Am vorbit cu tipul care a purtat un tricou cu o formație diferită în fiecare zi, timp de o mie de zile

Isac Walter are o mulțime de tricouri cu formații. Momentan, numărul lor a ajuns la vreo 3000, deși recunoaște că nu le-a numărat niciodată. Walter este creierul din spatele Minor Thread - un joc de cuvinte punk rock perfect - un blog care combină pasiunea lui Walter pentru muzică cu setea de nestăvilit în achiziționarea tricourilor cu trupe.

Minor Thread a luat naștere când Walter a vrut să vadă dacă poate purta  un tricou diferit din colecție pentru cinci sute de zile în șir. Și-a atins ușor scopul și a decis să o țină așa până la o mie de zile; acum a trecut binișor și peste targetul ăsta. Când l-am întrebat câte zile mai are din proiect, Walter mi-a dezvăluit că mai are cel puțin două mii de tricouri pe care nu le-a purtat și continuă să-și mai achiziționeze. ”Proiectul are potențial să nu se termine niciodată”, îmi spune el prin telefon din Silver Lake, Los Angeles, unde locuiește.

Walter a lucrat toată viața în industria muzicală. A început într-un magazin de discuri pe vremea când avea 20 și de ani, a trecut prin varii joburi pe la case de discuri și a aterizat în funcția de editor-șef al siteului de muzică Myspace între 2005-2011. Azi se ocupă cu supravegherea muzicală, dar în principiu o ia ușor și își dedică mare parte din timp pasiunii de a colecționa tricouri.

Pe blogul său, Walter îi dă cu rafale de informații despre tricoul pe care îl poartă, despre relația sa cu trupa în cauză și despre orice detaliu muzical se întâmplă să-i treacă prin cap (despre Tommy Lee în colaborare cu Smashing Pumpkins: ”Chiar îl vreți în trupa voastră pe tipul care își bagă pula într-un burrito ca să nu mai miroasă a păsărică și să nu fie prins în ofsaid?”). Blogul este piperat cu greșeli de tipar și, în vreme ce abilitățile de tastare ale lui Walter par de-a dreptul subtile, n-ai altă șansă decât să te lași purtat de pasiunea lui adâncă și cunoștiințele sale enciclopedice în domeniul punk-rockului SoCal. Am vorbit cu Walter despre începuturile pasiunii pentru tricouri cu trupe și unde se vede purtat de către hobby-ul lui.

Noisey: Spune-mi despre primul tricou pe care l-ai cumpărat de la un concert.

Isac Walter: Asta-i grea, chiar nu știu dacă mi-l amintesc pe primul. Totul a început pentru că mă duceam la câte un show gratis și cumpăram un tricou de-al trupei ca să-i susțin, pentru că mă fofilam ca să intru la spectacol. Și întotdeauna mă simțeam cumva: „Of, o să le dau niște bani, o să cumpăr ceva marfă de la ei.” E cea mai bună metodă să pui bani direct în buzunarul formației pentru benzină, mâncare etc. Încă merg la concerte regulat și încă intru pe gratis, deci încă mai cumpăr tricouri. De fapt cred că îmi amintesc. Era un tricou Devo, de când a apărut New Traditionalists. Era un tricou verde-turcoaz oribil, cu mâneci negre și un desen cu astronautul pe mâneci. Era 1981. E cel pe care îl poartă pe coperta albumului și l-au vândut la concert. Nu-l mai am, din păcate.

Ce s-a întâmplat cu el?

Tricourile se rup sau se pătează. Când ai o grămadă de tricouri, îți dispar. Oamenii ți le fură. Dau vina pe multe foste iubite. Știi, le auzi: „Ador tricoul ăsta, o să-l port.” Apoi dispare dintr-o dată.

Deci pe care îl ai de cel mai mult timp?

Probabil un tricou Descendents u turneul din '86, pe care l-am comandat prin poștă. Lucram într-un magazin de iaurt înghețat din Sacramento și furam bani de acolo și pur și simplu îmi comandam chestii prin poștă. Sunt un om rău. Era singura modalitate prin care puteai obține obiecte din astea atunci, în afară de a fi la concert. Comandam din cataloage bizare sau direct de la trupe. N-am ajuns la spectacol, dar puteam să-l apreciez prin prisma tricoului.

Ai menționat pe blog că una din părțile tale preferate ale proiectului ține de istoria și de procesul de arhivare pe care le declanșează. Deci care e cea mai emoționantă amintire legată de un tricou?

Pentru mine ar putea fi fiecare tricou cumpărat de la un concert care te lasă cu gura căscată. E greu să îl arăt cu degetul, am atât de multe mici amintiri de la fiecare eveniment. Am amintiri de la tricouri care nici măcar nu se leagă cu mersul la concert. E unul NOFX cu Cokie the Clown care îmi amintește de o zi întreagă petrecută cu Fat Mike în Austin, Texas. Era atunci brut și sincer cu privire la viața sa. Cred că e așa oricum, dar nu mai experimentasem asta în mod direct. Apoi a ținut un show la SXSW, unde a simulat că se pișă în niște shoturi de tequila și că le dă publicului.

Ar mai fi un tricou pentru Strangeways, Here We Come, care e albumul meu preferat de la Smiths. Copil fiind, am avut caseta aia în prima mea mașină și se blocase în casetofon. Așa că am ascultat-o în fiecare zi, în drum spre liceu și înapoi, timp de un an, până când mecanismul a înghițit caseta. Când aud discul, mă simt automat ca și cum aș conduce din nou spre liceu și când văd tricoul ăla, simt mirosul din interiorul mașinii și îmi reamintesc drumul pe care conduceam.

Unde îți găsești majoritatea tricourilor?

Aș spune că 75% din colecție sunt cumpărate de la concerte. Unele sunt luate de pe eBay. Încerc mereu să găsesc tricouri de la concertele unde am ajuns și pe care le-am avut, dar s-au pierdut pe drum. De exemplu, cu câteva săptămâni în urmă am purtat tricoul ăsta cu Green Day de la un concert de Valentine's Day din 1992. Îmi aduc aminte clar că aveam tricoul ăla, dar era printat pe nenorocitele alea de tricouri albe pe care le găsești la K-mart cu trei la cinci dolari. Cred că pur și simplu s-a destrămat. Apoi s-a întâmplat să văd unul la vânzare pe eBay, așa că l-am cumpărat. Ocazional, îmi refac un tricou care nu mai există sau costă cinci sute de dolari pe eBay, măcar ca să am o copie.

Deci nu ai cheltui în veci cinci sute de dolari pe un tricou Rolling Stones vechi păstrat în condiții perfecte? Cât ai cheltuit cel mai mult pe un tricou?

Am găsit și am cumpărat un tricou de la primul concert punk rock la care am fost vreodată, unul 7 Seconds. A fost 120 de dolari, dar a meritat. A fost primul show punk rock la care am mers vreodată, în clasa a VIII-a, deci era destul de important să-l am. Totodată, Rolling Stones nu au așa mare importanță pentru mine. Nu spun că sunt de căcat. Sunt o trupă uriașă, dar nu am o relație personală cu ei. Am mai degrabă o relație personală cu, să spunem, o trupă ca Green Day, pe care i-am văzut de 35 de ori la Gilman Street (un loc punk rock din Berkeley, Canada) și cu care am crescut.

Ca și colecționar, cât de importantă e raritatea unui tricou? Dacă ar avea un design bestial, dar ar fi produs în cantități industriale la Urban Outfitters, l-ai mai cumpăra?

(Înjurături pe la spate) Le-aș da cu flit, clar. Dacă ceva e reprintat la scară mare și vândut la Urban Outfitters, nu mai e special. În schimb, dacă trupa anunță: „Vom reprinta tricoul ăsta din '86 și vom face numai două sute”, asta e din nou ceva special.

Sunt tricouri pe care vrei să le porți mai des decât pe altele?

Din păcate, pentru că lucrez la proiectul ăsta, nu m-am întors la un tricou de 1 052 de zile. De obicei doar le spăl și le pun la uscat, apoi le bag într-o cadă de plastic și o depozitez în pivniță până când voi avea nevoie să mă întorc la ele. Colecționez numai tricouri care îmi vin, ceea ce e trist uneori, pentru că e aproape imposibil să găsești un tricou foarte mișto din anii '80, care să coincidă cu măsura L de astăzi. Un XL din 1980 e ca un S, dintr-un motiv sau altul. Tricourile nu erau așa importante atunci. Probabil că standardul unui tricou în 1980 era să aibă două găuri pentru mâini, o gaură pentru cap și o ieșire pentru corp. Și atât.

Există un brand anume care face cele mai bune tricouri?

Eu sunt dintr-o generație veche, care preferă tricoul gros, cu gâtul larg. Știu că puștii din zilele noastre au o idee mai drăguță despre ce înseamnă un tricou. Totul e relativ. Un 50/50 e tricoul perfect - jumate bumbac, jumate poliester. Ceva care se uzează un pic, dar care va trece testul timpului. Îmi plac tricourile obișnuite de la Fruit of the Loom. Un tricou Americal Apparel nu va îmbătrâni la fel. Nu va arăta ca un tricou vintage în 20 de ani. Va fi doar întins într-un mod ciudat.

Ai tricouri cu glume sau cu trupe de care nu-ți pasă în mod special?

Aș spune că cel mai bine s-ar potrivi descrierii tricoul meu cu R. Kelly. E suspect din punctul meu de vedere, dar sunt clar câteva piese de-ale lui care îmi plac. Cred că e un entertainer bun, dar n-aș spune că pot recita întreaga listă R. Kelly cap-coadă. Chiar, am și un tricou cu Kanye West și nu-l pot suferi.

Și tricoul tău cu Lily Allen?

Corect. Dar am organizat concertul ăla, e singurul motiv pentru care am tricoul. E dintr-un spectacol pe care l-am făcut când lucram la Myspace.

Din toate lucrurile pe care le colectează oamenii, tricourile sunt cele mai puțin înfiorătoare. Nu e ca și cum ai avea containere de păpuși Cabbage Patch în pivniță.

E adevărat, nu am o cutie de sticlă acasă. Mi le afișez pe corp pentru o zi și apoi trec la următorul.

Ce crezi despre normele de etichetă ale tricoului de concert?

Nu am auzit de ele.

Păi, Regula Numărul 1 e că nu trebuie să porți tricoul trupei la concertul lor. Și Regula Numărul 2 e că, dacă iei un tricou de la stand, sub nicio formă nu trebuie să porți tricoul la același concert.

Ader la regula asta cu religiozitate. E ca și cum te-ai îndrepta spre concertul unei trupe după care ești înnebunit, în timp ce-i asculți muzica la maximum în căști. E ca și cum: „Da, m-am prins. Chiar îți place trupa asta. Ești super excitat că o să-i vezi.” N-am s-o fac, pentru că nu vreau să fiu Tipul Ăla. Dar sunt totodată tipul care se va duce la un concert Slayer cu un tricou R. Kelly fără să se gândească de două ori. Mă doare-n fund.

Haha! Odată am purtat un tricou Bad Religion la un concert Coldplay. Deci cu cine ai cele mai multe tricouri?

Cu Descendents, clar. Pe lângă faptul că e una dintre trupele mele preferate, chiar țin bine în frâie afacerea cu suvenirurile. Fac un tricou pentru un spectacol, se vinde și aia e. Deci dacă te gândești că: „Hm, n-am să cumpăr tricoul ăla”, ai dat-o în bară și-ți va sta mereu pe creier. Îți dă senzația de… care-i acronimul ăla?

FOMO?

Asta e. Frica de a rata ocazia.

Poți face rapid o listă cu primele cinci trupe preferate din toate timpurile?

Nu am cinci, dar am trei de care pot spune sigur. Descendents, New Order și The Smiths. Sunt trupe alături de care am crescut și pe care încă le apreciez. Încă le ascult la fel de mult ca atunci când eram adolescent.

Ultima întrebare. Pe 20 martie 2014 ai purtat un tricou Drive Like Jehu bestial. Ai vizitat vreodată Donut Friend, magazinul de gogoși al toboșarului trupei, Mark Trombino?

Absolut. Sunt mare fan Jets to Brazil. E cumva ca și cum ai mânca un Snickers cu furculița și cuțitul. Ceea ce duce gogoșile la următorul nivel.

Isabel Stone este o scriitoare de fashion care trăiește în Toronto. O găsiți pe Twitter.