Mike Tyson e o tragedie greacă vie

Imagine din arhiva Blue Rider Press

Săptămâna trecută, m-am așezat într-o cameră întunecată din Biblioteca Publică din New York pentru a asculta un scriitor care citea din noua lui carte. Deși un ecran din lateralul scenei făcea reclamă unui eveniment cu câștigătorii premiului Pulitzer Toni Morrison și Junot Diaz, nu mă aflam acolo pentru a vedea cum un romancier citește despre condiția postmodernă. Venisem la bibliotecă pentru a vedea un campion din categoria grea cunoscut pentru tatuajul facial și pentru noaptea în care i-a mușcat altui boxer o ureche. Da, mă aflam în bibliotecă pentru a-l asculta pe Mike Tyson citind din Adevărul indiscutabil, autobiografia lui scrisă împreună cu Larry Sloman.

Deși era puțin ciudat că Mike stătea pe aceeași scenă pe care urma să vorbească Toni Morrison câteva săptămâni mai târziu, discursul lui a fost împânzit cu afirmații profunde (și cu altele foarte tâmpite). L-a învățat pe moderatorul expert în istorie antică: „O cameră fără o carte e ca un trup fără suflet.”

Da, câteva minute mai târziu, l-a întrebat pe același moderator „Ce sunt literele italice?” când a fost întrebat de ce a scris un pasaj cu litere italice, dar un lucru e clar: povestea lui Mike e mai înduioșătoare decât multe alte romane scrise de intelectuali literați. A discutat deschis despre efectele faptului că mama lui a fost prostituată, despre cum a fost descoperit de legendarul antrenor de box Cus D'Amato care i-a oferit o casă, după care a murit la câțiva ani după ce Mike și-a lansat cariera și despre cum a aruncat milioane de dolari pe fereastră din cauza cocainei.

Criticii sunt de acord: „Parțial, memoriile seamănă cu un tur al lui Tom Wolfe prin lumi foarte divergente: de la mahalele din Brooklyn până la luxul din Las Vegas și izolarea din închisoare”, a scris Michiko Kakutani într-o recenzie pentru New York Times.

Indiferent ce părere aveți de Mike Tyson ca persoană, e imposibil de negat că a avut o viață incredibil de interesantă. L-am sunat săptămâna aceasta ca să vorbesc cu el despre obsesia lui pentru istoria antică, despre cum porumbeii lui l-au transformat într-un luptător și ca să-l întreb dacă povestea lui e una de izbăvire sau povestea unui bărbat tulburat care se străduiește să-și schimbe viața.

VICE: De ce te-ai hotărât să-ți scrii memoriile?

Mike Tyson: Soția mea, Kiki, mi-a spus că oricum o să se scrie o carte despre mine la un moment dat. Decât să fie scrisă de altcineva, de ce să n-o audă lumea chiar de la mine?

La lansare, ai vorbit despre obsesia ta pentru istoria războaielor antice. De ce ești interesat de istoria antică?

Acum multă vreme, stăteam la o masă și unul dintre boxeri sau Cus a spus ceva despre Alexandru cel Mare. A spus că Alexandru avea înălțimea de 1, 98 m. Trebuie să fi fost un gigant pe vremea aia. Asta mi-a trezit interesul, dar apoi am aflat că Alexandru cel Mare nu era un uriaș, ci chiar un pitic. În viața reală nu era înalt. De atunci am citit despre mulți războinici. Mă interesează psihologia războiului. Tom Cruise a spus că atunci când joacă, se simte ca un soldat în război. Bărbații care luptă în războaie sunt oameni puternici și profunzi.

Memoriile tale se aseamănă în multe feluri cu o tragedie greacă, iar momentul cu porumbeii e povestea începuturilor tale. E adevărat că ai devenit luptător datorită porumbeilor tăi?

Furasem niște bani și cumpărasem niște porumbei. Aveam vreo sută de porumbei. Pe vremea aceea, costau 1,50 de dolari unul – foarte puțini porumbei costau 5 dolari pe atunci. Aveam două cutii imense cu porumbei. Nici măcar nu le puteam căra; le târâiam după mine. Mă dădeam mare. I-am arătat cuiva porumbeii și persoana respectivă a venit împreună cu niște puștani ca să mi-i fure. Unul dintre copii și-a băgat un porumbel sub tricou și a fugit afară. L-am văzut. I-am cerut pasărea. N-a vrut să mi-o dea. Prietenul meu mi-a zis: „Mike, bate-l!” Și am început să mă bat cu el. Nu l-am făcut praf, doar l-am lovit de mai multe ori decât m-a lovit el pe mine, așa că am câștigat. Mă uitam la un prieten care făcea box, așa că am știut să-i aplic o lovitură la final care l-a doborât. Toată lumea a aplaudat.

Ai mai fost prin Brownsville de curând?

Nu mai arată la fel. Încă e haos acolo, dar cartierul e cumva integrat. E birasial. Câteodată nu-mi vine să cred: „Chiar am trăit eu toate astea?” Când te uiți la cum arată acum cartierul, te întrebi dacă toate evenimentele astea chiar s-au întâmplat. Nu mai există graffiti sau geamuri sparte. Nu mai sunt excremente de animale pe trotuar. Nu mai sunt oameni beți căzuți pe stradă, nimeni nu mai trage cu arma. Când îmi spun povestea, sună incredibil, pentru că tot cartierul s-a schimbat și lumea se întreabă: „Unde e clădirea aia despre care vorbește Mike? Unde sunt drogurile și alcoolul? Unde sunt gangsterii?” Nu mai sunt. Dar acum treizeci de ani, era un loc foarte nepotrivit pentru a-ți crește copiii.

Cus te-a salvat din Brownsville și te-a transformat într-un mare luptător. După moartea lui, ai avut multe probleme. Dacă Cus ar fi mai fi trăit, crezi că viața ta ar fi fost altfel?

Evident. Încă aș lupta dacă Cus ar mai trăi. Cus nu credea că vârsta e un obstacol. Trebuie doar să ai entuziasm și dorința de a lupta.

În același timp, ai spus că a trebuit să devii sociopat ca să poți deveni luptător. Gândirea de sociopat ți-a afectat viața personală?

Am dus-o la extreme. Voiam mereu să fiu cel mai bun. Voiam mereu să-i întrec pe toți. Eram tot timpul pe scenă, 24 de ore din 24.

De asta ai vrut inițial să-ți tatuezi pe față inimi în loc de desene tribale?

Pur și simplu îmi plăceau inimile, mi se păreau cool. Eram penibil. Artistul tatuator n-a vrut să-mi deseneze inimi. Nu voia să le aibă în CV. Mulți oameni mă întreabă de ce mi-am făcut tatuajul tribal. Dacă ar ști ce voiam să-mi fac inițial, ar zice: „Mike, ești nebun la cap?”

E adevărat că l-ai prins pe Brad Pitt cu fosta ta soție, Robin Givens?

Mergeam tot timpul pe la fosta mea soție, mai făceam sex din când în când. Într-o zi, am văzut o mașină ieșind de la ea, iar în mașină erau Brad și Robin. Nu știu dacă s-a speriat. Dacă s-a speriat, și-a ascuns bine emoțiile. M-a salutat și l-am salutat și eu.

Robin și publicul te-au acuzat că ai abuzat femei. Cum te simți fiind perceput astfel?

Sunt la fel ca toată lumea. Nu toate relațiile merg bine. Nu toată lumea știe să se descurce într-o relație, altfel n-ar mai exista divorțuri. E greu ca doi oameni cu personalități diferite să se înțeleagă.

Ai încercat să-ți schimbi viața în bine și ai spus lucrul ăsta deschis. Ai câștigat lupta cu dependența?

N-am mai băut de 97 de zile. Înainte să-mi reiau obiceiul, rezistasem patru ani. Am o echipă care mă susține. Sunt niște oameni minunați. Am rezistat patru ani fără să merg la întâlniri, dar nu se consideră că ești vindecat dacă nu mergi la întâlniri. Nu trăiam liniștit. Încă aveam gânduri negre. Eram implicat în lucruri în care n-ar fi trebuit să fiu implicat. Ca să trăiești la rece, fără să bei, trebuie să-ți schimbi modul de viață, gândirea, comportamentul.

Imagine din arhiva mamei lui Mike Tyson

În cartea ta, abordezi în amănunțime aceste probleme dificile. Ți-a fost greu să scrii despre cum tu și Kiki trebuia să returnați produsele pe rafturi pentru că nu aveați bani să le plătiți?

Mamă, nu cred că ai adus asta în discuție. Da, îmi amintesc că, pe când eram mic, mama n-avea uneori bani să plătească toate cumpărăturile. [își drege vocea] N-am uitat niciodată perioada asta.

Relația cu copiii tăi a fost afectată de problemele tale publice?

Sunt sigur că da. Acum sunt mai prezent ca niciodată lângă copiii mei. Vorbesc cu ei. Le dau mesaje. Mă văd des cu ei.

Vrei ca oamenii să învețe ceva din experiențele pe care le povestești în carte?

Nu știu ce ar putea învăța oamenii din cartea asta. În orice caz, nimeni dintre cei care o citesc n-o să spună „Sunt invidios pe Mike Tyson.”

Multe memorii ale celebrităților sunt povești de izbăvire. Vedetele povestesc cum au ajuns faimoase, s-au luptat cu drogurile, și-au pierdut banii și apoi s-au vindecat și și-au revenit. În cartea ta, nu te vindeci complet. Revii pe calea greșită. Povestea ta e una de izbăvire sau povestea unui om care încearcă să devină mai bun, cum o descrie New York Times?

Nimic din cartea asta nu e despre izbăvire. Spun lucrurile așa cum au fost. Sper să nu mai dau de belele. Nu vreau să mai merg la închisoare, sunt prea bătrân pentru așa ceva. Vreau să-mi plătesc facturile și datoriile față de societate. Vreau să am grijă de copiii mei. De asta trăiesc. Ca să fiu o persoană bună pe cât îmi permit abilitățile mele.

@mitchsunderland

Traducere: Oana Maria Zaharia