Adrian Schiop: „Oamenii se așteaptă să-i lauzi cum fac lăutarii”

Presupun că știți deja, Adrian Schiop a scos al treilea roman, Soldații. Poveste din Ferentari, la Polirom și e tare. Mult mai bun ca primele două, pe bune/pe invers și Zero grade Kelvin. Ce-mi place cel mai mult la Soldații nu e tema de amor gay cu un pușcăriaș, nici măcar Ferentariul cu bagabonți și maneliști, ci modul în care e scris. Incisiv, dramatic, concis, cinic, disperat, emoționant, reflexiv, ironic, amuzant, plin de detalii, cu o gramadă de scene animate cu personaje și limbaj de cartier. Asta face literatura de calitate, dincolo de exotismul subiectului.

Poate din cauza că se petrece în prezent, undeva pe aproape de noi, se citeste altfel. Îl cunosc personal pe autor, încă de acum 15 ani, pe vremea când încă lucra la primul roman, și pe alții dintre cei care apar în Soldații, mai mult sau mai puțin deghizați și ficționalizați, așa că am halit cartea pe nerăsuflate de pe când era încă în lucru. Mi-a picat fața când am văzut ce a scris despre mine în roman, că deh, așa se întâmplă când trântește cineva public cele mai intime chestii ale tale, și bune și rele, în câteva rânduri, pentru efect. Dar nu m-am supărat, că aș face fix la fel, dacă aș fi în stare să termin un roman. Așa că i-am trimis și eu o relatare destul de telegrafică a unei seri petrecute împreună, pe care el a editat-o apoi și a introdus-o în carte. How cool is that?

Am fost și la partyul de lansare a romanului de la Casa Jurnalistului, la care s-au ascultat exclusiv manele de mafioți, lubrifiantul social perfect pentru ca un amestec suspect de hipsteri, bulangii și maneliști de mai multe generații să lase inhibițiile de-o parte, să frece coatele, să-și zâmbească larg și să urle unii la alții din ce în ce mai beți. După lansare am dat de Adi și i-am pus câteva întrebări pentru voi.

VICE: Salut, Adi. Despre ce e cartea ta?
Adrian Șchiop: O poveste de dragoste între doi oameni disperați, un scriitor singur, varză emoțional și un fost pușcăriaș, la fel de varză emoțional, dar și fără niciun viitor.

Cum a ajuns Adrian Schiop să locuiască în Ferentari?
Cam cum descriu în carte. Am cunoscut un antropolog maghiar care a venit cu ideea să ne mutăm acolo, fără să apelăm la anuntul.ro (unde închirierea în Ferentari este de obicei mascată, se dă doar numele străzii sau se minte că e Berceni, Rahova sau Progresul). Am pornit de la Piața Ferentari, de la zona de case; la un moment dat am ajuns la una unde stăteau două gagici ale căror soți erau la închisoare și care ne-au sugerat că, dacă suntem băieți simpatici, o să avem parte și de sex.

Riscul însă era să vină bărbații ălora și să ne trezim și bătuți, și aruncați în stradă. Finalmente am decis că e mai bine la un apartamant decât la casă, unde ai proprietarul pe cap sau trebuie să cumperi lemne să te încălzești. Așa că ne-am axat pe blocurile de pe Aleea Livezilor.

Faci o lucrare de doctorat în antropologie despre manele. Cum a ajutat Ferentariul la asta?
Teza e despre cum se articulează manelele ca subcultură – pe scurt, despre mesajul și despre publicul lor; că e un fel de gangsta pop. Nu are revoltă, discurs haiducesc – dar are unul soft despre șmecherie. Dar în Ferentari m-am mutat cu un an și ceva înainte de doctorat, când lucram ca ziarist, nu aveam în cap manelele, ci să documentez un roman (altul decât Soldații, pe care l-am cam abandonat).

Revenind la doctorat – m-a ajutat mult, fiindcă acolo lumea se definește prin manea, chit că la fel ca în restul orașului, are o obsesie cu civilizația și oamenii nu se înghesuie să se definească ca manelari; mi se pare așa o glumă rap-ul cu heroinomani, când știu că davaiștii o ard mostly pe manea. Asta chiar dacă unii n-o recunosc. Am cunoscut un fost heroinoman care mi s-a dat două nopți la rând rocker, deși în afară de Iris și Holograf nu știa alte trupe. Pe urmă a dat-o pe față și omul avea o competență fabuloasă în manele.

Cum ai ajuns să asculți și să-ți placă manelele?
A fost în trepte. Mi-a plăcut când a aparut albumul lui Costi Ioniță (feat. Adrian Minune și Vali Vijelie), Viața mea. Pe urmă am dat meditații unui puști de la mine din sat, care se pregătea pentru admiterea la școala de ofițeri de poliție de la Câmpina (în 2000); eu îi predam gramatica, el îmi împrumuta casete cu albumele lui Adrian Minune și Carmen Șerban; îmi plăceau, dar nu era o pasiune. Pasiune au devenit când m-am îndrăgostit de un țigan. Asta m-a setat pe genul ăsta, am devenit fan; în plus, după 30 de ani am pierdut contactul cu muzica de avangardă – mai tot ce înseamnă electro nu-mi spune mai nimic, în afară de industrial, ultimul gen care mi-a spus ceva.

Cum au reacționat oamenii care s-au recunoscut ca personaje în carte?
Inițial au cam strâmbat din nas – dacă le spui oamenilor că vrei să scrii despre ei, se așteaptă să-i lauzi cum fac lăutarii. Și, când văd un portret cu bune și cu rele, nu le convine foarte tare. Cel mai mult îi enervează, bizar, partea de ficțiune inclusă în portret, care e acolo tocmai ca să le acopere urmele, să nu fie imediat recognoscibile. Dar pe urmă le-a plăcut și simt nevoia să apere înverșunat cartea, s-o promoveze.

De-asta ce l-ai făcut pe Andrei, un prieten de-al tău din carte cu care eu am o afinitate specială, copil de activist de partid?
Da, ca să-i acopăr urmele, pe de o parte și pe de alta – fiindcă artistic treaba asta nu e documentată, e un fel de tabu să vorbești despre nomenclaturiștii (sau mă rog despre copiii lor) vechiului regim ca de niște victime, cumva e de la sine înțeles că ei au fost niște lepre și copiii lor niște beizadele. Am o rudă care, în adolescență, chiar după Revoluție, a trăit pe pielea ei stigma asta de copil de nomenclaturist în vechiul regim - și nu i-a fost neapărat ușor.

E o scenă în care Andrei, dependent de ketamină, se atașează de un threesome de porumbei care stau pe balcon, dintre care unul e alungat pentru că se îmbolnvește. De unde ți-a venit faza cu porumbelul cu o boală la picioare?
Din lumea reală. S-a întâmplat oarecum așa, doar am exagerat atât boala porumbelului, cât și reacția emoțională a personajului.

Știe cineva din Ferentari de cartea ta?
Doar tipul care mi-a servit ca model pentru pușcăriaș. Nu insist s-o promovez prea mult acolo. Prietenii mei mă sfătuiesc să nu mai trec prin Ferentari o perioadă și în niciun caz să mă mut acolo. Cred că au dreptate. Unii ar putea să se simtă lezați de portretul pe care li-l fac în carte. Spre exemplu, homosexualitatea are o reputație splendidă în centru – dar în Ferentari e invers, oamenii o fac doar pe ascuns, cei mai mulți fiind căsătoriți și cu copii. Am încercat să le ascund cât am putut urmele – dar prin forța lucrurilor unii se vor mai prinde. Apoi, sunt sursele de bani negri, proxeneții și prostituatele.

După ce citești cartea, îți vine să te duci să bei o bere la Boieru, e indicat?
La Boieru da, fără discuție. Lumea de la Boieru iese bine din cartea asta.

Naratorul tău pare uneori mai atașat de ideea de familie, de masculinitatea tradiționala și de o noțiune conservatoare de dreptate decât de idealuri de egalitate și emancipare. E o ideologie la care subscrii? Cum se împacă cu temele și personajele marginale (țigani, homosexuali, pușcăriași, săraci etc.)?
Structural, pe undeva am rămas țăran, e unul dintre motivele pentru care m-am mutat în Ferentari, care e un sat mai mare și mai haladit, mai emancipat. După o vârstă devii mai inerțios și cumva te apropii de valorile mai tradiționale, urmezi cu tot mai mare greutate moda și trendurile. Iar cultura de Ferentari, oricât de marginală e, e ultratradiționalistă, familia e pe primul loc.

Ai primit reproșuri de homofobie și rasism, ți le asumi sau le respingi?
Rasismul îl resping, homofobia nu. Cu mențiunea că homofobia mea e o formă de ură de sine. Romanul meu nu e o vitrină de întâmplări frumoase și exemplare, e roman realist. Iar homofobia unuia care se fute cu tipi e o chestie frecventă la gayi din generația mea. Or, pentru că am vrut să fac realism și nu activism de vitrină, n-am vrut s-o ascund.

Sună a paradox. Pentru unii, idea de gay homofob e neobișnuită, de ce zici că e des întâlnită?
Da, în generația mea homofobia internalizată e net mai des întâlnită decât la cei mai tineri. Vremurile s-au schimbat, mulți oameni mă plictisesc când îmi vorbesc despre cât iubesc ei gayi, făcând paradă de principii liberale. Înainte, lucrurile nu stăteau așa și m-am format în sistemul ăla, în care oamenii își țipau în gura mare homofobia. Dar nu e numai asta. Unii gay au o problemă cu cei efeminați. Pe profilul de gayromeo își pun explicit la cerințe asta: „fără drama queen, dive sau fetițe" sau „efeminații să se abțină". Sunt fapte. Dar asta e o temă tabu în spațiul public să vorbești despre homofobia internalizată a gaylor. Nici eu nu-mi propun să sparg tabu-ul ăsta, decât în spațiul literaturii mele.

Schiop nu a găsit fericirea alături de o femeie, o găsește cu Alberto? E relația cu un alt bărbat adult adevărata lui chemare erotică?
Acum, să nu trecem granița între autor și narator. Care sunt opțiunile mele e una, ce vrea personajul meu din carte e altceva. Din roman pare să rezulte că-i place rolul ăsta, de fetiță a pușcăriașului.

Ce ți se pare că ți-a ieșit cel mai bine în roman?
Chiar Alberto, personajul fostului pușcăriaș. E stupid s-o spun, dar am avut momente în care scriam și-mi dădeau lacrimile. Pasajele cu viața de rahat a personajului meu pușcăriaș - și mai ales cum resemantizează toate experiențele alea oribile, cum interpretează ca șmecherie toate umilințele mâncate ca „lache", homosexual pasiv, în pușcărie – că a avut viață bună acolo prin asta, și-a scos țigările (care-s moneda acolo) și conservele. În plus, mi se părea îngrozitor că ar fi putut presta ca lache fără să-i placă cu adevărat bărbații, fiind pur și simplu o strategie de adaptare la mediu a cuiva foarte-foarte obișnuit cu abuzul.

Creierul meu se bloca când încerca să gândească asta, e o „mentalitate" care vine dintr-o lume complet paralelă. Pentru că cei care ajung „să o ia" sunt ultima castă, cea mai de jos din închisori, cea mai disprețuită: cei trimiși să spele toaletele, puși să facă masaj, puși să mănânce separat.

Treaba asta, să-ți petreci cei mai intenși ani, cei de formare, în pușcărie, mi se părea sfâșietor; la fel să mă gândesc că experiența asta l-a târât psihic și l-a lăsat imatur emoțional. Mă termina să mă gândesc la imaturitatea lui și că dincolo de toată viața aia oribilă rămâne un inocent, nu-și pierde căldura umană, nu se înrăiește. Eu, după ce m-am întors falit din Noua Zeelandă, am stat un an jumate la țară cu ai mei (și mostly pe banii lor). Am ajuns să mă port oribil cu ei, le aruncam niște chestii foarte nasoale. Eșecul ăla, că m-am dus în Noua Zeelandă și am făcut rahatul praf, că mă vedeam îmbătrânind profesor de țară, m-a înrăit, aveam o satisfacție foarte mare să jignesc. Or, Alberto are o viață mult mai nasoală în spate și în prezentul relatării, e „slugă" la casa unei rude, unde prestează pentru mâncare și țigări – dar experiențele astea nu-l înrăiesc.

S-a spus că, o creație cu personaje gay trebuie să treaca un test pentru a-și dovedi valoarea, să rămână la fel de interesantă și dacă se schimbă sexul unora dintre personaje, adică dacă ne gândim că ar fi fost hetero. Ce parere ai despre asta, romanul tău trece testul ăsta?
Nu știu. Nu am vrut să fac roman gay, am vrut să vorbesc despre valori și nevoi general umane. O fi mult sex între tipi, dar sub pornografia aia e nevoia de intimitate, de siguranță afectivă – orice om are nevoia asta.

Cât ți-a luat să scrii cartea?
Cam patru luni. Mi-a plăcut mult s-o scriu, am scos-o la foc automat. Scriu doar la inspirație. Când o fac la rece, ies niște lucruri moarte și fără impact emoțional. Vorba lui Sorinel Puștiul, „Poți să fii frumos cât zece, Dacă n-ai talent ești rece".