Clovnii fără frontiere merg în zone de război înarmați doar cu un zâmbet

Toate fotografiile din amabilitatea Clovnilor fără Frontiere. Palestina, 2013. Fotografie de Baruch Rafiach

În iulie 1993, un clovn din Barcelona pe nume Tortell Poltrona a călătorit în Croația de după război ca să dea o reprezentație într-o tabără de refugiați. Avea anumite dubii legate de cum va fi primit spectacolul său, dar după ce un grup neașteptat de peste 700 de copii au venit să-l vadă fascinaţi, a plecat convins de importanța comediei în zone de criză și conflict. Acea călătorie l-a inspirat pe Poltrona să fondeze Clovni fără frontiere, o organizație dedicată aducerii umorului în zone unde clovnii nu îndrăzneau să calce.

Un an mai târziu, clovnul renumit internațional Moshe Cohen, care aducea bărbați și femei cu nasuri roșii și pantofi supradimensionați în locuri periculoase încă din 1990, a deschis un sediu american Clovni fără frontiere. Deși rămâne unul dintre cele mai mici sedii ale organizației (CFF este prezentă în nouă țări și este stabilită în mod special în Franța, Spania și Suedia) și are doar un angajat plătit cu jumătate de normă, Clovni fără frontiere SUA include un comitet de conducere format din 13 clovni, patru voluntari și 30 de artiști activi, unii amatori și unii profesioniști.

Palestina, 2013. Fotografie de Baruch Rafiach

Unul dintre primii Clovni fără frontiere americani a fost David Lichtenstein, care a dat reprezentații împreuna cu Moshe în zona Chiapas, Mexic încă din 1990. A făcut parte din comitetul de conducere până când, la întoarcerea dintr-un turneu în Palestina anul trecut, în octombrie, a fost promovat ca președinte al comitetului, sau „Șeful clovnilor”, așa cum își spune el. I-a preluat responasibilitățile lui Tim Cunningham, un absolvent al Școlii de Teatru Fizic Dell arte, care a rămas să dea reprezentații când s-a alăturat CFF în 2003, într-o călătorie în Chiapas, la invitația lui Rudy Galindo. A dat reprezentații apoi în Columbia, Ecuador, Haiti, Lesotho, Peru, Africa de Sud și Swaziland și a promovat organizația în Brazilia și America. În 2007, Tim a devenit asistent medical la Urgenţe și anul ăsta a început să documenteze impactul clovnilor în zone de criză ca parte a doctoratului său în sănătate publică de la Universitatea Columbia.

Să folosești bâte de jonglat și apă minerală ca să înveselești refugiați care și-au pierdut casele și familiile e un mod unic de a-ți petrece timpul, așa că i-am contactat pe David și pe Tim ca să-i întreb de ce fac ceea ce fac, și cum

 
Haiti, 2013. Fotografie de Bobby Kintz)

VICE: Organizația voastră e construită în jurul ideii de a merge în locuri care au suferit dezastre majore sau care sunt în mijlocul unui conflict armat. În calitate de clovni. Nu e periculos?

David Lichtenstein: Încercăm să ajungem la cei mai nevoiași oameni din lume. Și da, multe dintre aceste locuri sunt periculoase. Unele dintre ele sunt periculoase din cauza unor lucruri banale ca problemele de transport, adică ai probleme cu mașinile și cu drumurile. Chiar dacă am fost în zone de razboi, nu am fost prea aproape de câmpurile de luptă. Oricum, violența gratuită e răspândită în astfel de locuri.

Care sunt cele mai periculoase situații în care v-ați aflat?

David: Eu am fost în Haiti, Guatemala, Palestina și Chiapas, Mexic în timpul rebeliunilor provocate de Zapatista.

Tim Cunningham: Am trimis echipe să lucreze în taberele de refugiați bhutaneze. Cred că trimitem în principal clovni în locuri aflate în proximitatea războaielor. În Columbia am pus în aplicare de curând un proiect de-a lungul graniței Ecuadorului și unul dintre orașele în care am lucrat era la aproximativ 100 de metri de o tabără FARC (Forțele Armate Revoluționare ale Columbiei). Dar violența își face simțită prezența doar pe fundal.

David: În prima călătorie la Chiapas, Tim și un alt clovn au fost jefuiți de poliția mexicană, sau cel puțin au crezut că era poliția, nu am reușit să ne dăm seama dacă erau polițiști adevărați sau hoți în uniforme. Și în timpul unui spectacol, Tim a fost prins cu lasoul și târât de picioare pe spatele unui cal. A fost prima lui călătorie în afară și totuși s-a întors pentru mai mult.

Tim: Am fost cu adevărat prins. M-am gândit: „Ăsta e adevăratul rodeo. Asta înseamnă să fiu dedicat publicului meu”.

Haiti, 2013. Fotografie de Caitlyn Larsson

De ce te-a prins omul cu lasoul?

Tim: Eram într-o zonă foarte rurală și el era bețivul satului. Făceam un număr de comedie bufă în care eu lucram cu un alt clovn, o artistă foarte frumoasă și dulce. Și mi-am dat seama de la început că pusese ochii pe ea. Era atent la tot ce făcea ea și râdea foarte tare. În numărul de comedie bufă ne loveam reciproc cu un ziar. Ea îl lua de la mine și mă lovea, eu îl luam de la ea și așa mai departe. O comedie bufă clasică. Cred că s-a gândit că trebuie să o salveze, așa că a urlat și s-a ridicat pe cal, precum Zoro. Mulțimea s-a despărțit în două și cred că eu am fost prea idiot ca să mă alătur unei părți. M-am gândit: „Grozav, l-am marcat pe tipul ăsta”. Așa că el m-a marcat cu lasoul. Și m-a târât pe drum.

Multe dintre locurile în care mergeți sunt rurale și au puțină expunere la străini, cu atât mai puțină la clovni străini. Luați în calcul riscurile când călătoriți? Ca cel cu tipul cu lasoul?

Tim: Mergem unde suntem invitați. Dacă avem legături cu ONG-uri care au baze pe acolo, asta ne dă puțină siguranță. Sau avem prieteni sau rude care lucrează în anumite locuri și știu unde am putea să facem un spectacol. Foarte rar se pune problema la modul: „Băieți, haideți să ne facem bagajele și să mergem la Ecuador săptămâna asta să facem muncă de clovni pentru că avem impresia că e nevoie”. Haiti e un bun exemplu. Am lucrat acolo din 2006 și am vrut să ne întoarcem după cutremur. Ca organizație, am decis să nu mergem până când nu vor cere oamenii asta. Nu am crezut că s-ar fi cuvenit să mergem imediat după catastrofă, pentru că oamenii aveau nevoie de mâncare, adăpost, apă, nevoile de bază. Am crezut că ne vor chema la șase luni, poate un an după cutremur, însă după o lună deja primeam telefoane.

E și din cauza problemei de securitate, dar de asemenea cred ca clovnii nu sunt întotdeauna potriviți circumstanțelor. Când luăm legătura cu alte ONG-uri, când suntem bineveniți și oamenii știu că venim, cred că e mult mai etic și eficient.

Columbia, 2013. Fotografie de Mauro Rebolledo

Clovnii trebuie să pară destul de triviali în zone care au suferit asemenea lovituri. Sunteți vreodată criticați pentru ce faceți?

Tim: Acum doi ani am primit un e-mail de la un donator care era foarte supărat pe noi din cauza a ceea ce facem. A zis: „Mergeți în locurile alea și nu duceți mâncare, nu duceți pantofi. Ce faceți?”. Iar eu i-am scris înapoi: „Salut, apreciez e-mail-ul tău şi dacă vrei să susții aceste grupuri, uite o listă cu cele care fac exact ce spui tu”. Dar am întâlnit și oameni care s-au răzgândit după ce ne-au văzut cu copiii și au văzut cum e un loc când intrăm și cum se schimbă atmosfera după ce plecăm.

Este trivial să mergi să dai reprezentații în fața unor oameni care mor de foame și nu au medicamente? E o întrebare bună. E o întrebare grea și suntem criticaţi des pentru asta. Așa și trebuie, cred. Dacă toată lumea e de acord cu ce faci, înseamnă că probabil faci ceva greșit.

David:Ca grup de ajutor internaţional, suntem garnitura la felul principal. Venim după medicamente și apă și mâncare. De asemenea, suntem și o organizație bazată doar pe voluntariat. Mergem pentru câteva săptămâni și oferim câteva spectacole. Nu afectăm economia. Facem zece proiecte majore pe an și câteva mai mici pe un buget anual de 40 000 de dolari. Suntem mici în lumea ajutoarelor internaţionale.

Haiti, 2013. Fotografie de Caitlyn Larsson

Ați avut vreo experiență în urma căreia să ziceți: „Da, de asta fac ce fac. Asta face lucrurile să merite” ?

Tim: În Haiti, în 2006, lucram într-o mică comunitate rurală numită Torbeck. Copiii ne-au adorat și, într-o noapte când eram extenuat după o zi lungă, am simțit o greutate pe spate. Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, un copil îmi ajunsese pe umeri. Era o noapte senină și ne uitam la lună și am zis: „Hei, hei, Jo-Jo, tu și eu o să ne cățărăm până la lună”. Și el a râs și s-a uitat la mine și a zis: „Nu, nu, nu, o să mâncăm luna”.

Așa că în timpul jocului ăsta de imaginație m-a lovit faptul că copilul ăsta era malnutrit. Ne cerea într-una de mâncare, dar după spectacol și în timp ce se juca cu noi încă avea imaginația vie, așa cum o are orice copil. Și să vezi imaginația cuiva cum explodează așa denotă o perseverenţă uimitoare. Cred că vedem perseverenţa în orice copil din lume.

Haiti, 2013. Fotografie de Menley Mazile

Îmi imaginez că mulți dintre cei în fața cărora dați reprezentații au trecut prin traume serioase. Și deşi sunt câteva glume universal amuzante (se va râde de mine în orice colț al lumii dacă cad în fund), genul vostru de comedie poate fi ciudat pentru ei câteodată. S-a întâmplat ca numerele voastre să supere oamenii sau să nu-i impresioneze?

David: Unul dintre lucrurile amuzante legate de noi ca artiști este că lucrăm pe o versiune simplă, elementară a branșei. În Statele Unite, poate că publicul ar vrea ceva mai sofisticat, însă reprezentațiile de bază funcționează oriunde.

Tim: De exemplu, avem un număr care implică un clovn care găsește un balon. Clovnul găsește balonul, îl ridică, îl întinde, se pocnește cu el în față din greșeală și încearcă să-l umfle. Nu e în stare s-o facă și facem toate lucrurile astea amuzante ca să ne dăm seama cum să umfle balonul. Apoi numărul se încheie cu clovnul care aduce un copil pe scenă. Unul dintre clovni își ține balonul la gură și brațul într-o parte, ceea ce face o imagine în formă de jumătate de T. Copilul trage de brațul lui în sus și-n jos, și asta umflă balonul. Așa că puştiul continuă să tragă de braț și toată lumea râde, dar balonul se sparge. Toți clovnii se uită la rămășițele balonului de pe jos, încep să plângă și începe înmormântarea balonului.

În Haiti, vorbeam cu unul dintre sponsori despre programul nostru. I-am spus despre numărul cu înmormântarea și a zis: „Știi, așa încep femeile să plângă”. Așa că ne-a arătat un semn din mână pe care-l fac femeile când bocesc. Așa că am spus: „OK, o să adăugăm asta în numărul nostru cu plânsul”.

Așa că în timpul reprezentației fata-clovn începe să plângă așa și toți copiii chicotesc. Apoi bărbații-clovn se uită la femeia-clovn și spun: „Oh, OK, uite așa plângem noi”. Și bărbații-clovn încep s-o facă. Dar în Haiti, când un bărbat face asta e un simbol al homosexualității, ceea ce e tabu, dar publicului i-a plăcut oricum. A fost una dintre părțile lor preferate din turneu pentru că ne-au perceput ca oameni care nu știau despre tabuurile astea și care le arată într-un fel foarte sigur, ceea ce le permitea să râdă de ele. Într-un fel, cred că noi avem parte de o toleranţă pe care n-am avea-o, dacă n-am avea nasul roșu sau dacă n-am juca un anumit personaj specific situaţiei în care suntem.

Haiti, 2013. Fotografie de Menley Mazile

Ați fost mereu așa de norocoși cu tabuurile? Au dispărut vreodată de la sine?

David: În Palestina, săptămâna trecută, am făcut un mic număr cu o vamă a clovnilor, și asta a mers chiar bine pentru că vămile sunt o parte a vieții lor zilnice: nu sunt lăsați să treacă, nu sunt lăsați să iasă. Când am început spectacolul cu vămile, publicul a tăcut, dar apoi a început să râdă la glume. De asemenea, e o zonă musulmană și noi eram un grup mixt de femei și bărbați, ca de obicei. Ne pregătiserăm pentru o audiență musulmană. Am scos multe părți cu atingeri și o parte când dansam din șolduri, pentru că am vrut să fim în siguranță. Dar apoi le-am reintrodus, pentru că ne-am dat seama că clovnii au voie să încalce regulile. E în regulă pentru un bărbat și o femeie clovn să se atingă, să se arunce unul în altul și așa mai departe, în comedia bufă. Clovnii au reguli diferite.

De ce crezi că clovnii au voie să desființeze tabuurile în atât de multe culturi diferite?

David: Să faci mișto de viață e un fenomen universal. Am văzut un videoclip cu o trupă braziliană de clovni care a mers în jungla amazoniană să dea o reprezentație pentru un grup de indigeni. Localnicii aveau și ei un tip care era ca un clovn, care trăia din făcutul glumelor pe seama activităților zilnice ale celorlalți. Un clovn din trupă a improvizat alături de tipul ăsta.

Apropo de universal, ați avut vreodată n timpul călătoriilor voastre probleme cu coulrofobia, frica de clovni, care e atât de răspândită în Occident?

David: Fața albă și costumele de clovni o declanșează. Noi suntem în îmbrăcăminte normală, haine caraghioase, dar avem fețele naturale, cu cel mult un nas roșu.

Tim: În Haiti am avut un clovn care purta picioroange. Am deschis spectacolul și copiii ovaționau, dar în momentul în care clovnul cu picioroange a apărut din colț s-au speriat. Toată lumea plângea și încerca să fugă. Clovnul a lăsat-o mai ușor și am coborât volumul muzicii. Și-a dat picioroangele jos într-un fel foarte amuzant. Apoi, peste trei sau patru minute, erau înapoi acolo și râdeau cu noi. A fost frica asta de o creatură imensă, nu frica de clovni.

Haiti, 2013. Fotografie de Bobby Kintz

Tim, ai început de curând un proiect în Columbia ca să măsori impactul spectacolelor de clovni. Ce ai învățat până acum?

Tim: Nu sunt prea multe dovezi. Oamenii au încercat să aducă clovni în spitale și au făcut câteva studii riguroase cu privire la beneficiile eliberării de stres a pacienților în stadiu preoperator, la fel și în cazul unor doctori sau asistente medicale. Dar s-au făcut foarte puține examinări legate de ce fac Clovnii fără frontiere în taberele de refugiați, zonele de conflict și zonele de criză.

Era un studiu în care se afirma că îți poți crește șansele de succes la o fertilizare in vitro dacă ești distrată de un clovn. Oamenii spun că ești mai puțin stresat și corpul tău acceptă mai bine ce se petrece.

Da, e un punct de vedere.

Tim: Da, nu cred că aş vrea să mă uit la un clovn în timp ce…, dar presupun că nici n-o să-mi facă nimeni așa ceva vreodată.

Mi-ar plăcea să văd dacă sunt niveluri mai scăzute de stres în zonele de conflict vizitate. Cred că acolo e o mai bună aderență comunitară. Știm că terapia prin artă e un fel total diferit de a lucra cu oameni cu traume psihologice și de a găsi spații creative pentru a face ceva pozitiv. Mi-ar plăcea să construiesc un bloc de dovezi care să ne arate asta. Sau care să ne arate altceva. Cine știe? Poate că ce facem nu e corect. Și asta ar trebui analizat.

Traducere: Skull Girl

Vezi și:
Vârcolacii adevărați spală rufe și vase
Ian Berry face fotografii cu masacre și inundații, care te lasă mască
Oamenii care își riscă viața pentru graffiti