Am avut privilegiul să fiu primul turist care a trecut din Uganda în Republica Democrată Congo, imediat după alegerile electorale care au avut loc aici. Asta e ţara cunoscută drept capitala violurilor, ca să nu mai vorbim că a fost sfâşiată de acte oribile de violenţă timp de zeci de ani. Dar nu am venit aici ca să scriu despre cât de tragică e viaţa în Africa.
În Parcul Naţional Virunga din nord-estul ţării, este un vulcan numit Nyamulagira. Este unul dintre cele mai active din lume şi ghici ce? Chiar acum, căcatul ăla explodează. În noiembrie, Nyamulagira a început să scuipe lavă la 200 metri înălţime şi nu s-a mai oprit de atunci. Din momentul acela, turismul e în floare în Virunga. Ceea ce e un noroc nesperat pentru parc, care a fost ocupat de dictatori militari în 2006 şi aproape a dat faliment din cauza asta. Dolarii proveniţi din turism se împart între guvern, parc, şcoli şi spitale. Acesta e, de fapt, sângele care ţine Virunga în viaţă şi cum lava nu ameninţă oamenii sau gorilele de munte, erupţia a fost un lucru foarte bun pentru industria turismului.
Curând am descoperit că cel mai greu lucru e să intri în Congo.
Sunt canadiancă şi prima încercare de a intra în ţară a fost pe calea aerului. Am zburat din Nairobi în Kigali şi apoi în Rwanda, apoi am trecut graniţa la Goma. Spre uimirea mea, la sosirea în Rwanda mi s-a spus că locuitorii Canadei nu pot cumpăra viză de la graniţă (americanii şi britanicii nici n-au nevoie de viză, ceea ce e o nedreptate oribilă). Aş putea jura că am văzut alţi turişti cărora li s-a spus acelaşi lucru, dar care până au intrat. În schimb, mie oficialii de la aeroport mi-au cotrobăit în bagaj, mi-au găsit permisul de presă şi m-au deportat imediat. De notat: Preşedintele Paul Kagame a înfiinţat o ditamai poliţie a statului, una căreia nu-i plac canadienii şi nici reporterii. Nici eu nu sunt fană Rwanda după întâmplarea asta, aşa că sentimentul e reciproc.
Încercarea numărul doi a însemnat o călătorie de 20 ore cu autobuzul prin Uganda. Când am oprit la Jinja peste noapte, aparatul foto şi ţigările mi-au fost şutite de un nenorocit peste care sper să dea autobuzul, pentru că a trebuit să-mi fac rost de un aparat de căcat de la un hoţ de pe stradă în capitala Kampala. După asta am mai făcut 16 ore cu un autobuz care mai mult stătea pe loc, pentru că drumurile de munte erau noroioase ca dracu'. Super distracţie!
În sfârşit am ajuns la Kisoro, lângă punctul vamal Bunagana, unde l-am aşteptat nerăbdătoare pe excentricul meu ghid, Daniel. Nu a ajuns, în schimb mi-a trimis un sms în care mi-a propus să ne întâlnim la graniţă în dimineaţa următoare, pentru că nu putea trece graniţa în ziua alegerilor. În momentul acesta, mi-am pierdut orice speranţă.
Dar atunci au început miracolele. Daniel mă aştepta la graniţă în dimineaţa următoare. Deşi îmi uitasem cardul care să conteste vaccinul împotriva febrei galbene, le-am băgat nişte franceză oficialilor de la Imigrări şi m-au lăsat să intru. Republica Congo după alegeri.
Mă aşteptam să văd nelinişte şi agitaţie, camioane pline cu soldaţi-copii şi femei urlând şi alergând peste tot, dar, sincer, toată lumea era foarte relaxată. Cel puţin la suprafaţă, lucrurile păreau ok. Oamenii din Congo sunt foarte săraci, iar străzile sunt o tortură când mergi cu camionul de pasageri (se fumează atâta iarbă la volan, încât dacă conduci aici, se cheamă că primeşti „masaj african gratis"). În rest, toată lumea era prietenoasă şi calmă şi ne ajuta să scoatem maşina din noroi de fiecare dată.
La fiecare câteva mile, era câte o staţie cu soldaţi care supravegheau lucrurile şi un grup de şase din ăştia înarmaţi m-au escortat până la vulcan. Ceea ce mi s-a părut un pic excesiv, dar nu părea periculos. Probabil că violenţa o să cuprindă Congo după ce se anunţă rezultatele oficiale ale alegerilor.
Apoi a urmat urcuşul. Plimbarea pe vulcanul acesta a fost ca un fel de călătorie prin Mordor. Doar că mai rea. Eram înconjuraţi de pădure deasă, iar cărarea era formată din roci vulcanice ascuţite şi instabile, aşa că eram epuizată şi transpirată şi-mi ştergeam fruntea din cinci în cinci minute. În cele din urmă, cărarea a luat sfârşit şi deodată ne-am trezit ţopăind prin câmpuri de roci vulcanice instabile acoperite de muşchi. Ştii cum te simţi atunci când eşti beat mort şi faci tot efortul posibil doar ca să mergi drept şi-ţi tremură gleznele şi iei trânte şi e super enervant? Aşa a fost drumul ăsta.
În total a durat trei ore. Distanţa parcursă a fost de trei kilometri. În timp ce-mi blestemam lipsa de condiţie fizică şi predilecţia pentru fumatul în lanţ, am auzit primul tunet. Am crezut că era o furtună, dar nu.
„Acesta e vulcanul. Explozie mare", mi-a spus Daniel.
Avea dreptate. Nu era vreun munticel patetic care scuipa fum şi tăciuni. Părea că tot locul avea să sară în aer, ca să nu mai zic de fântânile arteziene de lavă care pictau tot muntele în roşu. Cu cât mă apropiam de vulcan, aveam impresia că merg pe o planetă extraterestră – un fel de iad nebunesc, negru, plin de insecte şi animăluţe moarte, printre care curgeau râuleţe de lavă.
Cea mai mişto chestie a fost că, din pricina alegerilor care tocmai avuseseră loc, nu era picior de turist în preajmă, aşa că eram doar eu şi nişte tipi înarmaţi care alergam pe-acolo şi făceam poze. Nu mai era nimeni în zonă. Doar noi şi vulcanul. Aşa că ne învârteam printre râurile de lavă, alunecam pe pietre şi ne înecam cu cenuşă. Şi tocmai când rânjeam tâmp în faţa vulcanului, am auzit un duduit. O rocă vulcanică imensă căzuse din cer la un metru de mine.
Acum plecăm, mi-a zis Daniel. Aşa că am început retragerea, am salvat un şoim a cărui aripă fusese afectată de resturile vulcanice şi am luat cina care era inclusă în tur: o conservă de sardine şi un pachet de biscuiţi.
Probabil că lucrurile o să se înrăutăţească în Congo în curând. După atâţia ani de războaie şi violenţă, multe canale de presă descriu republica democrată ca pe un stat eşuat. Asta o să dăuneze din nou turismului. Parcul Naţional Virunga primeşte 80 la sută din fonduri de la Uniunea Europeană, dar înţelegerea expiră în 2012, iar cu criza din zona Euro, mă îndoiesc că se va reînnoi. Pădurarii, ghizii şi directorul parcului sunt disperaţi după turişti, iar viitorul lor e foarte incert.
Am vorbit cu LuAnne Cadd, directorul de comunicare de la Virunga. Erupţia a însemnat o afacere prosperă, iar republica democrată Congo se străduieşte să-şi revină şi să-şi construiască o reputaţie bună – Cadd speră ca turiştii să nu se sperie de ce scrie în ghidurile alea nenorocite de călătorie.
„Călătorii care vin aici nu se aşteaptă la o versiune igienică a Africii. Vor aventură, vor autenticitate şi vrem să le transmitem că ţara nu e atât de periculoasă cum crede restul lumii," a spus.
De acord. Acum să sperăm doar că n-o să erupă şi oamenii când o să se anunţe rezultatele de la alegeri.
Traducere: Oana Maria Zaharia
Urmărește VICE pe Facebook:
Citește și:
Pompeiul din Caraibe
Cel mai tare ziar de pe Pământ
În turneu cu rabla în Africa de Est