Publicitate
Chestii

Cum a fost viața mea într-un spital de nebuni din Franța

„De la mine din cameră o aud pe Fatima cum plânge și se dă cu capul de perete."

de Louise De Breteuil
13 Decembrie 2016, 9:00pm

Nu-mi aduc aminte când am ajuns la spital. Tot ce-mi amintesc e că m-am trezit într-o cameră care nu era a mea, într-o pereche de pijamale care nu-mi aparțineau.

Peste câteva clipe, intru în camera comună, unde-am văzut un bărbat care vorbea singur, în timp ce lipea postere pe pereți. Aflu mai târziu că posterele sunt scrisori către Dumnezeu, Președintele Franței și fluturi. Lipește postere și pe ecranul televizorului, ceea ce nu pare să-i deranjeze pe pacienții care se uită. Niciunul dintre ei nu poartă pantofi – toți sunt în șosete sau desculți. O femeie se apropie de mine și mă întreabă dacă pot s-o ajut să se tundă ca mine. „Mereu mi-am dorit breton", îmi zice.

Mai mulți oameni stau cu ochii țintă la televizor, dar niciunul nu-i atent la emisiune. Îi aud pe câțiva care discută videoclipuri noi – în principal pe cel mai nou al rapper-ului francez Kaaris. Mă frapează faptul că unii dintre colegii mei de salon par complet normali. De exemplu, Patrick*, 23, care-a fost internat împotriva voinței lui acum două săptămâni, după o altercație cu poliția. E blond și în general calm. Își petrece mai toate zilele citind ziarul și-n restul timpului încearcă să fugă din secție.

Autoarea în camera ei de spital. Toate fotografiile au fost obținute prin amabilitatea autoarei

În octombrie, am avut mai multe episoade maniacale provocate de un sindrom bipolar. Drept urmare, am fost internată la Centre Hospitalier de Saint-Anne din Paris într-o marți, pe la 3:30 dimineața. După ce mi-am petrecut primele două zile acolo dormind și drogată pe Valium, m-am hotărât să mă aventurez în afara camerei, ca să aflu cum e viața într-un spital franțuzesc de psihiatrie în 2016.

Circa 12 milioane de francezi suferă de probleme psihologice – practic, unul din 5. Dintre cele 45 de milioane de adulți francezi, despre 18,5% se consideră că au o problemă psihiatrică patologică. În 2013, 31% dintre francezii cu vârste cuprinse între 25 și 34 de ani erau afectați de depresie, în diverse grade. În Marea Britanie, una din patru persoane suferă o problemă de sănătate mintală pe an, iar problemele de sănătate mintală reprezintă 28% din problemele de sănătate dintr-un an – față de cancer și probleme cardiovasculare, care reprezintă fiecare câte 16%.

O partidă de șah în camera de activități

Totul e pe ceas, la spitalul de psihiatrie. Cina e la 7:10 seara. Dacă vii la 7:20, e prea târziu. Prima mea masă și toate cele care vin după ea, e dezamăgitoare. „Curry-ul de curcan" e, de fapt, doar o bucată tristă de curcan care plutește-n apă. Nou-veniții de fapt nici n-au voie la restaurant. Regulile spitalului zic că dacă ai fost internat de curând trebuie să stai la tine pe etaj și-ți aduc asistentele tava. În prima mea seară, intră o femeie la mine-n cameră în timp ce mănânc și zice: „Dacă nu-mi dai biscuiții tăi, o să-ncep să plâng". Îi întind teancul de biscuiți fără să clipesc.

În a doua zi, cam tot ce fac e să bântui pe holuri în pijamaua mea albastră. E, de asemenea, obligatoriu să porți pijama – clar, ca să ne fie mai greu să evadăm. Ca să cobor iau liftul, pentru că accesul către scări e blocat. Dar liftul e înfricoșător – pe jos se văd pete roșii care par a fi de sânge. „Cred că i-a scăpat cuiva o tartă cu zmeură", mă liniștește Patrick.

Pacienții se uită la TV

Toate zilele sunt presărate cu diverse analize – de sânge, tensiune, urină. Sedativele sunt administrate, în general, sub formă de picături, pentru că așa n-ai cum să le ții sub limbă. Personalul e atent și amabil și ne ascultă.

Îmi mai fac înc-un prieten – Antoine*, care are 27 de ani și e bipolar ca mine. Se așază lângă mine și îmi zice, pe un ton solemn: „Locul ăsta seamănă un pic cu o închisoare, așa că o să te iau sub aripa mea și-o să-ți spun cu cine s-o arzi și cu cine nu." Ne înțelegem bine. Ne petrecem timpul fumând, jucând dame, sau îmi citește el poeziile lui – e convins că e al doilea Proust. Asta când nu se adâncește în gânduri, cu o privire blanc din spatele ochelarilor cu ramă de baga.

Eu, Antoine, Patrick*, T* și Sofiane* alcătuim o gașcă ok. Antoine și Patrick sunt niște adevărați cavaleri – când ieșim afară, mereu se ceartă care dintre ei să-mi împrumute haina. Mă fac să râd mult. Toți suntem supraviețuitori și uneori ne închipuim că suntem într-o tabără de vară sau în vacanță cu prietenii. Ce-mi place aici e că și cei mai afectați dintre pacienți sunt tratați omenește și niciodată ca niște monștri.

Camera autoarei din timpul șederii la spital

Pe măsură ce ajung să-l cunosc mai bine pe Antoine, pe-atât îi remarc mai bine problemele. A ajuns de curând aici, ca să găsească cel mai bun tratament pentru situația lui și constat că e fix în plină fază maniacală. Într-o seară, după cină, îmi spune că trebuie să-mi zică „ceva foarte important" și că să mă pregătesc mintal. Apoi îmi dezvăluie că e medium, poate să comunice cu spiritele și cu copacii. Zice că se poate transforma în animal. De asemenea, se pare că e și discipol al fiului lui Dumnezeu și că s-a întors pe Pământ sub forma lui Abel* – un alt pacient tânăr din secție.

La-nceput cred că face mișto. Apoi îmi dau seama că el chiar crede ce spune. Încerc să-l fac să înțeleagă că nu e singurul de-aici care-i convins că are linie directă cu Dumnezeu și că ar trebui să-și țină teoria pentru el, dacă vrea să iasă de-aici într-o zi. Bineînțeles că nu mă ascultă.

Abel, despre care Antoine crede că e reîncarnarea lui Cristos, e un băiat pe-atât de ciudat pe cât e de treabă. E convins că-i întruparea celei de-a doua veniri pe Pământ și se jură că poate să omoare oameni dând cu zarurile. Și, după spusele lui, un semn din naștere din palma mâinii indică locul în care l-au bătut în cuie pe cruce în viața anterioară.

Într-o zi, se dă cu capul de perete foarte puternic. Când îl întreb de ce, îmi zice „de furie". Cu puținele cuvinte pe care-i permite tratamentul să le pronunțe, îmi mărturisește că e și seropozitiv. Tratamentul pe care-l ia pentru boala sa – atât psihică, cât și fizică – e atât de intens încât îl încetinește și-l face să aibă halucinații.

Oamenii de-aici își spun unii altora cele mai intime povești – bănuiesc că nu prea ai mare lucru de făcut în rest. O femeie pe la vreo 50 de ani îmi spune că de 22 de ani încoace e îndrăgostită nebunește de soția ei. „O s-o iubesc până la capăt", îmi zice. De-ndată ce se externează, o să se „plimbe în jurul lumii, în ambele direcții". Îmi arată poze de când aveau 20 de ani. Sunt amândouă atât de frumoase.

Prânzul la spital

O altă femeie de cam aceeași vârstă vine des să vorbească cu mine, dar mă face să mă simt atât de incomod, încât încerc s-o evit pe holuri. Nu știu cum să reacționez la suferința ei. Se spune că e nimfomană și c-au trimis-o aici pentru că urmărea pe cineva. Îmi zice că e „patologic îndrăgostită" de un bărbat pe care abia îl cunoaște – un bărbat pe care l-a vizitat într-o zi la muncă, ca să-l hărțuiască. Îi scrie zeci de scrisori zilnic și-are de gând să-l vadă imediat ce i se dă voie să plece. Îmi zice că nu poate să se facă bine dacă nu se culcă cu bărbatul ăsta, că trebuie să știe ce face și cu cine e tot timpul.

Conform autorului și profesorului universitar Jean-Louis Senon, sub 1% dintre crimele din Franța sunt comise, de fapt, de persoane cu probleme psihice serioase. Dar, la rândul lor, acestea sunt mai expuse la violență, din cauza propriei stări fragile.

Unii dintre pereții din spital erau decorați cu graffiti. Aici scrie „Spital de căcat"

Zilele trec și, încet-încet, mă scot de pe tratament. Prima noapte fără sedative e grea. Sunt acut conștientă de tot ce mă-nconjoară – de vântul care zgâlțâie ușor obloanele, de țevile care cloncănesc, de oamenii care râd sau plâng în camerele din jur.

Într-o după-amiază mi se permite să ies patru ore, însoțită de un îngrijitor. Prietenii mei m-au rugat să le cumpăr chestii – țigări, pile de unghii, mandarine, ingrediente pentru un tort pentru Abel. Se apropie ziua lui.

Vinerea următoare sărbătorim ziua lui Abel, care a împlinit 24 de ani. Îi strângem pe toți pacienții de pe etajul nostru care nu dorm și mâncăm tortul pe care l-am făcut eu cu Patrick. Mama lui Antoine a făcut o dulceață în care putem să înmuiem biscuiții, iar Antoine și-a petrecut toată ziua scriind o poezie pentru sărbătorit. Abel plânge.

Ziua de naștere a lui Abel

Peste câteva zile, Sofiane îi strânge pe cei de care-i place cel mai mult, ca să anunțe că în sfârșit pleacă acasă. A pregătit un mic discurs. Nu putem să ne-abținem de la caterinci, ca să ascundem ce simțim de fapt. Toți sunt în spital de mai mult timp decât mine și de-abia așteaptă să iasă, chiar dacă e bine că-s acolo. Sofiane îmi dă amintire o brățară pe care mi-a făcut-o.

Observ că intră o persoană nouă. E o tânără suedeză – o jurnalistă care locuiește la Paris. E blondă și are un zâmbet frumos, care dezvăluie un dinte de aur. Personalul masculin nu rămâne indiferent la ea. Doi dintre ei încearcă să învețe suedeză ca s-o impresioneze. Maja* îmi spune că acum două zile s-a aruncat în Sena. Zice că are 29 de ani „dar 19 noaptea" și c-o să dăm un tur al cluburilor pariziene când ne externăm. Aflu de la o asistentă că a stat mai mult timp aici decât recunoaște. Adevărul e că tocmai a evadat din secția ei; asistentele au fost nevoite s-o caute.

Coca Cola, cafele și desene în camera de activități

Între timp, nimfomana s-a externat, dar se întoarce. Nu s-a putut abține să nu se ducă să-l vadă pe bărbatul de care-i atât de obsedată. S-a dus la el la birou, dar n-au lăsat-o să intre. Acum, a cerut un ordin de protecție împotriva ei. Și-l închipuie cum face mișto de ea și chestia asta o-nveselește. „Dacă nu pot să fac dragoste cu el, pot măcar să-l fac să râdă", zice.

Iau cina cu Agathe* și Antoine. Agathe e aici de cinci luni – se tot externează și se internează la loc. Îi sugerăm că poate dacă și-ar găsi de muncă nu s-ar mai întoarce niciodată, pentru că i-ar da un scop. Ea zice că i-a plăcut mereu să-i coafeze pe alții, așa că vrea să exerseze pe Antoine, să-l tundă. Oricât de mult bine i-ar face, n-are mari șanse să se angajeze după externare. 61% dintre adulții cu dizabilități psihice care au vârsta de muncă nu sunt integrați în câmpul muncii, pe lângă doar 20% dintre adulții cu vârsta de muncă din întreaga populație.

Încă niște graffiti

Apoi, o cunosc pe Fatima*. Fatima e o tânără de circa 20 de ani, care vine să vorbească cu mine în camera comună. Zice că suferă de depresie postpartum. Îmi tot vorbește despre faptul că vrea să moară și-apoi îmi zice că nu poate să respire. Brusc, mă ia de mâini și mi le pune în jurul gâtului ei și-mi ordonă: „Omoară-mă, omoară-mă cu mâinile goale." Mă panichez și-i zic să nu se miște. Fug să le chem pe asistentele din tura de noapte, pe care situația pare să le amuze. „O s-o ajutăm, dar n-o să avem cum s-o omorâm", îmi zic. De la mine din cameră o aud pe Fatima cum plânge și se dă cu capul de perete.

Mă întorc în camera comună să mă calmez. În ultima vreme am fost cam nervoasă. Asistentele observă, așa că-mi dau Loxapac și-mi iau calculatorul. E mai bine așa.

Citește și Am făcut practică la Spitalul Nr. 9 din București, printre copii care se luptă cu boli mintale

Fișa de externare a autorului, aprobată și semnată

Într-o luni, fac analize pentru litiu. Mi se spune că trebuie să mai stau puțin în spital, ca să observe dacă nivelul de litiu din sânge îmi afectează comportamentul, dar fără să-mi pună neapărat sănătatea în pericol. La faza asta sunt deja atât de drogată că nici nu mai simt cum intră acul.

Zilele trec, mai mult sau mai puțin la fel, și brusc vine momentul să plec din spital. Se face curat la mine-n cameră și se mută un bărbat în ea. Le înjură pe asistente și refuză să poarte pijama. „Nu vreau căcaturile voastre de pijamale", urlă. „O să-mi fie frig când ies să-mi fumez heroina".

La plecarea mea, nu se lasă cu discursuri sau cu lacrimi. Îi îmbrățișez pe Patrice și pe Antoine, care-mi dă o poezie pe care-a scris-o pentru mine.

Un polaroid cu Maja care încearcă să-și ruleze o țigară

Cât aștept taxiul pe trotuar, vine Maja lângă mine. Încearcă să fugă din spital. „Vrei să fumezi niște iarbă", mă-ntreabă. „Vreau să fumez niște iarbă cu tine, pentru că ești cea mai frumușică fată de-aici." În clipa-n care-și termină propoziția, vreo doi lucrători din spital o apucă de brațe. Vocea i se mai aude cât o târăsc înapoi în incinta spitalului. „Dacă nu te uiți la ei, nu ne văd! Să nu te uiți la ei, Louise! Să nu te uiți la ei!"

Aș vrea să le mulțumesc doctorilor și asistentelor care lucrează cu blândețe în acest mediu dificil, precum și întreg personalului din spital. Cu mulțumiri speciale pentru doamna care-mi aducea mereu micul-dejun dimineața și pentru asistenta tânără care avea mereu un zâmbet și-o vorbă bună pentru toți pacienții.

*Toate numele au fost schimbate.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre probleme mintale:
Românii sunt din ce în ce mai nebuni şi niciunii nu vorbim despre asta
Cum a fost să particip la primele experimente pe LSD pentru tratarea bolilor mintale
Ce poți să înveți despre bolile mintale din filme

Tagged:
bipolar
Vice Blog
schizofrenie
Franta
boli mintale
pastile
psihiatrie
tratamente