Imaginează-ți că ești un țigan orfan de 19 ani, diagnosticat cu retard sever, HIV, pneumonie, tuberculoză și hepatită, închis în camera unui spital de psihiatrie. Te dor toate, pentru că nu-ți primești tratamentul cuvenit și ești lihnit de foame, pentru că asistenții medicali care ar trebui să te hrănească se tem să te atingă. Așa a fost viața lui Valentin Câmpeanu înainte să moară la Spitalul de Psihiatrie Poiana Mare din judeţul Dolj. Povestea lui a ajuns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) și astfel România a fost iar condamnată pentru încălcarea unor drepturi fundamentale ale omului. În acest caz, ale lui Valentin, victima unui stat mai bolnav ca el.

În iulie 2014, Marea Cameră CEDOa pronunțat hotărârea împotriva României în cazul cunoscut ca „Centrul pentru Resurse Juridice (în numele lui Valentin Câmpeanu) împotriva României." Membrii ONG-ului care i-a susținut cauza l-au găsit pe băiat pe 20 februarie 2004, cu câteva ore înainte să moară.

Procesul lui Valentin este unul dintre cele 1004 care au fost pe rolul Curții în ultimii 21 de ani, toate încheiate cu o decizie împotriva României. Am aflat de cazul lui de curând și am documentat câți bani publici plătim pentru păcatele statului nostru la CEDO și pentru încălcarea căror drepturi mergem să căutăm Dreptatea acolo.

În 1994, țara noastră s-a aliniat celorlalte state semnatare a Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Până anul trecut, cele mai multe dintre condamnări au vizat durata procedurilor judiciare, neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive, condiţii de detenţie, chestii care ţin de echitatea procedurilor judiciare, civile şi penale, caracterul eficient al anchetelor penale sau respectarea libertăţii de exprimare.

Pentru toate aceste condamnări, doar din 2007 până în prezent, România a plătit 41 de milioane de euro din buzunarele plătitorilor de taxe din țară. În 2007, opt milioane de euro. În următorii doi ani, suma a fost de aproximativ 12 milioane pe an. În 2013, vorbim doar de aproximativ 1,5 milioane, dar asta și pentru că procesele în care România trebuia să plătească cei mai mulți bani au fost amânate până când se va regla legislația referitoare la retrocedări.

Doar în 2014, împotriva României s-au depus 3 400 de plângeri la CEDO, adică 4,9% din totalul plângerilor formulate de către cetățenii Consiliului Europei la Curte. România se află pe locurile fruntașe la numărul plângerilor, alături de Rusia, Ucraina, Turcia și Italia. Dintre toţi reclamanţii, doar 3% îşi văd problema acceptată de Curte. Multe dintre plângeri sunt respinse din cauza procedurilor de aplicare prea complicate.

Ocupările de clădiri sunt practici vechi pentru oamenii fără bani. Dar pentru că imobilele în care îşi găsesc adăposturi sunt, de multe ori, proprietăţi private sau ochite de stat pentru exploatare/demolare, ajung evacuaţi, fie şi după zeci de ani de rezidenţă.

Unul din cazurile cele mai cunoscute societății civile este al celor 100 de oameni evacuați forțat de pe strada Vulturilor din București. Proprietatea pe care o ocupau de 20 de ani a fost revendicată de o firmă străină și ei s-au mutat în corturi.

„În cazul oamenilor de acolo, e foarte greu să-mi imaginez că ar putea să câștige la CEDO, deși Oprescu și Negoiță (n.r: primarul capitalei și primarul sectorului 3 ) au fost mai răi decât primarul de la Baia-Mare. El măcar le-a dat locuințe oamenilor. Ce-i drept, într-o clădire infectă, dar s-a gândit măcar să aplice legea, să le dea oamenilor locuințe sociale."

Asta mi-a spus-o Niki Andreescu de la Asociația Pentru apărarea Drepturilor Omului în România, Comisia Helsinki (APADOR-CH), într-un interviu despre cercul vicios în care statul greșește și pentru greșelile lui plătește tot cu banii oamenilor cărora le greșește.

În ceea ce privește dreptul la proprietate, cei care ajung la CEDO sunt proprietarii de locuințe naționalizate în perioada comunistă, cărora nu li s-au înapoiat imobilele sau valoarea lor în bani. De fapt, cele mai multe procese împotriva României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului au fost deschise pentru încălcarea acestui drept. „Potrivit unor statistici furnizate de către CEDO pentru primele zece luni ale anului 2013, totalul plângerilor aflate pe rolul Curţii în curs de soluţionare se ridică la 107 600, din care 6 300 plângeri îndreptate împotriva României", se arată într-un comunicat al Ministerului Afacerilor Externe.

În jurisprudența Curții de la Strasbourg, printre cauzele deschise împotriva României domină și cele referitoare la dreptul la libertate și la condițiile de detenție. Cel mai recent proces în care România a pierdut la CEDO este al fostului primar din Cluj-Napoca, Sorin Apostu, condamnat în 2013 la trei ani și șase luni cu executare pentru fapte de corupție.

„A câștigat pe articolele 3 (dreptul de a nu fi supus torturii, tratamentelor inumane sau degradante) și 8 (dreptul la viață privată). Dacă ar fi făcut și o cerere de satisfacție echitabilă în timp util, probabil că i s-ar fi acordat despăgubiri. Pentru condiții de detenție, de exemplu, Curtea dă câteva mii de euro. […] Condițiile din aresturi sunt groaznice. Arestul din Cluj, de exemplu, e o chestie întunecată la subsol, cu celule de doi pe doi metri, fără să aibă vreo fereastră. Sunt vechile beciuri ale Securității. Oamenii ăia nu au lumină naturală toată ziua și miroase îngrozitor. E inuman", mi-a mai spus Niki Andreescu.

Condițiile inumane de detenție nu ar trebui să facă pe nimeni să-și spună „lasă, că așa merită infractorii". Felul în care e tratată o persoană privată de libertate te influențează direct: în primul rând, omul ăla, fie că e criminal sau hoț de pâini, are nevoie de reabilitare. De la programe cu asistenți sociali, la acces la bibliotecă, școală, psiholog, medic, muncă etc., până la condiții firești în care să trăiască o ființă umană – mâncare OK, băi, intimitate și spațiu în care să nu se simtă ca un pui într-o fermă industrială. Altfel, sunt mari șansele ca cel care intră în penitenciar, fie și dacă era un om nevinovat, să iasă de acolo pregătit să o comită, vulnerabil și conștient de stigma pe care o poartă și care-i va îngreuna accesul pe piața muncii sau între ceilalți oameni, ca fost pușcăriaș.

Traian Gagiu a fost condamnat la 20 de ani de închisoare în 1996, pentru că ar fi omorât alt cioban. Când a intrat în penitenciarul Aiud, în fișa lui medicală erau trecute ulcer și hepatită cronice, pentru care deținutul trebuia să primească tratament. Nu l-a primit și s-a mai îmbolnăvit și de bronhopneumonie și de peritonită, din cauza cărora a murit în septembrie 2001, iar autoritățile au încercat să-și mușamalizeze vina.

Înainte să moară, Gagiu a scris Curții Europene a Drepturilor Omului, însă dreptatea a primit-o după ce s-a stins. Asta a fost posibil, pentru că CEDO a continuat să analizeze cazul, chiar dacă nici reclamantul, nici altcineva din familie nu mai existau.

La capitolul abuzuri ale organelor de ordine, unul din cele mai cunoscute procese împotriva României la Strasbourg este al lui Mugurel Soare, un tânăr rom care a fost împușcat în cap de polițiști pentru că fugea pe stradă. Cu mult noroc, nu a murit, însă a rămas paralizat. România a fost obligată să îi plătească 130 000 de euro, cea mai mare despăgubire decisă la CEDO în baza articolelor 2 – dreptul la viață și 13 - dreptul la o cale efectivă de atac.

Curtea Europeană a Drepturilor omului este, pentru mulți dintre cei neîndreptățiți de statul român, un paradis în care pot să-și recâștige demnitatea și încrederea în justiție. Însă ca banii publici pierduți la CEDO să fie tot mai puțini, e nevoie ca fiecare decizie împotriva României să tragă după sine o schimbare mai mare în sistem, la rădăcina problemelor, altfel rămânem blocați într-o situație dubioasă în care instituțiile publice dau rateuri pe banii noștri și tot din banii noștri plătesc amenzile pentru bubele lor. Cea mai mare bubă pentru care România a fost obligată să redeschidă dosarul este Mineriada.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre drepturile omului în România:
Lasă-ți drepturile la intrare, dacă ajungi la secție În România drepturile omului pică precum o casă de cărţi de joc Primăria Eforie te evacuează pe motiv că-ți face casă
În pușcăriile din România se bea apă filtrată prin șervețele umede