Puţini cred că-şi pot imagina un urs care plânge, însă eu nu doar că am văzut, ci am şi fost unul. De fapt, aşa a început legătura mea cu mascaţii din satul copilăriei mele, Doroşcani (undeva pe lângă Iaşi): pe la şase-şapte ani, îmbrăcând o pereche de pantaloni îmblăniţi, un cojoc de oaie întors pe dos şi o mască împuţită (tot din piele de oaie) – accesorii cu pretenţii de a mă înfăţişa lumii drept urs. Plus o bâtă în jurul căreia dansam şi făceam mor-mor.
Am plâns cu lacrimi amare (şi cu capul de urs subsuoară) după ce, în ciuda faptului că am câştigat castingul în faţa găştii de-afară, când să ies pe poartă, în Ajun, mama mi-a interzis categoric să mai plec cu băieţii. Cică o să mă bată mascaţii. Oricum îi uram din anii anteriori, încă aproape de când învăţasem să merg. Când treceau pe drum, fugeam şi mă ascundeam într-un copac din spatele casei. Mai bine zis, îmi era o frică îngrozitoare de ei. Cu toate astea, i-am explicat mamei că de-acum sunt şi eu, totuşi, un fel de mascat şi că, în genere, n-am văzut urşi bătuţi de ei. Până la urmă, am convins-o.
Mascaţii de la Capra din Doroşcani – de regulă băieţi mari, „liberaţi de armată" cum se spunea pe vremuri la noi – sunt suficient de arătoşi încât să te ia cu gheaţă pe şira spinării şi fără să-ţi facă nimic. Numai că au prostul obicei, ba chiar e tradiţia lor, ca de sub ascunzişul măştii să-ţi facă felurite măscări, sub semnul unei libertăţi mai degrabă libertinaj. Ok, nu iau la bătaie pe nimeni, în schimb, li se pare normal, de exemplu, să te înconjoare, să te îmbrăţişeze şi să te scuture de bani, să-ţi ia câinele din legătoare şi să ţi-l urce pe vîrful casei, să se aşeze cu fundul pe horn, să-ţi înnebunească vaca din bătătură dansând în jurul ei, să-ţi arunce cu făină de grâu între ochi, să-ţi cânte cele mai deocheate versuri pe care le-ai auzit vreodată. Iar o maşină în mişcare reprezintă maxima lor atracţie, mai ispititoare parcă decât gazela care o rupe la fugă din faţa leului. Nu ştiu exact de când s-a întîmplat asta, dar hăituirea maşinilor e deja pentru ei obicei de iarnă. Îmi place că au un mod aparte de a îngloba modernitatea, fără să modifice esenţial ceea ce vine din trecut (gen CD-urile de pe măşti care înlocuiesc oglinzile rotunde purtate pe vremuri).
Nu vă mai spun că, pe lângă Capră, mai există irozi, toboşari, muzicanţi, general şi damă. În mare parte, doar îmi place să glumesc pe seama mascaţilor din Doroşcani. Chiar nu sunt răi, ci extrem de simpatici. În realitate mi se par frumoşi şi apreciez că păstrează o tradiţie care vine, după cum o demonstrează şi măştile, încă de pe vremea când oamenii purtau pene – la cur, pe spate ori pe cap – la fel de firesc cum ne îmbrăcăm noi astăzi în blugi.
Urmăriți-l pe Florin pe blogul său.
Alte articole cu mascați
Fashion cu mascați
Demonii maramureșeni câștigă salam la Bruxel
