FYI.

This story is over 5 years old.

VICE adoră agenţia Magnum

Bruce Gilden face fotografii cum nu ai văzut până acum

Indiferent că sun cu supraviețitori ai uraganuluidin Haiti sau cu membrii bandei Yakuza.
23.7.13

Magnum este, probabil, cea mai vestită agenţie foto din întreaga lume. Chiar dacă nu ai auzit de ea, sunt şanse ca imaginile să-ţi fie cunoscute, indiferent dacă este vorba despre reportajul lui Robert Capa despre războiul civil din Spania sau despre peisajele de vacanţă specific britanice ale lui Martin Parr. Spre deosebire de majoritatea agenţiilor, membrii Magnum sunt aleşi de către ceilalţi fotografi ai agenţiei, deci a deveni membru este un proces extrem de dificil. Ca parte a unei colaborări continue cu Magnum, am schiţat profilul câtorva dintre fotografii de acolo.__

JAPONIA. Asakusa. 1998. Doi membri Yakuza, mafia din Japonia. Cele 23 de grupuri Yakuza  sunt în vîrful finanţelor corporatiste din Japonia. Ele se formează după modelul oferit de  gangsterii  americani din anii 1950.

Newyorkezul Bruce Gilden este cunoscut pentru fotografiile sale de stradă. În zilele astea, termenul implică idea de ignoranţi înarmaţi cu DSLR-uri care fac fotografii unor tineri cu haine „de marcă” care pozează pe la colţuri de stradă. Însă stilul inconfundabil al lui Gilden de portretizare directă a străzii aşa cum te surprinde ea, dezvăluie mult mai multe despre lumea în care trăim; de la oamenii din New York, până la supravieţuitorii cutremurului din Haiti şi japonezi, membri Yakuza. Am vorbit cu el despre ce înseamnă să ai obrazul gros, situaţia Americii moderne şi motivul pentru care Haiti este în continuare locul lui preferat de muncă. Poţi vedea mai multe lucrări ale sale în VICE aici:

Publicitate

VICE: „ Fotografia de stradă” este un termen care este folosit în exces în zilele noastre, iar înţelesul său s-a schimbat cumva. Cum ai descrie ceea ce faci? Este un termen care te mulţumeşte?

Bruce Gilden: Ştii al cincilea amendament? Pledez al cincilea amendament: „ Nu pot răspunde la această întrebare pe motiv că m-ar putea incrimina.” În orice caz, am fost numit şi m-aş numi un fotograf de stradă. Dar, de fapt, ce este un fotograf de stradă? Asta înseamnă orice lucru făcut în stradă? Pentru mine, fotografia de stradă înseamnă să poţi să miroşi strada, să simţi mizeria. Poate că este o definiţie puţin nedreaptă, dar asta este ceea ce simt.

Cred că e un lucru foarte urban pentru mine. Stilul meu este clar cel de fotografie de stradă, dar mă întreb, dacă sunt imaginile mele din Haiti chiar fotografie de stradă? Până şi eu am probleme în a le defini astfel. Dar poate că ar putea să fie privite aşa, pentru că este vorba de stil. Pot să devin foarte strict în privinţa asta. O fotografie bună pentru mine este una care funcţionează în cadru şi are un puternic conţinut emoţional.

HAITI. Port-au-Prince. Cimitir. 1988.

Stilul tău de fotografie se poate face doar faţă în faţă, lucru care-mi imaginez că ar putea crea probleme. Ce comparaţie se poate face între aceste pericole şi riscuri, respectiv cele pe care le înfruntă alţi fotografi care se află într-o zonă de război?

Păi, uite, când eşti încorporat undeva sau îţi este permis să faci fotografii undeva e întotdeauna mai uşor în unele privinţe. Dar oamenii greşesc dintr-un anumit punct de vedere: gradul de apropiere. Dacă lucrezi de aproape şi ai un flash, asta nu înseamnă că oamenii se vor simţi mai confortabil, sau mai puţin, decât dacă ai fi la patru metri distanţă. Ai nevoie de un comportament adecvat. Ceea ce vreau să spun este că trebuie să te simţi în largul tău, că trebuie să te cunoşti. Eu îi privesc pe toţi în ochi. Dacă nu te-ai simţi în largul tău şi ai fi la trei metri distanţă şi nu ai folosi flash-ul, cineva ar putea să se uite la tine şi să zică: „Ia stai o clipă, tipul ăla îmi face o poză pe ascuns!”

Publicitate

Oamenii presupun lucruri care nu sunt întotdeauna corecte. Uite, eu sunt aproape de oameni, eu folosesc un flash. Uneori sunt atât de aproape, încât oamenii nici nu se gândesc că lor le-am făcut fotografia. Ar spune „Nu mie mi-a făcut o poză, nu-i aşa?” Dar adevărul e că, în ceea ce priveşte problemele, poţi avea una oricând ridici aparatul de fotografiat.

Deci nu prea ai parte de probleme?

Nu am prea avut multe, pentru că mă simt în largul meu atunci când fotografiez. Vreau să spun că mereu ai o mică teamă în interiorul tău: cineva ar putea să te atace fizic. Nu e uşor să ridici aparatul şi să faci fotografii unor oameni pe care nu îi cunoşti. Nu ştii cum ar putea să reacţioneze, iar lucrul ăsta e valabil indiferent, dacă eşti la 3 metri distanţă, sau la mai puţin de unul. Poate că unul se plimbă cu amanta şi nu vrea fotografii pentru că s-ar putea să le vadă  soţia. Nu poţi să ştii niciodată.

Adică îmi apreciez şansele la tot ce fac în viaţă. Dacă simt că şansele sunt de paratea mea, mă simt în largul meu. Dacă simt că nu-s de partea mea, nu mă simt în largul meu.De exemplu, acum şapte sau opt ani am fost în Lima, Peru. M-am dus pe stradă într-un barrio şi nu era nimeni în jur. Am plecat. Nu mi-am scos nicio clipă aparatul din geantă fiindcă mi-am dat seama în două minute că este foarte posibil să vină cineva pe stradă cu o macetă şi să îmi spună  „Okay, dă-mi aparatul”. Am încredere în intuiţia mea. Asta nu înseamnă că nu faci şi greşeli, dar dacă eşti în largul tău, oamenii simt. Şi dacă nu esti, işi dau seama.

1984. SUA.  New York.

Voiam să întreb – în afară de Lima, mai există locuri unde ţi s-a părut o adevărată provocare să lucrezi?

Publicitate

Nu le-aş numi provocări, dar a fost puţin iritant. In Paris mereu dai peste careva care vine la tine şi te întreabă: De ce-ai făcut fotografia asta, de ce-ai facut-o?” Uneori s-a întâmplat să vină poliţişti la noi. Şi asta nu este într-o zonă de război sau un loc în care oamenii iau heroină pe stradă, lucru pe care deja l-am văzut, sau nu avem de-a face cu oameni de cea mai joasă speţă. Vorbesc aici de oameni normali. Parizienii tind să fie puţin cam intelectuali” şi totul devine pentru ei un întreg exerciţiu, care mă irită puţin. Iar prin  iritare”  vreau să spun că nu am că nu-mi prea pasă de atitudinea lor. Spun doar  Okay, adu un poliţist.”  Nu am de gând să încep o dicuţie întreagă fiindcă, în ceea ce mă priveşte, nu sunt de acord cu părerile lor. Accept să mă întrebi de ce am făcut o fotografie, dar depinde şi modul în care o faci. Nu mă tratezi ca pe un gunoi: nu accept aşa ceva. Trebuie să ai pielea destul de tăbăcită ca să ajungi fotograf de stradă.

Asta mă face să mă gândesc la proiectul din Japonia cu Yakuza. Cum ai ajuns să te apropii suficient de ei încât să poţi face acele fotografii?

M-am simţit în largul meu făcînd fotografiile acelea. Ăsta a fost elemental principal, nu accesul. Unii dintre oamenii pe care i-am fotografiat se poate să nu fi fost Yakuza, şi nu ştiam dacă erau sau nu. Am făcut fotografiile pentru că m-am simţit în largul meu. De câteva ori am avut ocazia de a-i fotografia fiindcă am făcut cunoştinţă cu câţiva dintre ei. Din tot timpul pe care l-am petrecut în Japonia am fost, poate, cinci zile cu Yakuza, iar când spun cinci zile, înţeleg cam o oră pe zi. Dar niciodată nu m-am simţit ameninţat cât am fost cu ei.

Publicitate

Chiar şi când nu am fost prezentat şi îi vedeam pe stradă, când eram singur, m-am simţit în regulă. Niciodată nu am fost nevoit să mă întreb Ar trebui să fac fotografia asta?” De exemplu, am fost la templul Yasukuni, marele templu al celor de dreapta, care comemorează cel de-al Doilea Război Mondial. Nu cunoşteam pe nimeni şi fotografiam grupuri politice de dreapta. Un tip a venit la mine şi, pentru că vorbea puţin engleza, a întrebat ce făceam acolo pentru că şeful lui, care era curios. I-am explicat şi totul a fost în regulă. S-au purtat foarte civilizat cu mine. La fel şi majoritatea oamenilor din Japonia. Nu îi cunoşteam pe oamenii aceia şi nu i-am întrebat nimic. Iar ei nici măcar nu au pus întrebări, au fost grozavi.

HAITI. Port-au-Prince. Septembrie 2011. Oraş cu barăci faţă-n faţă cu  palatul prezidenţial care a fost construit de supravieţuitorii cutremurului din ianuarie 2010.

Ai pomenit de Haiti mai devreme, loc în care te-ai întors iar şi iar. Ce te atrage  acolo atât de des?

Sunt mai multe motive, presupun. Prima oară am fost în Haiti în 1984, deci aveam cam 38 de ani. Nu mai fusesem niciodată într-o astfel de ţară şi am ales Haiti pentru că aveam un zbor direct de la New York de trei ore jumate. Azi, Haiti este pe locul al doilea în lume în ceea ce priveşte sărăcia, iar atunci nu ştiu pe ce loc era, dar era cea mai săracă ţară din emisfera vestică. Un alt motiv pentru care am ales să merg acolo este faptul că era perioada carnavalului, Mardi Gras şi, din punct de vedere istoric, era voie să fotografiezi acolo. Când am ajuns acolo, îmi amintesc că i-am spus fostei soţii „ Unde am fost toată viaţa?” pentru că, în timp ce conduceam de la aeroport, o mulţime de oameni alerga în faţa maşinii, aproape de stadion, şi eu am zis „Teribil, e de necrezut.”

Publicitate

M-am îndrăgostit de ţară de la bun început. Iubesc locuitorii din Haiti. Am fost acolo de 22 de ori până acum, însumând puţin mai mult de un an din viaţa mea. Mă simt foarte bine acolo. Nu neapărat pentru faptul că îţi apar subiecte de fotografiat oriunde mergi. Trebuie să munceşti pentru fotografiile tale, trebuie să te gândeşti la ele. Este doar un anumit interval de timp în care poţi fotografia în jurul abatorului sau în afara cimitirului, apoi trebuie să găseşti altceva care ţi se potriveşte. În ultimele trei călătorii la Port-au-Prince am început să fotografiez construcţiile temporare în care oamenii au locuit după cutremur.  În ultima dintre ele am fotografiat color.

USA. Detroit, Michigan. Martie 2009.

Un alt proiect care m-a interesat a fost Foreclosures*. Ca cineva care şi-a petrecut o parte atât de mare din timp fotografiind „americanul obişnuit”, ce a însemnat acest proiect pentru tine? Şi ce crezi despre starea Americii de acum?

La originea proiectului, în 2008, Magnum a putut să facă rost de nişte bani pentru opt sau zece dintre noi, fotografii, ca să putem petrece două săptămâni undeva în America. Probabil că ne închipuiam că epoca Obama seamănă cu aceea a lui Kennedy, raportându-ne la Magnum: America în criză, cartea pe care am făcut-o mai demult. În acel timp, eu chiar nu ştiam nimic despre anularea dreptului de achitare a ipotecilor, deşi făcusem o two day story pentru New York Times despre un tip care cumpăra case de la oameni ale căror proprietăţi erau înglodate în datorii.

Publicitate

Mă duceam spre Miami să fac un proiect despre evrei, cubanezi şi haitieni, dar soţia m-a întrebat: „ De ce nu faci un proiect despre anularea dreptului de achitare a ipotecii?” Aşa că am căutat un loc unde astfel de situaţii erau foarte frecvente şi s-a întâmplat să găsim una in Fort Myers, Florida. M-am dus în Fort Myers şi lucrurile pe care le-am văzut sau le-am auzit de la oameni m-au înfuriat împotriva sistemului, petru că toată povestea asta cu anularea dreptului de achitare a ipotecii e o tâlhărie legalizată, orchestrată de guvern, de bănci şi de Wall Street. Apoi am continuat să lucrez la acest proiect in Detroit, Fresno, California şi Reno, Nevada, până în 2011. Am deja o carte care va apărea în septembrie.

Ai, asemenea altor fotografi, o agendă politică sau o perspectivă politică în fotografiile tale?

Fotografiile mele sunt eu. Orice aş fotografia, mă reprezintă. Este vorba despre ceea ce simt şi nu trebuie să mă gândesc la asta. Trebuie să te fotografiezi pe tine însuţi pentru că, dacă te cunoşti, indiferent de cât de diferit este ceea ce ai în faţa aparatului, în fotografie tu tot vei putea să miroşi strada sau să simţi mizeria.  Sunt foarte multe lucruri în neregulă cu lumea asta şi acest lucru, deci despre asta sunt fotografiile mele. Mereu mi-au plăcut cei defavorizaţi – tipul de om care nu face parte dintr-o categorie de mijloc - şi văd mult patetism acolo.

Mai jos vedeţi mai multe fotografii de Bruce Gilden.

SUA. New York. 1984.

HAITI .Port-au-Prince. 2011. Aproape de staţia de autobuz din Rue Dessalines.

JAPONIA. Tokyo. Asakusa. 1998. Festivalul Matsuri

SUA. New York. 1986.

HAITI . Port-au-Prince .2011. După o înmormântare.

SUA. California. Octombrie 2010. Cartier neterminat, lînga Fresno. Construcţia a fost oprită datorită falimentării.

HAITI . Port-au-Prince. Stadion de fotbal, după-amiaza devreme. 1990.

JAPONIA. Tokyo. 1999.

SUA. Las Vegas, Nevada. Noiembrie, 2011.

SUA. Paloma Park, Florida. Octombrie 2008. Casă afectată de anularea dreptului de achitare a ipotecii.

*n.tr. procedură prin care se anulează dreptul de achitare a unei ipoteci.

Traducere: Bărbulescu Anna Cornelia

Anterior: Jonas Bendiksen fotografiază ţări care nu există