Am ars-o pe baricade cu minerii spanioli nervoşi

De mai mult de o lună, minerii din provincia spaniolă nordică Asturias sunt în grevă. O grevă care a erupt frecvent în lupte cu poliția. Motivul din spatele grevei? Noul guvern conservator spaniol a încercat să le șteargă existențele de pe fața pământului.  Au tăiat subvențiile minelor, știind că fără acele fonduri minele se vor închide. Pe deasupra, au renegociat o înțelegere care trebuia să-i ajute pe minerii rămași șomeri. Cum bărbații care lucrează în mină nu prea cunosc alte modalități de a-și întreține familia, chestia asta nu le-a picat prea bine.

Astfel, mi-am petrecut ziua de miercuri, 4 iulie, împreună cu câteva sute de mineri de la mina Soton din Asturias (în anii 90, în mină lucrau câteva mii de mineri) care au folosit rachete confecționate de ei ca să lupte cu poliția trimisă în munți să-i liniștească.

Minerii au răspuns la decizia guvernului de a le distruge viețile blocând străzile și liniile de cale ferată care trec prin Asturias spre capitala Madrid. E o bătălie care durează de peste o lună și e una ciudată pentru că minerii luptă pentru viitorul lor, iar pentru autorități e o problemă de trafic (una care l-a costat deja pe un polițist vederea).

Sunt tentat să compar ciocnirile cu grevele minerilor noștri, dar lucrurile stau cu totul altfel. În protestele de la noi, minerii n-au atacat niciodată poliția cu rachete și pocnitori confecționate din țevi și ce-au mai apucat.

Minerii au diverse tipuri de bazooka – cele mai puternice folosesc o încărcătură de explozibil pentru a arunca niște mingi masive de golf, dar țintesc doar vehiculele. Dacă ar ținti polițiștii, ar fi judecați imediat pentru crimă. În ciuda barierei de limbă, am înțeles că dacă situația continuă se se deterioreze, minerii s-ar putea să înceapă să țintească cu armele puternice chiar spre polițiști. Speră din suflet că nu vor fi nevoiți să ajungă să recurgă la asta.

Marți am stat de vorbă cu niște mineri și familiile lor. Mulți spuneau că vor face grevă oricât timp va fi nevoie, când a fost anunțată ridicarea unei noi baricade la mina Soton în Carrocera. În Asturias, baricade noi apar în fiecare zi, dar nu sunt planificate în avans. A devenit un obicei al minerilor să surprindă poliția, căci toți bănuiesc că telefoanele le sunt oricum ascultate și că la proteste se infiltrează polițiști undercover.

Mi s-a spus să fiu pregătit în fața hotelului la 4 dimineața miercuri, de unde am fost luat de ghizii mei din ziua precedentă. Niciunul nu vorbea negleză, iar translatorul meu era ocupat – deci distracție maximă. În clipa următoare eram condus la o parcare lângă mină unde mi s-a spus să trec în altă mașină. N-aveam idee de ce, dar am făcut cum mi s-a spus. Două minute mai târziu, mi s-a spus să ies afară și unul dintre mineri a luat o drujbă din portbagaj.

Nu mi-a picat prea bine, până am înțeles că nu vrea să mă felieze pe mine, ci să taie niște copaci cu care să blocheze strada. Pfiu!

Am sosit înapoi la mină, unde deja se adunau tot mai mulți mineri, toți tăind copaci și construind baricade.  Le-au dat apoi foc în mijlocul străzii, reușind să blocheze total traficul.

Pentru ca polițiștii să nu poată trece un pod pentru a ajunge la ei, minerii au construit o barieră țepoasă pe care au scris „Intrarea interzisă pentru nenorociți”, care nu cred că era adresată celor care voiau să-și plimbe câinele în zonă.

La intrarea în mină, a fost tăiat un alt copac căruia i-au dat foc.

Între timp, focul de pe autostradă, la piciorul podului, se cam stinsese, așa că minerii s-au pus pe treabă serioasă și au început să-l alimenteze cu copaci întregi. N-ai cum să nu arăți coios când faci așa ceva.

Au trecut trei ore fără să apară vreun polițist. Minerii povesteau între ei și totul părea liniștit, așa că am crezut că n-o să mai apară. Mă înșelam:

M-am întors la baricada din fața minei, unde răsăriseră din neant dube cu polițiști care au început să-i atace pe mineri cu gaz lacrimogen. Aceștia au răspuns cu lansatoarele de rachete.

În aer era ceață și fum (minerii au folosit explozibil în valoare de cel puțin 4 000 lire numai într-o singură zi). Noroc că fusesem inspirat și-mi cumpărasem o mască de gaze și ochelari cu o zi înainte. Din păcate, nu toți minerii erau așa de pregătiți ca mine și au trebuit să se retragă din fața gazului.

Poliția ataca în special din față, dar au trimis și un număr de vehicule în spatele minei și au umplut toată zona de gaz lacrimogen. Minerii au răspuns cu rachete și praștii, ba chiar aruncau înapoi spre polițiști cu canistre de gaz.

Nori groși de fum, explozii, oameni alergând pe străzi. Părea ca o reconstituire a Stalingradului, doar că fără arme de jucărie, pentru că nimeni de aici nu era penibil.

Gazul lacrimogen i-a obligat în cele din urmă pe mineri să dea înapoi, dar au fost acoperiți de alți colegi de-ai lor care și-au luat poziții de atac.

Cu ajutorul unei pâcle de gaz lacrimogen, poliția a reușit să înlăture una dintre barierele de pe stradă, flancând minerii și atacându-i din față. Un grup mare de mineri și-au schimbat locurile pentru a apăra intrarea în locul lor de muncă:

Apoi polițiștii au atacat podul, încercând să-i gonească pe minerii care îl apărau. M-au confundat și pe mine cu un miner și au trimis în direcția mea un nor de gloanțe de cauciuc. Bravo, băieți!

Minerii au rămas în scurt timp fără rachete și au început să arunce cu pietre.

Polițiștii s-au ascuns după cușca unui câine.

Baricadele ardeau deja de cinci ore, iar minerii erau tot mai obosiți. Nu-l poți învinui pe gagiul ăsta că și-a luat o binemeritată pauză.

Pauza n-a durat mult, pentru că poliția a dispersat cu ajutorul gazelor minerii care aruncau cu pietre. Aceștia au fost din nou acoperiți de către colegii lor care-și mai păstraseră niște rachete.

Tipul cu șapcă albastră era unul dintre ghizii mei. Cu o zi înainte, translatorul meu îmi spusese că dacă vreau să văd acțiune, ar trebui să stau cu el. Acum mi-a fost evident de ce. După cum observați, se descurca de minune cu lansatorul de rachete. L-am poreclit „Juan Rambo”.

Tipul ăsta a tras cu gloanțe din cauciuc toată ziulica. Nu sunt gloanțe de cauciuc obișnuite, ci din acelea care sar mai mult. Și cu cât sar mai mult, cu atât impactul lor e mai puternic. Dar omul nu prea avea țintă. N-a nimerit nici măcar un om cât a fost ziua de lungă.

În punctul ăsta, minerii rămăseseră deja fără muniție, așa că s-au retras și mai adânc în mină, să scape de polițiști. Polițiștii refuză să intre în mină – așa și-a pierdut vederea polițistul de care vă ziceam mai devreme, urmărindu-i pe mineri în ascunzișul lor. Am avut norocul să fiu invitat în turnul de deasupra câmpului de luptă. De aici, unii mineri aruncă pietre ocazional, pentru a le aminti polițiștilor să se țină departe.

Când lucrurile s-au mai liniștit, polițiștii au încercat să înlăture o baricadă, dar minerii au mai tras niște rachete și i-au făcut să se retragă.

În timpul luptei, baricada a rămas pe stradă blocând traficul. La un moment dat, am văzut un miner încercând să deschidă ușa unui autobuz și m-am întrebat ce voia să facă. Apoi am văzut că spărgea autobuze pentru a le putea pune în stradă și folosi ca baricadă. În momentul filmat, șoferul acestui autobuz n-avea chef să pățească așa ceva, așa că dădea cu spatele în viteză.

După ce s-au tras și ultimele rachete, polițiltii s-au plictisit și au plecta pur și simplu. Un stil total diferit de cel din UK, unde probabil fiecare miner ar fi fost arestat  până la sfârșitul zilei. Aici lupta pare uneori un joc. Niciuna dintre părți nu vrea s-o rănească serios pe cealaltă – dacă un polițist ar fi ucis, cauza minerilor ar fi pătată, iar dacă un miner ar fi ucis, ar deveni martir și situația s-ar agrava. În același timp, încearcă totuși să arate unii altora cine e șeful.

Cu o rată a șomajului de 25 la sută, Spania nu trece prin momente prea plăcute zilele astea.  Aceasta grevă e numai una dintre lucrurile triste și nesigure care au loc în țară. Dar deocamdată minerii nu au timp să-și facă griji în legătură cu viitorul țării, pentru că deocamdată e în joc chiar viitorul lor.

Urmăriți-l pe Henry pe Twitter: @Henry_Langston

Traducere: Oana Maria Zaharia