Amintirile familiilor despre victimele lunetiștilor de pe Euromaidan

Piața Independenței din Kiev în timpul protestelor EuroMaidan (Fotografie de Konstantin Chernichkin)

Aproximativ nouăzeci de persoane au fost ucise de focurile de armă ale lunetiștilor în timpul protestelor EuroMaidan. O investigație a guvernului din luna februarie a descoperit că forțele speciale de poliție Berkut din Ucraina au fost responsabile de uciderea acestor protestatari și 12 ofițeri au fost arestați la începutul lunii aprilie – primul pas făcut pentru liniștea sufletească a apropiaților victimelor.

Am vorbit cu trei ucraineni care și-au pierdut membri ai familiei în timpul protestelor și i-am rugat să-mi povestească ce amintiri au cu ei.

Anatoliy Zhalovaga

Anatoliy Zhalovaga – constructor și profesor de educație fizică în vârstă de 33 de ani din orașul Lviv – a fost ucis cu un glonț în cap în data de 20 februarie, la 24 de ore după ce a ajuns la proteste în Kiev. Vărul lui, Eduard Zhalovaga, 33 de ani, lucrează din 2009 în Marea Britanie ca manager de proiect pentru o companie farmaceutică.

Inițial a plecat cu un grup de oameni, dar nu-și luase pașaportul la el și a trebuit să se întoarcă. S-a întors și a plecat din nou cu alți bărbați care mergeau și ei în Kiev să protesteze. Fratele lui l-a sunat în ziua aceea pe la 11 dimineața și i-a răspuns la telefon foarte succint. I-a spus că armata și poliția foloseau tunuri cu apă pentru a dispersa mulțimea. Apoi a închis. A fost ultima oară când familia a vorbit cu el.

În dimineața următoare, au auzit că a fost unul dintre protestatarii uciși. Nu le-a venit să creadă, pentru că ajunsese în Kiev abia de 24 de ore.

M-a sunat tata, pentru că eu locuiesc aici în Anglia, și m-a anunțat că a murit Anatoliy. A fost tragic.  Avea aceeași vârstă ca mine, era cu vreo șase luni mai tânăr. A fost o veste groaznică și m-a făcut să-mi dau seama cât de important e să prețuiești oamenii apropiați și să petreci cât mai mult timp cu ei.

A fost împușcat în cap de un lunetist. Nu i-au expus fața în timpul înmormântării pentru că i-ar fi distrus pe părinții lui.

Era un tip foarte pozitiv. Zâmbea mereu și își iubea țara, așa că n-a putut sta cu mâinile în sân când a început mișcarea Euromaidan. A participat și la Revoluția Portocalie vreo două săptămâni.

Nu știm dacă a fost ucis cu gloanțe ilegale, dar știm că armata n-a avut legătură cu asta, ci doar jandarmeria. Persoanele care au tras făceau parte din jandarmerie sau din forțele speciale.

Alexandra Tochyn cu tatăl ei, Roman

Alexandra Tochyn, 20, descrie moartea tatălui ei, Roman Tochyn, 43, care locuia în Khodoriv, în regiunea Lviv. Roman s-a alăturat protestelor din Kiev pe 1 decembrie. A murit în data de 20 decembrie.

Tata era foarte supărat din cauză că mulți studenți și tineri sufereau din cauza forțelor speciale de poliție Berkut. Nu-i plăceau oamenii necinstiți, iar guvernul nostru era necinstit. Oamenii din țara noastră nu se simt în siguranță – mulți dintre ei pleacă să lucreze în străinătate, dar tata a vrut ca copiii lui să învețe, să lucreze și să trăiască împreună cu părinții în țara natală.

Am fost șocată când am auzit că tata a fost omorât, nu mi-a venit să cred. Era cea mai dragă persoană din viața mea, îl iubeam tare mult. Era un exemplu pentru mine. Îmi amintesc că m-am dus pe Maidan să-l susțin. Încă îi văd zâmbetul, îi aud vocea – a fost foarte bucuros să mă vadă și foarte recunoscător pentru susținere. Ultimele cuvinte pe care i le-am spus au fost: „Tată, cred în tine și în independența Ucrainei. Mă rog pentru asta zi de zi. Uniți suntem puternici!”

Pe 20 decembrie, pe la ora 8 dimineața, mama a vorbit cu el la telefon. I-a spus că totul era în regulă, dar că nu prea avea timp să vorbească. L-am sunat și eu pe la ora 10, dar n-a răspuns.

Mai târziu am aflat fusese împușcat fatal de un lunetist pe strada Instytutskaya. Proteja o baricadă de acolo, dar în ziua aceea a mers cu prietenii în primele linii de protest și a fost împușcat împreună cu ei. A fost dus la spital, dar nu s-a mai putut face nimic.

Tatăl meu și-a dat viața pentru țara natală, pentru independența ei. A luptat pentru libertatea noastră, a tuturor. Și-a riscat viața și nu s-a temut de moarte. E un erou.

Tetyana Bondarchuk și soțul ei, Serhiy

Tetyana Bondarchuk, 53 de ani – o profesoară din Starokostiantyniv din vestul Ucrainei – și-a pierdut soțul, pe Serhiy Bondarchuk, în data de 20 februarie a acestui an.

Soțul meu a hotărât să meargă la Kiev, orice ar fi. Simțea că nu putea rămâne indiferent și că era de datoria lui să meargă la proteste deoarece făcea parte din partidul local, Svoboda. Susținea protestul împotriva guvernului criminal al lui Yanukovych și simțea că trebuie să participe. Am înțeles și l-am susținut din toată inima. Ultima oară când l-am văzut a fost pe 19 februarie, când a plecat spre Maidan.

Am vrut să merg și eu, dar nu m-a putut lua cu el. I-a sunat pe parlamentarii locali în dimineața aceea și i-a întrebat dacă pot merge cu el, dar i-au spus că nu voiau să ia decât bărbați. Aș fi vrut să merg cu el. Grupul lui a făcut mai multe opriri în drum spre Kiev, iar poliția a încercat să-i convingă să se întoarcă, dar au reușit să ajungă în Maidan până la urmă.

Când a ajuns, mi-a telefonat și mi-a spus: „Sunt în regulă, nu-ți face griji.”

Pe la ora 7 dimineața în ziua de 20 februarie m-a sunat din nou să-mi spună că e ok. Mi-a spus că e foarte prudent, că ceilalți tipi dormeau, iar el stătea de veghe. În ziua de 20 s-a anunțat un acord de pace între protestatari și guvern. Mi-a spus că totul o să fie bine.

În ziua aceea aveam ore la școală și n-am observat că telefonul îmi vibra în geantă – am văzut că aveam multe apeluri ratate de la fiul meu. L-am sunat înapoi și mi-a spus că nu reușise să dea de tatăl lui, dar că îi răspunsese la telefon un străin în care nu avea încredere. S-a gândit că poate i se furase telefonul.

Apoi l-a sunat pe soțul meu directorul școlii. A răspuns un polițist și i-a spus că nu vrea să stea de vorbă decât cu soția lui Serhiy. Când am vorbit cu el, mi-a spus că soțul meu murise și corpul lui fusese livrat la un punct de control al poliției.

Mai târziu am aflat că n-a murit pe loc și că cei de la cortul de prim-ajutor din Maidan încercaseră să-i salveze viața. Gloanțele recuperate din corpul lui aveau pe ele numărul 762, ceea ce înseamnă că erau gloanțe militare, pe care poliția nu are voie să le folosească. Toate organele vitale i-au fost rănite grav, așa că n-a avut șanse să supraviețuiască.

Încă nu-mi vine să cred că a murit și că nu se mai întoarce. Era un soț foarte bun și aveam o familie fericită. A fost rănit de aceste gloanțe ilegale în timp ce transporta răniții de pe cîmpul de luptă din Maidan, așa că a murit în timp ce îi ajuta pe alții. Nu avea la el arme, cască sau vestă anti-glonț. Era complet neînarmat.

Pe 13 aprilie m-am dus în Kiev, la locul unde a fost împușcat. În timp ce stăteam acolo, un bărbat m-a întrebat dacă sunt soția lui, după care mi-a spus că soțul meu îi salvase viața și că îi era foarte recunoscător. Nu putea să-și miște picioarele, dar soțul meu îl salvase și-l dusese departe de pericol. Apoi s-a întors să-i ajute și pe alții și atunci a fost împușcat.

Eram împreună din facultate. Era un bărbat de succes și obținea rezultate minunate în tot ce făcea. În 2013, a câștigat concursul local pentru Profesorul Anului la fizică. Era și membru al consiliului local.

Nu doresc nimănui să treacă prin groaza prin care am trecut și să sufere cât sufăr eu acum. Vreau ca Ucraina să devină independentă, liberă și democrată. Vreau un viitor european pentru toți ucrainenii.

Traducere: Oana Maria Zaharia