Am tras viaţa de noapte orădeană direct în piept

Pe la începutul lunii cei de la Club Electroputere au organizat un tur al ţării de o săptămână pentru 20 de persoane implicate într-un fel sau altul în arta românească. Au vizitat zeci de oraşe din Muntenia, Transilvania, Maramureş şi Moldova, unde au făcut fiecare experimente artistice dubioase pe care le vom vedea într-un vernisaj. În fiecare oraș au avut la dispoziție o oră pentru plimbare și un ghid care le spunea ce să admire, dar mulţi s-au ferit de el, pentru că, după cum spunea Vlad Nancă, era un vorbitor fluent al limbii de lemn. Fotograful nostru Dorin Moldoveanu a mers şi el în tur şi ne-a povestit ce minunăţii a văzut în drumul său.

Ziua a 2-a: Sovata, Târgu Mureş, Salina Turda, Oradea

După modul în care am încheiat prima zi, nu m-a mirat că am ajuns ultimii la micul dejun. Ghidul s-a autosesizat și a venit să ne țină morală, ceea ce mi-a amintit de cicăleala din clasa a VII-a, când veneam cu părinții la Sovata.

În autocar lumea era un pic prea activă pentru ce oră arăta ceasul. Artiștii cărau la ei trei aparate DSLR, două bridge, două săpuniere, două telefoane mobile tari în megapixeli și două camere de luat vederi care filmau sau fotografiau simultan. Am văzut conferinţe de presă cu mai puţină mediatizare.

Prima destinaţie a fost balcanicul Târg Mureș unde am fost întâmpinați de alți cremvurști, de data asta un pic mai casnici.

Acolo am dat peste un oraș cu istorie, cel puțin când vine vorba de graffiti. În Târgul Mureș, punkul a murit cu mult înainte să fie instalate contoarele de gaze pe blocuri.

Iar „Mamele pot mai mult” era o inscriptie de pe clădirea maternității care probabil venea de pe vremea mamelor eroine ale lui Ceaușescu. (Rog localnicii să mă corecteze dacă inventez).

Apoi am dat peste un nene care ne-a cerut așa, din senin, să îi arătăm pula. Dezamăgit de refuz, nici n-a vrut să își facă poză cu noi. Deşi nu se sfia să ceară ce pofteşte, era totuşi genul ăla de rom rușinos la care nu mergea vrăjeala. Adăugând în ecuație și faptul că plodul ăsta cu strabism se autoasfixia cu stetoscopul, am dedus că localnicii au un spirit pervertit aparte.

Mi-a plăcut arhitectura oraşului, mai ales pasajele astea din centru pe care le-am regăsit apoi și în Cluj. Ofereau o perspectivă total diferită, în ciuda reclamelor la săli de păcănele. În zona asta am avut ocazia să întâlnim unul dintre ultimii veterani de război ai țării. Se îmbrăcase în uniformă pentru a-și face niște fotografii la un centru foto. Mi-a spus că eram a patra persoană care l-a oprit ca să-i facă o poză, aşa că i-am recomandat să se îmbrace astfel mai des.

Între timp a ieșit soarele sau pur și simplu s-a dat liber fetelor cu pantaloni scurți mulați pe buci fiindcă, cât am stat la semafor când ne întoarcem la autocar, am văzut mai multe guri de rai decât în tot restul zilei.

Tocmai când plecam s-a deschis și dugheana aia oribilă de mai sus și ne-am luat cârnăciori, deși era zi de post, dar trebuia să mănânc ceva înainte să-mi iau pastilele. Nu ştiu dacă era de la fast-food, dar, pe drumul spre salină, mi s-a părut că arhitectura care-mi plăcuse mai devreme avea cam multe breșe și sincope.

La Salina Turda era o atmosferă aglomerată, de catastrofă nucleară mondială. Ea chiar a avut rolul de buncăr prin al doilea Război Mondial şi ar fi rămas şi azi aşa, dacă nu o băgau pe toate hărţile turistice. Ghidul ne-a avertizat să nu o luăm pe scări, că durează o oră. Poate ar fi durat atât, dacă aveam picioarele legate.

Pe plăcuţa aia mică din deşertul vis-a-vis de intrarea în salină scria ACCESUL STRICT INTERZIS PE ARIA PROTEJATĂ!! REZERVAȚIE NATURALĂ!!!  Cu ocazia asta am învăţat cum arată un parc natural de iarbă veștedă. Mi-a fost teamă să nu distrug acest miracol al naturii printr-un incendiu, aşa c-am aruncat chiştoacele la gunoi.

În subteran am dat peste o arhitectură monumentală de coridoare construite în secolul al XIX-lea. Mina Rudolf ar fi veche din vremea daco-romanilor, iar de atunci a trecut prin multe mâini până să ajungă salină cu scop terapeutic prin 1992.

Le recomand să pună scări mai late sau să mai monteze lifturi. Totuşi eu zic că, dacă nu erai leneș, te mișcai mai repede pe scări. Ba chiar am făcut și concurs pe scări unde a  câștigat Rochia Scurtă (de teamă să nu tragem cu ochiul pe dedesubt la coborîre).

Jos ne-am dat cu barca, ceea ce a fost super pentru pasageri, dar cam naşpa pentru artistul Sorin Popescu care a vâslit singur antrenându-și ditamai Coatele Goale. Dacă treceţi p-acolo aveţi grijă să nu vă stropiți cu apa din lac. Are concentrație mare de sare și lasă pete de zici c-ai fost „decorat” în Biroul Oval de Bill Clinton.

Fiindcă restul grupului nostru și-a petrecut mare parte din timp stând la cozile de la lift sau urlând diverse înjurături prin galeria ecoului – așa, de test! - noi am ajuns să ne facem fotografii cu alți oameni sub îndemnul „Haideți aici să facem o poză de grup!” La plecare am făcut iar cursă pe scări şi de data asta am câştigat detaşat eu.

După tot sportul din salină ni s-a făcut foame, aşa am mers sa mâncăm la Cluj. Al luat-o pe străzi la nimereală și am ajuns într-un restaurant creștin sau ceva pentru săraci, dacă e să mă iau după preţuri. Totuşi amenajarea inspira altceva, iar clienții suspecți se încadrau la valutiști și criminali în serie.

Am mai văzut niște frumusețe în orașul ăsta tixit de artiști, hipsteri, snobi, pungași și restul locuitorilor şi, după ce artista Cristina David a răspândit câteva baloane pe cerul Transilvaniei, am întins-o la drum spre Oradea. Aveam cazare la un hotel de patru stele și urma să ajungem pe noapte.

În oraș am agățat niște localnice cu textul „Știți unde putem bea o cafea?” Ele ne-au explicat cum să ajungem, dar când le-am invitat să ne acompanieze ne-au refuzat. Nu le-or fi plăcând artiştii care arată ca niște homeleși. Am ars-o printr-un club unde se asculta un house prost vechi de zece ani; apoi am dat o tură prin parc ca să vedem doar pe unii care se lingeau și pe niște homleși veritabili. Nimic deosebit. Ca să revitalizăm seara, am mers la hotel și am făcut petrecere în halate pe coriodoare. Aia e seara în care cineva i-a aruncat telefonul tipei care nu vorbea de la etajul cinci. Câtă ironie. Evident s-a facut praf. Bine, mai toată lumea era praf. Fiecare în felul lui.

De exemplu, artistul foto Tudor Bratu m-a rugat să mai aștept puțin cu pozele astea până apucă să se întâlnească cu soția ca să o prevină, ceea ce sper că a rezolvat.La un moment dat au ieșit din lift doi multinaționali cu două striperiţe de la hotel, îmbrăcate sumar în satin roșu. Fashion Police s-a strepezit la tipa care depășea 100 de kilograme, în timp ce ăia mai slabi de înger dintre noi au simțit un impuls de a le urmări teleghidați. A doua zi am pornit spre Maramureş!

Va urma.

Anterior: În Câmpulung Muscel frizeria e o artă