-n lift."

„L-ai prins pe Smiley?"

„Da."

„Şi ţi s-a părut interesant?"

„Uhm..."

„Deci n-am ratat nimic?"

„Doar pe Smiley cu fedora."

„Ah, voiam şi eu un autograf. Data viitoare când îl prind în lift îmi ridic bluza şi îi cer un autograf pe ţâţe," zice una din ele.

ORA 13

În lift s-au urcat două tipe, dintre care una-i povestea entuziasmată celeilalte cum marile corporaţii ne pun aditivi în mâncare, ca să ne poată controla minţile. Văzuse ea într-un documentar. Era prea înflăcărată ca să sesizeze că ea însăşi lucrează pentru una dintre marile corporaţii. Corporatista conspiraţionistă, infiltrată în conspiraţia corporatistă. Rezistenţa e reală.

Am ajuns la parter, dar am urcat la opt, din nou, cu o altă încărcătură de oameni plictisiţi. Au coborât, iar uşile s-au închis şi au rămas aşa pentru câteva minute. Apoi s-au deschis din nou: „Hai în celălalt lift, că aici sunt ăştia doi." Cineva acolo sus ne iubeşte.

La scurt timp, s-au urcat vreo şase tipe şi un tip înalt şi firav. Una dintre ele s-a sprijinit pe pieptul lui. „Vezi că ăla-i pectoralul meu", i-a reproşat el indignat. Tipa l-a pipăit un pic ca să se-asigure. „Uite-l, mă, că are", le-a confirmat ea celorlalte. „Lasă-l mă că s-a înroşit tot", a zis alta. Râsete. Între timp şi-au dat seama că îi observam şi s-au scuzat: „La noi zici că-i casă de copii." Heh.

Hărţuire la locul de muncă.

Puţin mai încolo, m-am trezit flancat de Andrei Ciobanu şi Sergiu Floroaia. Când au auzit ce faceam noi pe acolo, s-au străduit să ne dea ceva de scris. Unul dintre ei a făcut o glumă cu profa lui de latină. Vorbea prea repede ca să apuc să o notez, aşa că o să presupun că a fost amuzantă. Băieţi buni. Măcar au încercat.

Sergiu și Andrei

Am ajuns la şapte. Şi mai mulţi oameni de la Kiss. Unul dintre ei, deja sătul de noi, ne-a aruncat un: „Nu vă mai întreb ce faceţi voi aici. Articol sau ceva."

„La fix."

„Şi câte băşini aţi numărat în lift?"

„Niciuna pân-acum."

„Uite una", ne zice omul în timp ce se screme. Din fericire am ajuns la parter şi uşile s-au deschis la timp.

ORA 14

Am dat din nou peste ginger-ul panicat. De data asta nu mai era singur cu noi în lift, ceea ce-l făcea să pară mai relaxat. Ba chiar zâmbea pe sub mustaţă. Devenisem o parte integrantă a liftului, un element familiar, precum pereţii, totuşi uman, iar asta îl făcea să se simtă în siguranţă. O greşeală care i-ar fi costat viaţa pe strămoşii lui din Paleolitic.

Liftul e un loc la fel de bun ca oricare altul pentru a suferi o criză existenţială „Nu ştiu ce să fac cu viaţa mea", le-a spus o tipă colegelor ei, ceva mai încolo. „Nu ştiu dacă să ies cu ăla sau cu ăla, nu ştiu dacă să citesc ceva sau nu, nu ştiu dacă să mă uit la un film sau nu... Alegerile astea mă paralizează." Nu toţi studenţii la Filozofie ajung la Mec. Unii sunt şi mai ghinionişti şi ajung în corporaţii.

Câteva etaje mai încolo, au intrat în lift două basarabence. Una dintre ele căra un teanc de acte în braţe, cealaltă părea îngrijorată. „Păi eu la unu am pus. Tu du-ti sâ îi dai astea, eu mă duc sâ mă ascund acolo, sâ nu mă vadâ." Câteva etaje şi mai încolo, a urcat o blondă micuţă la vreo 35 de ani, împreună cu colega ei. Blonda s-a grăbit să apese pe un buton şi i-a explicat celeilalte cu cea mai sexi voce pe care am auzit-o vreodată: „Îmi place să-nchid uşile." Habar n-avea ea că vocea aia deschide uşi. Dacă eram un cocalar libidinos cu idei de afaceri, iar ăştia erau anii '90, mi-aş fi construit un imperiu în industria liniilor erotice cu vocea ei.

Ţigara dintre pauzele de muncă.

Etajul şapte. Au coborât, am coborât şi noi, ca să schimbăm liftul. Cât timp aşteptam, l-am observat pe un tip din redacţia Kiss FM care scrolla de zor pe Facebook.

„Productivitate", îi zic fotografului.

Fără să-mi dau seama, m-a auzit un alt tip de la Kiss care aştepta liftul.

„Ce productivitate, mă?" se răsteşte el indignat. „Voi staţi în lift şi frecaţi menta, în loc să scrieţi ceva interesant. Ia coborâţi voi la parter şi trageţi puţin aer în piept acolo. Pute a căcat. Ori spală femeile de serviciu geamurile cu căcat, ori muncesc oamenii de se cacă pe ei. Nu-mi dau seama. Poate aflaţi voi." Avea dreptate. Cineva trebuie să se ocupe de misterul căcatului, rămas încă nerezolvat la momentul redactării textului ăstuia.

ORA 15

Mircea a făcut observaţia că lumina din lift e deprimantă. Just. Oricum nu vii la muncă cu zâmbetul pe buze, dar în cazul în care vii, au ei grijă să te bage în starea potrivită încă de la intrare. Întâi te pun să inhalezi vapori de căcat, apoi te bagă într-un spaţiu închis, cu lumină slabă, unde se aude vibraţia constantă a sistemului de ventilaţie. După care se aşteaptă să lucrezi ca şi cum nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. E ca şi cum i-ai da unui boschetar să tragă nişte aurolac din pungă, l-ai băga într-un butoi şi l-ai rostogoli o staţie de autobuz. După care l-ai pune să şteargă parbrize în intersecţie, ca şi cum ăsta ar fi cel mai firesc lucru posibil.

Ceva mai încolo, am dat peste un tip care îşi transformase legitimaţia în yo-yo. Se folosea de elasticul ei ca să o învârtă în tot felul de moduri pe arătător şi pe mijlociu. Destul de tare. Nu mă aşteptam să găsesc oameni creativi într-un lift de corporaţie.

ORA 16

Fotograful luase o pauză de cafea, iar eu rămăsesem singur în lift, înconjurat de oameni care îşi înjurau clienţii. Am ajuns din nou la etajul șapte. A urcat o tipă de la Kiss. Purta ochelari şi era îmbrăcată cu o haină groasă cu model floral. M-a privit atent câteva secunde. „Aaa, tu stai în lift şi observi lumea şi scrii despre asta."

„Cam aşa."

„Da' eu am imunitate."

„Când intri în lift îţi pierzi orice imunitate. Aici joci pe terenul meu."

„Da' dacă ştiu că mă observi, asta o să mă facă să mă port nenatural şi nu o să mai fie ceva autentic."

Tipa a fost destul de meta şi m-a făcut să-mi pun nişte întrebări serioase, dar eu am fost şi mai meta, aşa că am inclus discuţia asta în text şi am şi vorbit despre ea. Get on my level.

Între timp se întorsese şi fotograful şi am mai intrat în vorbă cu câţiva oameni.

„Se discută despre noi?"

„N-am de unde să ştiu, nu prea aud ce se vorbeşte din cutiuţa mea", ne-a răspuns cineva, înainte să iasă grăbit pe uşă. Din direcţia opusă veneau două tipe. Au aruncat o privire dezgustată înspre lift: „Iar ăştia! Au schimbat liftul... Hai să-l aşteptăm pe celălalt." Aparent, se discuta despre noi. Câteva minute mai târziu, o doamnă care căra un copăcel, într-un ghiveci înfăşurat într-o pungă, s-a urcat în lift cu noi.

„Ce-i ăsta, lămâi?" o întreabă Mircea.

„Nu, nu, e liliac. Aş vrea eu să fie lămâi", ne-a spus ea cu un surâs.

După asta, am rămas singur pentru puţin timp, dar s-a găsit cine să socializeze cu mine. Două tipe se uitau cu compătimire la mine. Cine ştie de câte ori mă mai văzuseră până atunci.

„Eşti student, faci vreun experiment social?" mă întreabă una dintre ele.

„Nu chiar. Sunt intern la VICE. Stau opte ore-n lift", le-am zis.

„A cui a fost ideea? A ta sau a lor?"

„A lor."

„Aoleu. Mult succes. Nu vrei să-ţi aducem ceva de mâncare? Nişte apă?"

Frumos din partea lor. Simpatie pentru omul muncii.

ORA 17

Există şi iubire în corporaţie.

Un tip m-a întrebat surprins: „Tu n-ai mai coborât odată?"

„Eu n-am coborât niciodată", i-am retezat-o eu.

Printre picături mai auzeam ocazionalul „Tot în lift, bă, băieţi". Mă dureau picioarele şi mă deshidratasem puţin în atmosfera uscată. Dacă în urmă cu câteva ore puteam încă să menţin aparenţele unui om funcţional, acum se citea uzura pe faţa mea. Aveam ochii injectaţi şi buzele crăpate.

„Te-au abandonat colegii în lift," m-a întrerupt cineva din senin. Nu mai aveam energie să-i răspund. Mă resemnasem. Lumea începea să plece acasă, aşa că liftul era mereu plin. Nu eram decât o faţă obosită printre multe altele. Mă camuflasem perfect. „S-a mai dus o zi," a oftat altcineva.

Ultimele zece minute s-au scurs cel mai greu. La un moment dat am ajuns la parter, lumea a coborât, iar uşile erau pe cale să se închidă. În clipa aia, o mână s-a strecurat între ele şi le-a făcut să se retragă. Un bătrân, pe la vreo 60 de ani s-a pus în cadru. Avea păr alb, era destul de lat în umeri şi semăna cu un gabor pensionat care a bătut ceva golani prin subsoluri de secţie la viaţa lui. Pe legitimaţia lui scria că-i de la serviciul de pază. „Ce faceţi aici?" ne-a interpelat el.

„Realizăm un material pentru revista VICE."

„Pentru cine? Şi ce-i cu aparatul ăsta foto?" a arătat el înspre Mircea.

„Revista VICE, avem redacţia la etajul şapte. Cu aparatul ăsta documentam ce se întâmplă în lift în timpul zilei."

„Dar beneficiarul ştie?"

„Ştie şeful nostru. Discută el cu «beneficiarul»."

„Eee, păi nu e bine aşa. Beneficiarul trebuie informat. A venit lumea la mine să se plângă de voi că staţi în lift şi faceţi poze."

Și-a spus poezia, ca să nu zică cineva de mai sus că nu s-a sesizat, și a plecat. Oricum, programul era pe sfârşite. Eram la vreo două-trei minute de libertate. Au trecut şi alea, aşa că ne-am întors în redacţie. La plecare mă săturasem de lift şi voiam sa îl ocolesc o vreme. Aş fi preferat să folosesc scările de incendiu, dar am facut un compromis.

Autorul, fotograful şi şefa noastră după o zi de muncă.

Etajul şapte. A fost o zi lungă plină de momente stânjenitoare, priviri timorate şi plictiseală cruntă. Pe moment nu mi-am dat seama, dar unii dintre cei pe care i-am întâlnit erau destul de deranjați de doi tipi dubioși care se benoclează la ei insistent și le întrerup rutina zilnică. Am încercat să identific turnătorul care s-a dus să se plângă la gardian, dar toți aveau o față suspectă. Am vrut să surprind comportamentul oamenilor într-un lift de corporaţie şi am ajuns la concluzia ca şi în lift sunt la fel de plictisitori ca la birou. Dacă o să ajung vreodată șef la o publicație și o să am interni, o să îi scutesc de plictiseală şi o să îi pun să facă ceva mai interesant: să stea opt ore într-un butoi ca să scrie un articol. Deși aș putea pune butoiul într-un lift. E o idee. Parter.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre experimente dubioase:
Am stat doișpe ore în tramvaiul 11 şi a fost oribil
Am stat șase ore la coadă la Londra și nu am votat
Cum m-am căcat pe mine de frică în război deși n-am stat decât o oră și jumătate
Am stat o zi în redacția Times New Roman, ca să văd cum se nasc glumele care-l supără pe Mircea Badea

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE