Publicitate
Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
Chestii

De ce mi-e silă mie de actori şi valori

Radu Beligan îi face campanie electorală lui Ponta.

de Radu Alexandru
28 Octombrie 2013, 10:57am


Ilustrații Vasile

Să fie clar de la început. Respect talentul în toate formele lui. Dar talentul nu are nicio legătură cu inteligenţa. Am lucrat mulţi ani cu un desenator absolut genial. Vede nişte chestii pe care mintea mea simplă nici nu le concepe şi le pune pe hârtie. Anatomia umană e curva lui şi exprimă din peniţă idei şi trăiri emoţionale cu o claritate de te bucuri ca un copil. Însă ca om e de o naivitate care frizează cu retardul. Am auzit de la el poveşti de viaţă atât de imbecile, încât m-am tăvălit pe jos de râs. Genul de observaţii simple despre lucruri simple din care se vede că omul n-a înţeles nimic de la nimic. Un fel de Forrest Gump care desenează foarte bine. De chitarişti nici nu vreau să încep. Dacă îi iei la bani mărunţi, majoritatea sunt la fel de inteligenţi ca băieţii care pun termopane. Doar că au un talent.

Am lucrat cu mulţi actori la viaţa mea. Ar fi nesimţire din partea mea să zic că-s proşti. Nu sunt. Dar nici eminenţi nu sunt. Sunt oameni normali. Dacă iei o sută de fotbalişti şi o sută de actori, la fel de mulţi inteligenţi şi la fel de mulţi idioţi o să se afle în ambele grupuri. Sigur, sunt mai citiţi puţin, dar faptul că au băgat nişte cărţi pe gât şi le pot reproduce atât conţinutul cât şi sensul în repetiţie papagalicească, nu îi face inteligenţi. Diferenţa dintre actor şi fotbalist, ca mod de a interacţiona cu societatea, e dată mai mult de conduita branşei şi de lipsa banilor decât de inteligenţă. Şi e corect. Până la urmă şi datul cu bocancul în minge e un talent, la fel ca şi imitatul de oameni şi emoţii.

Dar talentul nu te face înţelept. Nu îţi dă şi nici nu-ţi ia din capacitatea de a screme un gând coerent. Iar mulţi actori au impresia că, pentru că au un talent pe scenă, sunt într-un fel nişte flori delicate, care simt şi înţeleg viaţa mai mult şi mai bine decât noi. Simt nevoia de a împărtăşi filosofia lor de viaţă de oameni nici mai inteligenţi, nici mai proşti decât orice altă branşă profesională care nu necesită prea multă gândire analitică: pompieri, şoferi de maxi-taxi, atleţi sau poliţişti.

Însă omul are obiceiul prost să se uite în gura oamenilor care se pricep la chestii vizibile. La chestii cu spectatori. Sport, filme, teatru. Toţi aceşti profesionişti ai unei meserii sunt aduşi la rangul de gânditori publici păcăliţi de faptul că, aplauzele nu sunt pentru performanţele profesionale, ci pentru ei ca oameni la modul general. Şi mulţi dintre ei ajung valori naţionale. Reţeta e simplă. Şi tu poţi ajunge valoare naţională în patru paşi simpli:

1. Ai un talent şi îl foloseşti.

2. Nu faci şi nu zici nimic la care bunica mea cu patru clase s-ar uita urât.

3. Debitezi platitudini pozitive din care oamenii să înţeleagă că suntem cu toţii unici, speciali şi posesori ai unui suflet sensibil şi bun.

4. O ţii aşa vreo 20 de ani.

Spre exemplu, valoarea naţională Dan Puric. Un mim absolut genial, pe care orice circ ar fi onorat să-l găzduiască. Şi-a luat rolul de filosof în primire şi debitează încruntat, ca şi cum ar ţine în spate toate poverile neamului, porcării naţionaliste şi protocroniste de legionar spălat pe creier. Şi prostul de rând îl aplaudă. Păi normal că-l aplaudă. Le spune că adevăratul spirit al omului s-a născut la curbura Carpaţilor şi că noi suntem un popor de legendă. Cum să nu aplauzi un om care îţi spune că eşti foarte special?

Sau valoarea naţională Oana Pellea, care îmi spune de pe toate gardurile că valoarea adevărată stă în lucruri simple. De parcă faptul că imită oameni pe scenă o face capabilă să emită păreri. Iar dacă te uiţi la părerile ei adunate într-un jurnal, dar şi postate cu mândrie pe wall-ul pseudointelectualelor urâte, râmâi prost. Un discurs motivaţional fără nicio bază reală, din categoria „dacă faci şi gândeşti frumos, o să ţi se întâmple lucruri frumoase”. Genul de mizerii pentru drone depresive, care aproape îşi dau seama că au o viaţă inutilă. Dar, bine că e Oana Pellea, să le spună că totul e bine, ca să nu fie nevoie să-şi pună întrebări existenţiale. Evident, toate presărate cu un dezechilibru emoţional de femeie la menopauză. Zici că a înviat Octavian Paler şi i-a crescut vagin.

Dacă adaugi şi că dă autografe în numele lu' taică-su şi nu se sfieşte din a-l menţiona în orice conversaţie, fie ea despre vreme, fotbal sau culoarea portocaliu, ai deja tabloul unei persoane absolut ridicole. În ultimul timp pupă câinii maidanezi cu truisme infantile din categoria „vai, e rău să omârâm maidanezii, că nu e uman şi e şi ei suflete”. De parcă nu ştim şi noi asta. De parcă a venit vreun om care să propună o soluţie umană, realizabilă şi care nu implică să plătească statul mai mult pe întreţinut un câine decât pensia lu' bunică-mea şi noi am zis „nu, mulţumesc, preferăm să-i spintecăm”.

M-am plictisit de persoane care se suie pe o cutie de carton si ţipă că toţi oamenii din jur sunt nişte fiinţe superbe, suflete nobile și sensibile pline de potențial. Şi masa de proşti se simte atât de bine că s-a suit unul pe-o cutie de carton să le gâdile ego-ul, încât îl fac pe ăla valoare naţională. Mă doare la bască daca e instalator, actor, ninja, politician. Faptul ca îi faci pe oamenii din jur să se simtă speciali fără nicio bază, e absolut dăunător. Împinge mediocrul să nu facă nimic cu viaţa lui, pentru că e validat de cei din jur ca fiind om cult. Că citeşte şi se uită la ce au acceptat toți că e valoros.

De Oana Pellea am scris pe scurt şi în Caţavencii. Şi am avut parte de o surpriză. Dintre toate grupurile organizate de fani ai unei chestii de care am făcut mişto la viaţa mea (şi au fost multe), teatrofilii au fost cei mai ofensaţi. Au făcut spume la gură şi s-au dat cu fundul de pământ. Cum am avut eu tupeul să mă iau de hobby-ul lor mic, să sugerez că e la fel ca orice alt hobby şi nu te face nici mai cult, nici mai eminent decât alte hobby-uri? Conţinut informaţional şi filosofeală mică găseşti în multe chestii. Iar emoţia aia pe care tot o menţionează teatrofilii când se bat cu cărămida în piept e pur subiectivă. Fumezi un cui baban şi plângi şi râzi la Tom şi Jerry mai tare ca la Shakespeare şi Caragiale.

Oricum, comentariile la articol sunt absolut delicioase. N-am mai văzut în viaţa mea o masă aşa de mare de oameni răniţi la anus. După ce au terminat cu uimirea şi plânsul, teatrofilii i-au trimis lui Mircea Dinescu o scrisoare deschisă să fiu dat afară.

Evident, am râs cu toţii când am citit-o. Le-am arătat-o tuturor prietenilor mei şi ne-am hlizit până ne-a ieşit lapte pe nas. Nu numai că oamenii ăştia au impresia că ce fac ei e atât de obiectiv fabulos, încât e o crimă asupra bunului simţ să le conteşti valoarea, dar se cred şi atât de relevanţi, încât ar trebui să îi pese cuiva de nemulţumirea lor. Am râs foarte mult şi i-am arătat cu degetul. Nu am mai văzut asemenea iluzii de grandoare, de când făceam practică la spitalul 9 şi m-am întâlnit cu regina Maria. După care am zis să scriu alt articol şi aici. Ca să li se bulbuce ochii că, fac în continuare mişto de întâia vânzătoare de cartele telefonice a ţării și nu mi se pare că, faptul că joacă personaje pe o scenă o face brusc capabilă de gândire profundă. 

Valoarea nu e o chestie care se transmite. E pur legată de un domeniu. Dacă eşti cel mai bun la cojit banane, asta nu înseamnă că, probabil, cânţi la harpă peste medie. Iar obsesia asta pentru valoare o vezi la două categorii sociale: snobi şi manelişti. Din păcate, la actori are o justificare tristă. Majoritatea sunt muritori de foame şi îşi justifică existenţa mizerabilă prin valoare. Acceptă şi rabdă pentru că, au impresia că sunt mai buni decât noi restul. Că se sacrifică pe altarul artei şi că sunt mai culţi, mai sensibili şi că ce fac ei acolo, când se tăvălesc pe scenă, e incontestabil superior ca ocupaţie oricărei alte meserii. Şi de-aia trebuie scoşi din coconul lor de autosuficienţă cu câte un şut în cur. Aduşi cu picioarele pe pământ. Doar pentru că nimeni nu-l aplaudă pe şoferul de auzobuz la destinaţie, nu înseamnă că meseria ta te face mai profund decât îl face pe el meseria lui.

Scopul e simplu și evident. Singurul mod în care te poți dezvolta e să ai dubii legate de propria persoană. Iar unii oameni sunt născuți cu pielea groasă și avântul că tot ce fac ei este genial. Au capul atât de adânc înfipt în propriul cur, încât nu au dubii niciodată singuri. Trebuie să vină cineva din afară să-i scuture puţin. Nu prea funcţionează. Din zece unul o să spună: „Bă, poate aşa stă treaba din punctul lui de vedere. Poate vede ceva ce eu nu văd. Oare ar trebui sa-mi regândesc principiile puțin, să văd dacă mai stau în picioare?" Restul de nouă o să continue să-şi miroasă propriile băşini, aruncând un sictirit „Nu înţelege ăsta ce adânc sunt eu. E un filistin.”

Valoarea e o convenţie într-un cerc mic, nu un adevăr universal. Are importanţă doar pentru membrii lui. Iar de obicei, deşi membrii acelui cerc mic au impresia că cercul lor mic e special, mai sunt mii de cercuri în jur, obiectiv egal de nonvalorice cu al lor. Ia hai, mişcaţi la repetiţii, valorilor. Mai multă muncă şi mai puţin dat cu părerea despre viaţă. Dacă le ziceam şoferilor de autobuz ca-s mediocri, nu săreau aşa de cur în sus. Ăia ştiu că meseria lor e doar o meserie ca oricare alta şi nu conferă nici statut, nici pretenţia de a fi intelectuali. Spre diferenţă de voi, care aveţi impresia că, dacă recitați un text cu emfază pe scenă, gata, aţi ajuns miezul cugetului. 

Urmăriți-l pe Vasile pe blogul său. 
Citește și Un exemplu de cenzură în presă la nivel național
Cenzură versus ipocrizie
Rupe gura cu cenzura

Tagged:
talent
crítica
respect
artisti
Vice Blog
actori
cenzura
Oana Pellea