Barbie a murit. Sunteţi invitaţi la funeralii

Pe Suzana Dan am descoperit-o zilele astea, când am dat o tură pe la Funeralia, o expoziție a MNAC-ului cu lucrări din colecția muzeului. În sală se auzea un fundal sonor vesel a la Goran Bregovic, doar că ceva mai electronizat. Printre restul de chestii alb-negru, dintre care câteva notabile, asta era de departe cea mai bună glumă. Bucățele de Barbie erau expuse atent în borcănele cu mușchi, înconjurate de pitici colorați isteric. Și pentru că am fost convinsă că e vorba de mai mult, am căutat-o pe autoare, care se ocupă de o grămadă de chestii pe la muzeu și-am reușit să vorbesc cu ea pe stradă în fugă, în timp ce ea alerga între un Xerox și-o întâlnire.

VICE: Deci, câte Suzane există în viața ta?
Suzana Dan: Eu îmi doresc să existe doar una, dar uneori am senzația că în creierul meu există mai multe ființe. Am un tip de viață destul de dement: acuma sunt mamă, după care lucrez ca artist, după care obișnuiam să-mi rup oasele pe la concursuri prin munți și după aia mai și organizez și Noaptea Galeriilor, că nu-i suficient. La un moment dat există mici conflicte între chestiile astea, dar cred că e un lucru pe care fiecare și-l asumă și faci față, îți crapă capul - te descurci.

Am făcut cunoștiință recent cu Barbie cea mâncată de câini și plânsă de pitici. E păpușa ta din copilărie?
Nu, n-a fost! Să știi că n-am avut niciodată Barbie. Am primit o singură dată una de la prietena mea bună când eram în clasa a cincea. Eram la școala de arte din Brașov și pe vremea aia stăteam la cămin și mergeam acasă doar sâmbăta. Din cauza păpușii Barbie am pierdut și trenul spre Zărnești. Și aia a fost singura perioadă în care am avut în custodie păpușa. De fapt eu am avut o copilărie în care m-am jucat mai mult jocuri, nu m-am jucat cu jucării.

Și-atunci ce-ai avut cu ea?
Aveam un obicei destul de ciudat, destul de morbid. Bunicul meu era cantor și eu înmormântam păpuși. Îmi plăcea să organizez chestii d-astea cu pomeni. Dar n-are nicio legătură cu proiectul ăsta. Totul s-a întâmplat din cauză că am recăpătat o pungă cu jucării. Aveam niște câini super-simpatici cu care locuiam la vremea respectivă. M-am amuzat teribil să fac un fel de reconstituire a scenei de început dintr-un film de David Lynch, Blue Velvet, în care există o ureche în iarbă pe care se plimbă niște furnici. Așa că le-am dat păpușile astea, Ken și Barbie, și ei au mâncat la ele cu mare nesaț.

Mă tot mănâncă să te-ntreb de relație ai avut cu înmormântările în copilărie. Era bună coliva, nu?
Devenisem expertă în degustarea ei pentru că, normal, bunicul meu primea colivă de la șapte mii de pomeni și tot felul de alte chestii, cum ar fi și colacul ăla mare cu multe țâțe. Așa le ziceam, că avea multe cruci. Și mai știam că era o tanti - tanti Siminica - care făcea turtele cu miere și alea erau mmm. Era foarte drăguț.

N-ai avut niciodată senzația că ai o relație ciudată cu morbidul?
Am avut un coleg în școală căruia îi plăcea să pupe morți. Dar eu am avut mereu o relație, hai să zicem ușor abstractă, cu moartea. Să zicem c-am degustat doar partea neimplicată direct în toată povestea, și cred că e mai bine. N-am fost copilul Six Feet Under. Adică psihologic vorbind sunt OK.

Ai un fetișcu pitici?
Pitici pe creier. [Râde.] N-am fetișuri cu nimic, chit că am avut o vreme în care o grămadă de prieteni mă-ntrebau: “Tu ești mă aia care pictează cururi roz”? Erau cururi cu conopidă-n ele, cururi cu rodie, cururi cu pantofiori de Barbie. Asta a fost altă fază supertare. La un moment dat am primit de la o fetiță care făcea lecții de desen cu mine o cutie de mantofi de om mare plină cu pantofi mici de Barbie. Cred că erau 300 de perechi, era ceva incredibil. Am încercat să fac un stop-motion să fac o animație. Cam asta e povestea lui Barbie. Piticii îi achiziționasem de la celebrul nene care face pitici, căprioare și tot felul de alte chestii pe drumul spre Ploiești. I-am cumpărat cumpărat pe cei de care îi era rușine, rebuturile. Ăla cu acordeon, cel puțin, era roșu tot. Am zis: “Doamne, ce urât e”, eram topită. După aceea le-am reunit pe toate. Mi s-a părut foarte amuzant să poți să creezi o chestie funerară pentru săraca Barbie pe care toată lumea o iubește. Mai ales că am, așa, o admirație față de munca lui Sillyconductor. L-am rugat dacă ar fi de acord să-mi compună un marșfunerar special și el chiar a acceptat.

Și cu tabloul ăla isteric de deasupra instalației ce-i?
Ăla este o adăugire la toată povestea asta care mi s-a părut că o închide foarte bine. A fost inițial o lucrare pe care am făcut-o separat. Era un mic omagiu pentru ultimele sinucideri pentru cântărețele din România. A fost, așa, un val și am fost impresionată: “Băi, ce se-ntâmplă cu cântărețele din România”? [Râde.] După aia am realizat că este exact bocitoarea supremă care poate să existe acolo, pentru că degeaba plâng piticii cu lacrimi în barbă dacă nu au pe cineva în fruntea coloanei funerare. Asta era toată figura.

Există în ea o ironie la senzualitatea exacerbată a femeilor din ziua de azi?
Nu prea cred. E vorba de o direcție a societății către ceva grotesc. Este chestia pe care o simte orice om care nu se uită la televizor și după aceea își dă seama la ce chestii, la care e bine de pus disclaimer, ne uităm. Și-apoi ne dăm ochii peste cap c-am fost la niște expoziții la care am văzut niște puli. Trăim într-o societate în care obscenitatea și violența e așa…peste tot. Vreți cu frișcă? Cu niște cireșe?

Care ți se par că mai sunt poveștile copiilor?
Asta e la fel ca analiza care i-a îngrozit mulți când și-au dat seama că poveștile fraților Grimm erau o reflectare a societății de la momentul respectiv, în care cruzimea era o chestie normală. Un plod de patru ani vedea decapitări la fel cum noi spargem semințe la circ. Și-așa că nu li se părea nimic odios ca un copil mic să adoarmă cu povești în care bunica era mâncată de vie, ăla este decapitat și fiert într-o oală și aia a fost o problemă. În ziua de azi copiii sunt mult mai detașați de capitolul povești. Văd la plozi ceva mai mari decât fi-mea, care deja servesc desene animate. Și au niște tripuri de-o violență ieșită din comun. E o chestie foarte ciudată și perversă, nu pot să spun altfel. Acuma, noi putem să ne spălăm copii pe creier dar nu cred că aici e cheia rezolvării. Cred că ea e ca fiecare dintre noi să încerce să brutalizeze cumva mediul cotidian care ne înconjoară.

Tu ce-ncerci să transmiți prin lucrările tale?
Ele sunt o abordare ironică asupra tuturor subiectelor care ne-nconjoară. Cred că ține de responsabilitatea fiecăruia să facă un pic de bine pentru ceilalți oameni și asta e singura noastră șansă ca țară să ieșim din violența în care trăim. Vreau să pot să zic că măcar am încercat. După aia ce o fi o fi.

Pe tine ce te îngrozește?
Cred că cel mai tare răutatea oamenilor. E o chestie care merge foarte mult mână-n mână cu lipsa inteligenței.