Haroon începătorul

Fotografie de la utilizatoarea Flickr Chloe Dietz

Când se află în compania veteranilor, fumătorii începători tind să fumeze mult peste limita lor obișnuită. După ce am consumat iarbă zilnic timp de ani de zile, știu că pot tolera mult mai multă iarbă decât fumătorii ocazionali, așa că am mare grijă când fumez cu începători. Totuși, am dat-o-n bară de câteva ori până am învățat să fiu prudent. Prima oară când am spart prea tare un începător, era să moară săracul.

Liceul m-a ajutat să mă intersectez cu tot felul de puștani cu care n-avem niciun alt interes comun în afară de iarbă. Rar întâlneam pe câte cineva cu care să rămân prieten cu adevărat. În majoritatea timpului nu mă deranja să fumez singur și să fac beat-uri pe calculator, dar tot îmi doream să-mi găsesc un amic de fumat cu care să mă întâlnesc în mod regulat. La școală mai exista un singur alt puști de culoare care părea deschis la minte, așa că m-am bucurat când a fost de acord să fumăm un cui după ore. Nu avusesem niciodată un prieten de aceeași rasă cu mine, așa că aveam mari așteptări de la întâlnirea cu Haroon.

După ore, ne-am întâlnit lângă mașina mea și el și-a cerut scuze că nu adusese iarbă. I-am spus să nu-și facă griji. Frate-miu tocmai îmi adusese niște ierbișoară bună de tot din New York; pe vremea aia, era mai tare decât orice iarbă pe care o puteai cumpăra pe piața locală. În drum spre apartamentul meu, conversația mea cu Haroon a dezvăluit că omul știa foarte puține despre iarbă. Mai fumase o singură dată și nu simțise nimic. Aveam prea puțină experiență ca să-mi dau seama că nu e deloc simplu să ai de-a face cu un puștan care se va sparge prima oară în viața lui.

Când am sosit la mine acasă, i-am făcut lui Haroon o limonadă și am scos bongul dragon pe balcon. L-am umplut cu niște iarbă de calitate și i-am dat lui Haroon să tragă primul fum. Părea neîndemânatic, așa că l-am învățat cum să folosească bongul. A tras un fum mediu și l-a dat afară fără să tușească. „Uau, a fost excelent!” mi-a spus și s-a întins pe spate să se bucure de trip. Când am aprins din nou bongul, Haroon m-a întrebat unde e baia. I-am arătat și am continuat să fumez – iarba era o minunăție. Am terminat bongul și am făcut altul. Când am mai tras un fum, mi-am dat seama că Haroon lipsea. Chiar și dacă s-ar fi dus să se cace, tot ar fi trebuit să se întoarcă până atunci. M-am dus să văd care e faza.

Am bătut la ușă, dar nu s-a auzit nimic. Am bătut, am ascultat la ușă, dar tot nimic. Apoi am auzit un scâncet slab. „Haroon”, am strigat, „mai trăiești?” Mi-a spus că ușa era deschisă și puteam să intru. Avea o voce terminată. Am intrat și l-am văzut pe podea, cu fața pe cât de palidă poate fi fața unui tip maroniu de fel. Avea vomă peste tot în jurul lui. S-a uitat la mine și mi-a zis: „Îmi pare rău. Mă poți ajuta?”

Am mai văzut oameni care să reacționeze prost la iarbă, dar niciodată în halul ăsta. M-am întrebat dacă nu cumva avea gripă deja și fumul i-o stârnise. Nu mă interesa cum se ajunsese aici – trebuia pur și simplu să renunț la misiune cât mai rapid. I-am spus să nu-și facă griji pentru că o să curăț eu și i-am promis că-l duc acasă. Mi-a cerut să-l mai las o vreme în baie, deși părea că-și vomitase tot stomacul. I-am adus un pahar cu apă și m-am apucat să lucrez la un beat. Peste douăzeci de minute, l-am verificat. Iar n-a răspuns la ușă. Era pe podea, nemișcat. M-am îngrozit și am țipat. Țipătul l-a trezit, dar părea aproape mort.

L-am întrebat ce se petrece, dacă trebuie să mergem la spital, dacă are vreo alergie la iarbă. Mi-a spus doar că nu fumează mult de obicei și are nevoie de câteva minute să-și revină. Era trecut de cinci și știam că maică-mea trebuia să ajungă acasă în maxim o oră. Știam că n-o să-mi dea bătăi de cap pentru că adusesem un puștan pakistanez care vomita la noi în casă, dar nu voiam ca situația să se transforme în problema ei după o zi lungă de muncă. I-am spus lui Haroon că va trebui să-și revină acasă la el. L-am condus la ușă și m-am întors să iau cheile. În alea cinci secunde, a reușit să borască din nou. Părea că se simte și mai rău. L-am dus la lift, a mai borât încă o dată înainte să se deschidă ușile. În fața mașinii, mi-a zis că are nevoie să se odihnească puțin și s-a întins în iarbă. Cel mai bun lucru pe care îl puteam face era să-l duc acasă la el, ca să-l îngrijească ai lui. L-am târât până în mașină și am pornit.

Viteza mașinii l-a terminat și mai tare pe amărâtul de Haroon. Când eram la vreun kilometru de casa lui, a vomitat deodată pe geam. M-a luat prin surprindere și era cât pe ce să mă bușesc de o tipă cu un SUV, care a frânat brusc și s-a uitat furioasă la mine. Înainte să apuce să zbiere, l-a observat pe bietul Haroon pe scaunul de lângă mine. A căscat ochii și ne-a făcut semn să trecem.

În sfârșit am ajuns acasă la Haroon. După ce mi-a mulțumit că l-am dus, mi-a spus: „Mă simt mult mai bine acum, cred că mai putem încerca data viitoare, sigur o să iasă mai bine.” Nu-mi venea să cred ce auzisem. „Îmi pare rău, frate”, i-am spus. „N-avem cum s-o mai ardem împreună”. Mi-a luat patru minute să fug din nou cu mașina acasă și să curăț toată voma înainte să ajungă maică-mea.

Oriunde ar fi Haroon acum, sunt sigur că și-a înțeles propriile limite. Era hotărât să mai încerce să fumeze, deși se făcuse atât de praf, așa că are respectul meu. Totuși, mă întreb câți alți oameni au asistat la crizele lui de vomă înainte ca omul să realizeze care-i e limita.

Traducere: Oana Maria Zaharia