Bienala mortală și corpurile enciclopedice

FYI.

This story is over 5 years old.

Artă

Bienala mortală și corpurile enciclopedice

Când te lovești de cantitate și mai vrei să absorbi și calitatea, atunci e musai nevoie de o selecție dusă până în pânzele albe ale rigorii. Pe scurt, uite cum am disecat Bienala de artă de la Veneția în cele patru zile puse la dispoziție.
14.6.13

Este o mare greșeală să devorezi Bienala de la Veneția în trei, patru zile, așa cum își propune majoritatea jurnaliștilor. Dimensiunile disproporționate ale acestui monstru al expozițiilor de artă contemporană descurajează orice atlet obișnuit cu efortul fizic. Când te lovești de cantitate și mai vrei să absorbi și calitatea, atunci e musai nevoie de o selecție instinctuală dusă până în pânzele albe ale rigorii. Așa că vă voi povesti pe scurt cum am disecat The Encyclopedic Palace (titlul de la a 55-a ediție a Bienalei) în cele patru zile puse la dispoziție.

În ziua unu, toate pavilioanele își scot în fața clădirii șampania, cataloagele și sacoșele de pânză brănduite. La unele se fac cozi organizate, altele permit veșnica îmbulzire haotică. Aici îmi place, așa că mă voi îngrămădi să apuc un pahar de prosecco cu mâna stângă și cu ochiul drept expoziția în discuție. Din pavilion în pavilion ajung la cel al României.

De la intrare întrevăd un grup de vizitatori care râd în hohote. Aud cum cineva din interior o strigă pe Cindy Sherman. Intru și văd un tip la vreo 30 de ani care imită postura artistei din una dintre lucrările ei. Cindy Sherman nu e? A fost o alarmă falsă că în pavilionul României ar fi putut fi comisionate lucrările ei? Nu știu dacă să fiu dezamăgit sau să încep să râd de spiritul haios al artiștilor români care împrumută energia miștocară a poporului din care se trag.

Faptul că sunt ironici e de bun augur, dar ideea de a face un performance în 2013 fără să regândească esența artelor performative, preluând ce Abramovic făcea în anii 70, parcă îmi usucă gura de plictiseală.

An Immaterial Retrospective of the Venice Biennale au numit expoziția și prezintă diferite lucrări iconice din istoria Bienalei prin intermediul propriilor lor trupuri. Eu aș fi numit-o A not original, but funny Retrospective of Performance și m-aș fi rugat de Marina Abramovic să mă ia în practică la Institutul ei din New York. Mult succes artiștilor români în cele trei luni de amuzament. Next.

Ziua doi, pavilionul Franței. Poate că este una dintre cele mai elegant curate expoziții pe care am avut plăcerea să o vizitez în cadrul Bienalei. Coada în ploaia măruntă și rece a meritat 100%. Ravel/Ravel Unravel – o instalație video de Anri Sala în care se construiește și deconstruiește spațiul în jurul sunetului perceput consecutiv, concomitent sau fragmentat.

Entuziasm maxim și la pavilionul Rusiei, unde am încercat să mă târguiesc cu gardianul care nu voia să mă lase să intru, doar pentru că sunt bărbat. Shame on you, dear fellow!

Nu am reușit să intru în grota amenajată pentru femei unde ploua ad literam cu monede aurii. Doar femeile aveau acces la această intemperie financiară comisionată ca de obicei cu buget de invidiat și opulența specifică fostului imperiu. Am reușit în schimb să privesc totul de la etaj, unde bărbații în sfârșit aveau acces.

În ziua a treia, m-am decis să-mi mut corpul obosit către sediile Bienalei organizate în fostul Arsenal al Veneției, unde are loc de obicei expoziția oficială și unde directorul curator (anul acesta Massimiliano Gioni) își pune major amprenta. Sentimentul a fost acela al unei expoziții extrem de bine gândite, aproape academică, unde toate alegerile curatoriale erau parcă prea coerente. M-a deranjat faptul ca m-am simțit ca la British Museum, unde totul este impecabil și parcă nu îți vine nici să râgâi.

Ceea ce m-a entuziasmat la maximum a fost alegerea lucrărilor și a artiștilor. Evident, când alegi să parcurgi o astfel de expoziție amplă, precum cea de la Veneția, intenția este de a descoperi artiști noi, trenduri noi și multă prospețime în arta contemporană. Ei bine, din tot arsenalul mie mi-a rămas în minte lucrarea video a tinerei artiste Camille Henrot – Grosse Fatigue. Jos palaria.

Ziua a patra, Kimsoojah. O artistă coreeană deja premiată la Bienală în anii precedenți apare anul acesta cu o instalație care modifică percepția asupra spațiului și asupra sinelui, folosindu-se de oglinzi, culori și o cameră anecoică. Poți intra singur, după ce semnezi o declarație că nu suferi de atacuri de panică. Ilar, dar necesar.

Aș putea să continui mult cu experiențele mele în diferitele încăperi ale Bienalei, dar ce vă propun este să nu băgați în seamă ce am scris mai sus, să vă cumpărați un bilet de avion low-cost și să trageți o fugă până în Veneția. Mergeți în primul rând la pavilionul României. Poate mă convingeți voi că nu am dreptate. Nu uitați să treceți și pe la Palazzo Grassi, unde are loc o expoziție fantastică a lui Rudolf Stingel. A presto!

Publicitate

Parte din instalația Smoking room de Olivia Mihălțianu.

Cătușe făcute din jad pentru unique kinky moments!

Ceainicul de Liang Kegang, curatorul expozitiei „Conforting Anitya”. Piesa e compusă dintr-un ciainic clasic acoperit pe toată suparafța cu ceai verde chinezesc.

Curatorul expoziției „Conforting Anitya”, Liang Kegang.

Gervasuti împarte un pic de muzică cu DJ-ul Principe Maurice Agosti.

Parte din instalația Smoking room de Olivia Mihălțianu.

Adidașii Adida cu aripi de înger desenați de Jeremy Scott.

Parte din proiectul Centrul de reflecție pentru istorii suspendate.

Patrizio Travagli - Phanteistic Polifacetic.

Prietenie extremă între Juliana, asistent de fotograf și Dido Fontana, acum cu niște păr.

Scenariu epic de mare romantism combinat cu futurism, pe una dintre peluzele La Giardini. După cinci minute a început ploaia.

Steagurile de rigoare la centrul cultural românesc.

Ultimul tatuaj al lui Diodo, pe genunchiul drept, bătut de nepoata lui de șapte ani.

Veronica Voltolina, curatoarea expoziției Dido Fontana pozează pin-up style pentru Kristinn Kis, după care se îmbată împreună și dansează senzual Like a Virgin.