Publicitate
Chestii

Românii dau bani pe mașini scumpe, la fel cum o făceau şi strămoşii lor

Trăsuri „custom made" trase de cerbi cu coarne aurite precum cea a domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni.

de Petru Cercel
29 Iunie 2015, 12:07pm

Trăsură scumpă a fiului domnitorului Țării Românești. Fotografie via Biblioteca Academiei Române

Mercedes, Audi, BMW, Porsche, Lexus, Mustang, Ferrari, Land Rover, Jaguar, chiar și Maybach, Lamborghini și Bugatti, cele mai noi modele, toate rulează pe șoselele Capitalei și bucureșteanului nu-i pare nimic suspect până nu primește replica plină de stupefacție a vreunui prieten din străinatate, ajuns pentru prima oară pe malurile Dâmboviței: „My God, I haven 't seen so many luxury cars in one place before..."

Am crezut adesea că această combinație mizerabilă de vehicule super scumpe și șosele pline de gropi există din cauza privațiunilor din anii comunismului și mentalităților păguboase promovate în societatea Epocii de Aur. Pe atunci, alternativele la vestita Dacia erau puține, în plus toată lumea era învățată să fure orice – până și smoala care se punea în covorul asfaltic.

Citește și Inventivitatea la români: de la țuică în deodorant, la prezervative cu chilli

Totuși, deși ne-ar face plăcere să dăm vina pe o epocă recentă pentru ceea ce vedem azi în jur, lucrurile au rădăcini mult mai adânci. Cu tot luxul manifestat la curtea Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, acesta nu a fost purtat de trăsuri „custom made" trase de cerbi cu coarne aurite precum domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni(1786-1790).

Trăsura trasă de cerbi cu coarne aurite, a fanariotului Nicolae Mavrogheni. Fotografie via Biblioteca Academiei Române.

Ai putea acuza că pun pe seama românilor o meteahnă cu exemplu unui domnitor de etnie greacă, numit de Poarta Otomană. Dar hai să vedem ce spune Robert Walsh, un nobil englez, aflat în voiaj de la Istanbul, la Londra, pe la 1820, prin București, mărturii memorate în lucrarea Călători străini prin țările române, secolul XIX 1822-1830 .

„Primul lucru care m-a izbit pe uliți era mulțimea trăsurilor elegante care mergeau în toate direcțiile sau care stăteau în fața ușilor. Erau nespus de arătoase și bătătoare la ochi, strălucind de poleială și toate păreau noi-nouțe. Priveliștea era cu totul neobișnuită pentru mine (...)"

Sună cunoscut?! Să continuăm:

„Este o vanitate a boierilor să arate aceste trăsuri pe care cheltuiesc sume mari de bani, căci sunt făcute numai pentru ostentație, ele stricându-se cu desăvârșire într-un an sau doi fiind nevoie de o cheltuială neîntreruptă, pentru a procura altele noi."

Cum arătau barosanii acelor vremuri, oamenii de bani gata, dispuși să arunce cu bani mulți pe aceste trăsuri care din cauza drumurilor proaste aveau termen de valabilitate cam cât un telefon azi?!

„Într-unul din aceste vehicule bătătoare la ochi stă câte un boier gras, învelit într-o blană scumpă, cu un calpac enorm, adica un fel de tichie de o formă ciudată alcătuită din două calote mari care se ridică una deasupra celeilalte și care sunt acoperite cu catifea verde sau roșie. În față stă vizitiul care prezintă un contrast puternic cu stăpânul său. El este de obicei un individ înalt, murdar, îmbrăcat cu o haină lungă pe deasupra, cenușie, murdară și ruptă; capul său este acoperit cu o pălărie mare vulpeasca de pâslă. Acest amestec barbar de lux și de mizerie l-au împrumutat românii, pare-se, de la ruși."

Un alt călător străin, de această dată un austriac descrie același lucru astfel:

„Boierii trăiau pe un picior aproape european. Ei afișează un mare lux în ceea ce privește trăsurile, îmbrăcămintea și cheltuiesc mult pentru casele lor. Trăsurile lor, foarte luxoase, pictate în multe culori și aurite. Se puteau numara câte 5-600 trecând într-o singură duminică."

Ai impresia că cinci, șase sute de trăsuri, câte erau atunci în capitală, sunt nimic! Dacă socotim că populația Bucureștiului era cu mult mai mică decât azi, sub 50 000 de locuitori, iar orașul în sine era concentrat mai mult în zona Centrului Vechi (Mănăstirea Cotroceni fiind în afara orașului), îți dai seama că deja ai imaginea unui traffic jam. „După mulțimea trăsurilor care apăreau de pe toate ulițele, am crezut că este vreo recepție publică la Curte", nota uimit Robert Walsh.

„Am aflat însă că era tocmai dimpotrivă, toate relațiile de acestea fiind acum suspendate; dar atât de mare este vanitatea acestor boieri încât ei nu pot rezista dorinței de a-și arăta luxul chiar în timpul epidemiei de ciumă. Nimic nu poate constitui o dovadă mai puternică de lipsă totală a acestui sentiment public aici, decât contrastul dintre micile trăsuri, grosolane și sărăcăcioase, puse la îndemâna publicului, și acele trăsuri bătătoare la ochi, folosite individual de niște persoane numai pentru a fi duse de la o casă la alta."

Pe scurt, în plină epidemie de ciumă, Bucureștiul anilor 1820 era plin de trăsuri de lux care circulau în toate direcțiile, mai ceva decât într-o capitală occidentală. Te miră?! Nu are de ce.

Fotografie via Biblioteca Academiei Naționale

Ca să continui povestea cu apetența unora pentru mașinile de lux și cu indiferența față de orice altceva, în urmă cu ceva ani locuiam într-o zonă în care erau foarte multe blocuri de garsoniere. Cele mai multe erau închiriate, dar atât de multe mașini scumpe și noi, parcate milimetric una de alta, nu mi-a mai fost dat să văd nici prin zonele centrale ale orașului.

Te gândești că pe atunci românii își fabricau singuri aceste obiecte de lux. Nu, chiar! F. G. Laurençon, un călător străin francez ajuns în București prin 1822:

„Viena funizează Țării Românești un mare număr de calești, dintre cele mai elegante trăsuri închise, mobile și sticlărie. Cred că în raport cu populația, sunt puține în Europa orașele unde să se găsească un număr atât de mare de echipaje ca la București. Fiecare negustoraș și-l avea pe al său și boierii și le reînnoiau pe ale lor în fiecare an."

Drumuri nu avem! Sau avem, dar sunt vai de capul lor, dacă le comparăm cu cele europene. Situația nu a fost niciodată diferită în spațiul românesc. Dacă în București, de bine de rău, ulițele erau podite (acoperite cu scânduri de lemn) cu costuri mari, în rest era haos.

La acest capitol, chiar dacă suntem plini de vehicule de lux, lucrurile au fost și sunt jalnice destul de mulți ani, chiar și pe arterele importante. Iată o relatarea de pe la 1830 grăitoare în acest sens:

„De aici încolo drumul era în unele locuri atât de îngust între apa și dealurile ce se înșiră pe o linie paralelă cu ea, încât două trăsuri nu s-ar putea întâlni pe el, și dacă s-ar întâlni cumva, atunci una din ele trebuie să se rostogolească jos. Pe alocuri, dealul se năruise și luase cu el și drumul, umplând prăpastia cu fragmentele pietrelor desprinse. Era de mirare cu ce îndemânare mânau românii, simpli și temători, carul lor greu și caii lor cetrăgeau împreună pe niște drumuri ce ar fi înspăimântat pe orice căruțaș sauconducător de diligențe din Anglia."

Pentru trăsurile scumpe, care se perindau prin București, singura protecție erau niște poduri de lemn, care acopereau ulițele mari. Majoritatea călătorilor străini își exprima stupefacția pentru această metodă românească, extrem de costisitoare, de „asfaltare". Pentru că lemnul putrezește destul de rapid în contact cu noroiul, dar în loc să se facă o pietruire a ulițelor, se prefera vestita cârpeală, pe care autoritățile o făceau din când în când. Ți se pare cunoascut?!

Petru Cercel este un tânăr istoric, specializat în istoria ideilor și mentalităților, cu numeroase articole publicate în presa de specialitate. Domeniile sale de interes sunt istoria socială, istoria filmului, istorie și mentalități, concepte și curente în istoria românească, patrimoniu.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre istoria românilor:
De ce sunt românii obsedaţi de Burebista şi Eminescu
Sașii l-au creat pe Dracula în România lucrului bine făcut
După Traian şi Decebal (Din Filele Istoriei Gay în România)
Tatuajele româneşti din secolul 19 sunt morbid de frumoase
Romii au fost obligaţi să-şi mănânce copiii