mancare

Sunt vegetariană, dar am fost obligată să mănânc carne ca să supraviețuiesc

La 23 de ani am suferit un atac spontan, de proporții, care mi-a distrus cu cruzime absolut toți mușchii din corp.
18 Decembrie 2016, 6:00am
Trebuia să încerc orice ca să-mi recapăt viața și mușchii.

La 23 de ani, în anul doi de medicină la Universitatea Duke, am suferit un atac spontan, de proporții, asupra trunchiului cerebral, care nu mi-a afectat mintea, dar mi-a distrus cu cruzime absolut toți mușchii din corp. Am rămas complet paralizată din cap până-n vârful picioarelor, fără să pot să respir sau să vorbesc. Luni întregi, am zăcut nemișcată într-un pat de spital și m-am uitat cum mi se năruiesc mușchii inactivi.

Aveam sindromul „locked-in", o boală foarte reală (cu un nume crud, care face simptomele bolii de la sine înțelese), care nu doar că mi-a răpit orice legătură cu lumea din jur. Plânsul în tăcere și fricile închise sub lacăt au fost singurele care mi-au ținut companie într-un coșmar de viață în care eram forțată să mă trezesc în fiecare zi.

Printr-un miracol, după trei luni dureros de pustii, au început să mi se trezească la viață mușchii și vocea, dar doar un pic. Am fost supusă imediat la un regim riguros de terapie fizică, ocupațională și de voce, ca să mi se sporească forța și funcționalitatea mușchilor atrofiați. Prin diverse exerciții de reabilitare, cum ar fi stimularea electrică și activități cu ridicare de greutăți, activitatea musculară mi s-a îmbunătățit treptat pe parcursul următorului an. Dar, încetul cu-ncetul, progresul care părea promițător inițial a început să piardă viteză și-am rămas tot țintuită în scaunul cu rotile, incapabilă să-mi folosesc brațele, picioarele și vocea.

Am încercat toate tratamentele prescrise sau experimentale la care aveam acces, în speranța că recuperarea o să reînceapă în forță, dincolo de progresul lent pe care-l vedeam după terapie. Acupunctură, tratament cu oxigen hiperbaric, injecții cu Botox, masaj neuromuscular – tot ce-am putut, ca să-mi readuc mușchii la forța normală. După mii de dolari și de ore, cu inima frântă și fără speranță, nu-mi era deloc mai bine decât înainte.

Dar mai era un lucru pe care nu-l încercasem și-mi atârna greu pe conștiință. Oare alimentația mea vegetariană nu-mi permitea să primesc nutrienții de care aveam nevoie ca să-mi reconstruiesc mușchii? „Pentru a-ți construi musculatura e necesar consumul unei cantități adecvate de proteine, mai ales când faci fizioterapie, terapie ocupațională și participi la activități de reconstrucție musculară", spune Hannah Swartz, nutriționist clinic de la Centrul Medical Montefiore. „Proteinele de origine animală sunt complete, ceea ce înseamnă că au toți aminoacizii esențiali – proteinele-piatră de temelie de care are nevoie corpul nostru, dar pe care nu le poate produce singur", pe când proteinele de origine vegetală nu conțin anumiți micronutrienți necesari pentru proteinele din corp.

În școala generală, m-am aruncat cu capul înainte în vegetarianism dintr-o mie de motive vagi: faptul că animalele sunt sacre în religia mea, că-s complet apatică față de gustul cărnii și un pic de mentalitate de masă isterizată, pentru că, la momentul respectiv, aveam mai mulți prieteni care încercau să se alăture trendului. Dar, de-a lungul anilor, vegetarianismul meu prinsese un puternic substrat pacifist și moral – devenise un titlu de glorie.

Însă acum, gloria era un lux pe care nu mi-l mai permiteam. Îmi pierdusem toată lumea din cauza atacului cerebral. Viața mea academică, cea personală, socială și fizică – toate erau varză și aproape date uitării. Tot ce-mi doream acum era să fiu din nou normală. Știam că trebuie să încerc să fac tot ce pot ca să-mi recuperez viața și mușchii, chiar dacă asta însemna să fac un pact cu diavolul, deghizat într-o halcă de carne.

Când eram mică și mâncam carne, îmi plăceau aromele și condimentele bogate din bătrânul pui tikka masala. Așa că, la prima tentativă de a mă întoarce la alimentația carnivoră, m-am dus la cel mai bun restaurant indian din Charlotte și asta mi-am comandat, cu garnitură de pâine naan fierbinte. M-am holbat la farfurie, la sosul roșu, puternic mirositor, în care se îneca puiul și care-i camufla perfect forma și textura neregulată, semn al prezenței cărnii. Prefă-te că e tofu, mi-am spus, în timp ce luam prima gură de pui. Am reușit să trec peste faptul că era mai tare și mai ațos decât mă așteptasem, dar n-am avut stomac pentru gustul ăla de vânat. Sosul și pâinile naan mi-au plăcut la nebunie, dar n-am putut să-mi spăl gustul ăla de putregai și moarte din gură și nici din conștiință.

Citește și Femeia care susține că-și schimbă culoarea ochilor pentru că mănâncă doar legume

Descurajată și, sincer, un pic scârbită, m-am uitat în jos la scaunul meu rulant hidos și am știut că mi-o datorez mie însămi să mai încerc o dată. Așa că am încercat. Pui chinezesc cu broccoli, sandvișuri cu șuncă și brânză, somon la cuptor, pui la rotisor, curcan umplut de Ziua Recunoștinței – feluri diferite, același rezultat. Îhh. Dar pe parcursul acestei călătorii către iluminarea carnivoră, bolta mea palatină a descoperit o specialitate divină, care chiar îmi plăcea: amărâtul de pui fript.

Ce-i drept, îmi plăcea în primul rând stratul exterior de pane încrustat cu grăsime și prăjit în baie de ulei – carnea în sine abia o suportam, dar, hei, făceam progrese. Am început să mă dedau la fileuri de pui pe ici, pe colo, dar mi-am găsit cu-adevărat colțul de confort când am descoperit nuggets de pui la McDonald's. Chiar îmi plăcea gustul de carne din grămăjoarele astea de proteină animală. Așa că, practic, singurul fel de mâncare cu carne care chiar îmi plăcea (despre care se zvonea la un moment dat că nu conține pui deloc) e discutabil din punct de vedere nutritiv. Eram cea mai varză mâncătoare de carne din lume.

M-am gândit că „a-mi plăcea" mâncarea e un lux pe care nu mi-l mai permiteam. Timp de aproape un an mi-am vârât pui și pește pe gât, în timp ce-mi antrenam mușchii la greu la terapie, în fiecare zi. M-am concentrat pe antrenamente de forță la presa pentru picioare și piept și am inclus și activități funcționale, precum șezutul și statul în picioare. Dar, spre marea mea dezamăgire, deși adăugasem proteina animală, n-am observat nicio schimbare majoră din punct de vedere al forței sau funcționalității musculare. Schimbarea de alimentație nu părea să-mi fi accelerat recuperarea. Deci oare merita să fac exercițiul ăsta aproape dureros de a mă forța să mănânc carne?

Studiile „au arătat constant că vegetarienii și veganii care consumă o gamă variată de proteine de origine vegetală pot consuma lejer necesarul de proteine", spune Vu Nguyen, fizioterapeut și medic de recuperare la Centrul Medical Carolinas. Adam Gaske, specialist în neuro-fitness de la Race to Walk, un centru de recuperare din Carolina de Nord, pentru persoanele care trăiesc paralizate adaugă: „Atunci când consumi proteine animale din surse bune, consumi mai mulți nutrienți per calorie", dar vegetarienii își pot acoperi tot necesarul nutritiv din consumul de proteine dintr-o gamă largă de surse.

Citește și Am renunţat la vegetarianism ca să mănânc tocană de șobolan

Nguyen continuă: „E important să-ți menții masa musculară [după un atac cerebral]. Dar mușchii se atrofiază din cauza lipsei de stimuli nervoși". Așa că recuperarea după un atac cerebral ține de sporirea stimulilor neuronali către mușchi, nu doar de mărirea mușchilor în sine. Recuperarea se mai bazează și pe neuroplasticitate, capacitatea unică a creierului de a se reface după o traumă, care necesită fizioterapie intensă, nu pastile magice, tratamente magice sau surse magice de proteine, care să m-ajute să-mi recapăt corpul și viața. A trebuit să accept că singurele căi către recuperare aveau să fie timpul și munca grea. Pe măsură ce progresam aveam să ajung pe culmi, să cad din nou și să mă și plafonez, dar trebuia să am răbdare și să fiu stăruitoare cu fizioterapia.

De-a lungul ultimilor câțiva ani mi-am reconcentrat energia asupa corpului, pe care vreau să-l expun la cât mai multă terapie cu putință, atât la diverse centre de recuperare și chiar și-acasă. Mi-am provocat în continuu corpul, cu cele mai noi tehnici și tehnologii și cu diverse activități, inclusiv yoga și pilates. Am progresat încet, dar sigur, din fericire. Am ajuns la punctul în care pot să vorbesc lent, dar inteligibil, să-mi folosesc mâna dreaptă pentru anumite activități funcționale și chiar să merg asistată în apă, pe banda de alergare și prin casă.

În ce privește alimentația mea, m-am strecurat din nou înapoi în lumea mâncărurilor pe care le-nghit, cu quinoa și morcovi. Mănânc ouă, lactate, nuci, linte și diverse alimente bogate în proteine, așa că mi-am pus la punct un regim vegetarian echilibrat, care să mă susțină în timp ce continui să-mi antrenez creierul și mușchii. Și pentru că e esențial să te bucuri de tot sprijinul, am intrat în câteva grupuri pentru supraviețuitori tineri ai atacurilor cerebrale de pe Facebook, cât și pe-un alt grup, care se cheamă „Vegetarian se scrie P-I-M-P". Încă mai lucrez la recuperarea fizică, dar, pentru moment, mă mulțumesc și cu faptul că mi-am recâștigat un pic de glorie.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Mai citește și despre vegani:
Cum m-au convins veganii din Centrul Vechi să mănânc numai carne
Cât de lungă va fi viața ta dacă vei renunța la carne
Veganii nu sunt deloc niște snobi