Trupe mișto cu fani de rahat

Foto via Flickr

De obicei te gândești că dacă-ți place o trupă sau un anume gen muzical, ai șanse să te integrezi perfect printre ceilalți fani la concertele trupei. Doar aveți muzica în comun, nu?

Dar ce se întâmplă atunci când îți place la nebunie o trupă, dar fanii ei sunt atât de insuportabili încât începi să te întrebi dacă o fi ok că-ți place și ție trupa. Începi să te întrebi ce cauți tu în mulțimea aia. Te întrebi dacă ai luat decizia corectă, pentru că ești înconjurat oamenii ăia care sunt fix motivul pentru care îți pierzi speranța în umanitate.

Dacă ești ca mine, până la urmă te hotărăști să scrii un articol și să-l publici pe net.

Dropkick Murphys m-au inspirat pentru lista asta. Punkiștii irlandezi fac muzică din 1996 și au devenit mari după ce au apărut în The Departed. Și fie că în fruntea ei a stat Mike McColgan sau Al Barr, a avut întotdeauna hituri. Din păcate, muzica a atras o anumită specie de skinheadși neo-naziști din cauza cărora concertele au devenit violente. Și deși basistul Ken Casey l-a snopit în bătaie pe un fan care a făcut salutul nazist la unul dintre concerte, posibilitatea de violență cvare plutește în aer la fiecare show mă cam ține la distanță. Din fericire pentru Dropkick Murphys, pe ceilalți fani ai lor nu-i sperie.

Când My Chemical Romance a intrat în scenă cu piesa I Brought ou My Bullets, You brought Me Your Love, ne-a fost dificil să nu ne îndrăgostim subit de combinația anarhistă de rock, emo, hardcore, punk și un strop de metal. Concertele reflectau fix energia si relaxarea la care te aștepți de la muzica asta. Dar apoi trupa a lansat Three Cheers for Sweet Revenge, care s-a înscris perfect în mișcarea screamo care tocmai era în floare, iar vocalul Gerard Way a început să apară pe scenă în veste anti-glonț și să-și răcnească neliniștile în fața unor adolescenți cu tuș negru pe la ochi. Deși apăr albumul acela până în ziua de azi, trebuie să recunosc că a devenit tot mai dificil să joc la concerte rolul studentului înconjurat de o mulțime de adolescenți deprimați. Ca să nu mai spun că spectacolele live relaxate ale trupei au început să sune a lălăială dezlânată, cu cât compoziția pieselor a devenit mai complexă. Noroc că s-a rezolvat și problema asta când trupa a hotărât s-o lase baltă și să se desființeze.

Îmi place Lucero din toată inima. Ben Nichols și trupa lui sună super mișto când își cântă pe scenă piesele country alternative înecate în whiskey. Problema e că fanilor le place whiskey-ul la fel de mult ca și lor, iar chestia asta duce la bătăi în miez de noapte. Și mie unul nu-mi place să merg la concerte ca să-mi iau pumni în față. Și cum Nichols are tendința să bage câte un solo acustic ici și colo, m-am gândit că merită să menționez că rockul acustic, în mare parte, poate fi un mare căcat. Rockul electric tinde să înăbușe zgomotul unei mulțimi mari, dar concertele acustice nu beneficiază de același avantaj, așa că te trezești că toată lumea vorbește peste muzică.

Mulți oameni au impresia că punctul culminant al unui concert Casualties e sirena de poliție, după care totul o ia în jos. Eu n-am nicio treabă cu muzica lor și nici cu a celor de la Leftover Crack. Îmi plac și denimul, insignele, pielea, țepii, cerceii, crestele date cu gel. Și deși mă mir că încă mai sunt la modă, n-am nimic împotriva codițelor rasta. Dar putoarea de la concertele crust punk e insuportabilă.

Getty Images

Nimeni nu zice că versurile sau acordurile de chitară de la RATM n-au dat naștere unora dintre cele mai mișto cântece de protest din lume. Dar problema e că atunci când ești o trupă care promovează atât de tare activismul, fanii tăi nu sunt prea distractivi și amuzanți la o petrecere sau un festival. Numai la festivalul Loolapalooza din 2008, trupa a trebuit să se oprească din cântat de trei ori pentru că mulțimea lor de fani distrugea ceva sau pe cineva.

Lista asta e compusă în principal din fani oribili care vin la concerte, dar cum ne aflăm în era internetului, fanii pot să fie la fel de enervanți și căcăcioși fără măcar să iasă din casă. Vrei să-ți pierzi speranța în umanitate? Citește comentariile de sub videoclipurile YouTube ale lui Eminem. Majoritatea sunt rapperi wannabe care îi imploră pe alții să le asculte muzica, sugerând subtil că e chiar mai bună decât a lui Eminem. Apoi mai sunt discuțiile despre rasă (Da, Eminem e tot alb, iar lumea încă discută despre asta), presărate cu multă homofobie și cuvinte urâte pe care majoritatea adolescenților care le scriu n-ar avea tupeul să le folosească în lumea reală.

Proiectul muzical de comedie al lui Dan Finnerty a început bine – coveruri după piese pop cretine cântate de gagici. A funcționat atât de bine, încât trupa s-a trezit că apare în scenele cu petreceri din filme ca Old School, Starsky and Hutch și The Hangover. Problema a fost că formula a avut prea mult succes și i-a adus la concerte pe toți studenții tăntălăi din cămine, care nu-și mai puteau imagina petrecere fără Dan Band. Tenacious D a aplicat aceeași formulă și au avut același succes. Sute de idioți vin la concerte ca să-i imite și să facă pe proștii. Dar adevărata problemă a fost când s-au hotărât să aducă trupa The Waiting Game (Jocul Așteptării) în deschidere și fix asta s-a întâmplat: am așteptat cu toții să se întâmple dracu' ceva mai bun.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook:

Vezi și:
Sanna Charles fotografiază fanii Slayer de peste zece ani
Cel mai tare clip Daft Punk făcut de fani
Cum să te prefaci că știi ceva despre muzica electronică, acum că ai intrat la facultate