Am supraviețuit la London Fashion Week pe bază de chestii gratis

Săptămâna Modei de la Londra îţi oferă anumite certitudini. Trebuie să-ți fie clar că te vei izbi de-un intern mort de oboseală trimis să cumpere niște caffe latte cu lapte de soya, că vei zări pe cineva din dinastia Guiness și că ți se va acri de pachețelele cu mocangeli, gen stickuri pe care scrie Veet și geluri de păr pentru un look extra unsuros, care se-mpart celor din primele rânduri.

Pe de altă parte, dacă ești de-al casei (adică blogger, stylist, o versiune de-a lui Abbey Clancy sau orice om a cărui garderobă e alcătuită în proporţie de 70% din fir de aur), ar mai fi ceva de adăugat: LFW înseamnă un maraton de petreceri fițoase întrerupte doar de drumuri până la barul media al Hotelului ME.

Recent, această ultimă certitudine a devenit o parte foarte importantă a vieții mele. Săptămâna trecută, cei de la VICE m-au rugat să supraviețuiesc Fashion Week „fără să cheltui vreun ban” şi nu făceau mişto de mine. Tot ce urma să mănânc, să beau, să port și să văd trebuia să fie primit de la mărețul circ LFW. Hainele în care am venit îmbrăcat în ziua 1 aveau să fie nişte zdrenţe pătate de vin pe care trebuia să le port şi marți, dacă nu cumva găseam vreun tricou cu Bezele x Consiliul Britanic al Modei într-o plasă de pânză oferită de vreun sponsor.

Absolut nimic nu avea voie să fie ingerat sau purtat, dacă nu venea de la London Fashion Week. Și asta timp de cinci zile.

Mi-a plăcut ideea unei metamorfoze temporare într-un Bear Grylls al modei, un supraviețuitor ciudat și subnutrit care să iasă în evidență-n pozele de pe Mail Online, etichetate încântător cu „spectator la after party-ul oficial Marchesa”. Așa c-am acceptat provocarea.

Vineri, când am ajuns, prima și cea mai importantă misiune a fost să fac rost de o legitimație de presă. Din fericire, a fost mult mai ușor decât mă așteptam. N-a fost nevoie decât să transform viața echipei de media de la Somerset House într-un iad timp de vreo jumătate de oră, în care m-am tot plâns de faptul că uitasem să cer o nenorocită de „scrisoare de acreditare”. La un moment dat puteam să văd că vasele de sânge din ochiul unui tip de la PR erau gata să pleznească.

E de-nțeles că mă urau de moarte când au cedat și m-au lăsat să intru. Probabil ca un fel de pedeapsă karmică, urma să petrec următoarele cinci zile cu numele unei firme de la care se-mbracă pasionații de yachting și bătăușii din curtea şcolii.

Primul așa-zis prânz a constat într-o pungă de „Propercorn” și o noutate numită „Beauty Drink”, botezată astfel pentru că se presupune că după două-trei săptămâni de băut sucul ăsta făcut din măruntaie de broască și colagen, ar trebui să ai pielea la fel de fină ca a unui delfin.

„L-au și testat!”, zicea tipa care-mparte băuturile. Ceea ce inițial mi s-a părut liniștitor, dar apoi mai degrabă îngrijorător pentru longevitatea firmei, dacă strategia lor de vânzări constă în convingerea oamenilor că sucul ăsta nu le va da o boală tropicală.

M-am gândit c-ar fi o mișcare deșteaptă să mă abonez la câteva buletine informative de PRişti, ceva ce n-aș fi făcut decât sub presiunea constipației în mod normal. Cu toate astea, deși mailurile de PR nu depășesc de obicei sfera subiectelor de genul apariției unui nou album Gentleman's Dub Club sau ghiduri pentru cadouri de Crăciun premature, prima chestie de care-am avut parte datorită lor la LFW a fost accesul la o prezentare de modă a designerilor portughezi Daniela Barros și Joao Melo Costa.

După spectacol, eu și Carl, fotograful, am ciordit niște iaurt înghețat pentru gustarea de dup-amiază de la standul nepăzit, iar eu am mai dat și peste o cutie din care am luat o țiplă cu brățări portocalii, fosforescente. Habar n-am de ce, că nu scria nimic pe ele. M-am gândit că-n cel mai rău caz o să-ncerc să le dau la schimb pentru hrană în eventualitatea-n care n-aș fi găsit altceva decât popcorn și apă conceptuală.

La barul hotelului ME, oaza de relaxare unde se întruneau hoarde de reporteri care sufereau de diferite grade de extenuare și editori de shopping exasperați, ni s-a spus să ne-adunăm afară pentru o reprezentație fashion de la brand-ul Phannatiq, care promitea atât „inovație”, cât și „elemente de inspirație Hackney”.

Nu știu exact în ce măsură cântatul la bețe fosforescente de dimensiuni industriale se încadrează în oricare dintre aceste categorii. Ce vedeam îmi amintea mai degrabă de cum îmi închipuiam c-ar produce Andrew Lloyd Webber Battlestar Galactica. Simţeam nevoia să beau ceva (moca).

Am auzit ceva de-un chef şi ne-am îndreptat spre Hyde Park. Cât ne-am oprit la un bar din Soho care era în drum (am stat acolo şi am sorbit apă de la robinet și ne-am rugat să lase careva jumătate de sticlă de vin ca s-o luăm cu noi), l-am zărit pe Alan Yentob, care era urmărit prin oraș de o echipă de filmare.

„Alan, mergem la un party”, i-am zis. „Ai chef să vii până-n Mayfair?”

S-a scuzat şi a spus ceva de o vizită la apartamentul lui Mike Leigh, iar noi l-am iertat.

Legitimația mea de presă ne-a asigurat accesul la petrecere, ceea ce a validat într-o anumită măsură comportamentul meu bovin de dimineață. N-a durat mult să-ncepem să ne simțim bine: luam câte două beri și două pahare de limoncello cu fiecare drum până la bar.

După vreo două tururi serioase de asimilare a alcoolului, am zărit o masă cu produse de patiserie. Cina. În poza de mai sus sunt eu când tăiam o plăcintă învechită în jumătate cu două furculițe.

A doua zi n-am avut baftă la mâncare. În pavilionul pentru presă am reușit să punem mâna pe niște jeleuri fără gelatină, în formă de ursuleți, și ne-am băut paharul de cafea îngrozitoare, care probabil costase exact zero lire.

Mi-am zis că a fost cel mai nasol mic dejun din viața mea, dar când mă îndreptam spre Freemason’s Hall, unde urma să se desfășoare restul spectacolelor, situația a devenit cu atât mai rea: am primit în dar o ojă și un pachet de Urban Fruit, aroma „Smashing Strawberry”.  Dac-ai încercat vreodată snackurile astea coapte, știi că-s sinistru de uscate. Serios, mai bine beau ojă decât să mai trebuiască vreodată să mestec vreuna din cojile alea tari ca pastrama.

N-am rezistat prea mult în locul ăla. Prezentarea celor de la Little Shilpa consta în femei cu coifuri făcute din hârtie de împachetat din anii ‘70, care s-au plimbat printr-o sală de mese oropsită. Sunt sigur c-ar fi fost minunat dacă îmi plăceau chestiile de genul ăsta, dar nu mă pricep la modă. Arătau ca o încarnare a avertismentului „Pericol de incendiu”.

Ca să mă pregătesc pentru o petrecere Rick Owens de mai târziu, m-am întors la Strand pentru o manichiură din partea casei. După ce s-a decis asupra unei oje de un negru închis, doamna drăguță a-nceput să-mi coloreze, ajusteze și lăcuiască unghiile. Zăbovea să-mi îngrijească toate cuticulele roase, iar uneori aplica și o cremă hidratantă destul de ieftină, am presupus.

Sincer să fiu, nu eram sigur că patru unghii negre și una roz mă vor ajuta să socializez mai ușor cu figurile goth ale sănătății care populează petrecerile Rick Owens, dar asta era tot ce puteam face.

După ce-am mers până în Granary Square pentru patru ginuri tonice gratuite de la prezentarea lui Shao Yen,  am plecat într-un parc auto din spate la Selfridges pentru evenimentul principal. Ei bine, când spun principal, de fapt zic că era singurul: după ce m-am uitat prin mailuri, pe Facebook și peste mesajele de pe telefon, distopia iluzorie a lui Rick Owens era cea mai bună opțiune din seara asta.

„Cum căcat să ocupi o parcare întreagă?” zbiera cineva care stătea la coadă.

Apoi, într-o fracțiune de secundă,  o persoană al cărei optimism l-am admirat instantaneu a sărit bariera și s-a avântat printr-un tunel plin de fum până la petrecere. După cum mă așteptam, sprint-ul lui s-a terminat brusc când în peisaj a apărut un bodigard, dar măcar s-a luptat.

„S-o fut pe mă-ta-n pizdă!” zbiera.

A fost un efort decent, deși nu tocmai eficient; bodigarzii au tendința să te trateze mai bine, dacă nu îi ameninți că vei face sex cu mamele lor.

Înăuntru răsuna techno industrial dintr-un set de amplificatoare suprapuse, iar urmele purpurii ale mușcăturilor de pe gâturi îmi dezvăluiau exact genul de mulțime la care mă așteptam. Un tip era plin de sânge, un altul avea o cataramă de metal în jurul capului și o gașcă de conți francezi din secolul 12 cu fața vopsită alb făceau scheme cu skateboard-ul în mijlocul dansatorilor.

La bar, o tipă skinhead subnutrită servea cocktail-uri topless. Gustul lor îmi amintea de antigel.

Un dansator s-a pișat peste tot pe bar și a fost dat afară de propria lui echipă de securitate.

Pe scurt, era mult prea mult pentru un tip care funcționa pe bază de bomboane.

Micul dejun de duminică semăna cu cel de sâmbătă: era de rahat. Am băut o mostră de ciocolată caldă de care-am făcut rost din stradă și am lins firimiturile dintr-o cutie de rahat turcesc pe care mi-a făcut-o cadou un prieten, din milă. Prima destinație era Hanover Square. Vogue House se contura amenințător deasupra capetelor noastre, aşa că ne-am îndreptat către subsolul de la Café Kaizen pentru lansarea unei noi reviste de modă.

Aparent, la Kaizen se face cel mai prost cocktail de pe planetă, un mix de Koko Kanu, lime proaspăt stors și Gomme care-mi strepezea dinții. Chiar și-așa, nu mai conta, era gratis, am băut câte cinci fiecare și-am încercat să profităm de oferta încurcată de la aplicația pentru taxiuri Hailo.

„3x10 călătorii pentru London Fashion Week”, trâmbița titlul. Era foarte ușor să prinzi taxiul ăsta, numai că nimeni nu se obosise să-l informeze pe șoferul nostru că ne ducea pe degeaba. Când am renunțat să-i tot zbierăm codurile pe care le primiserăm pe mail, tipul ne-a dat afară în mijlocul Shaftsbury Avenue.

Următoarea oprire a fost o petrecere la noul magazin Shopcade. Asta mi s-a întâmplat acolo:

Cum am intrat, cineva mi-a pus o eșarfă cu pene după umeri și un telefon gonflabil în mână. Carl și cu mine ne-am despărțit imediat: eu am așteptat un stup de vată de zahăr, timp în care el a adunat câteva cupe de Lambrini.

Atunci când bulele ne-au ajuns la creier, extravaganza LFW de la Shopcade a făcut implozie: „Vă rog să faceți cu toții câțiva pași spre dreapta!” a zbierat o fată în timp ce trei artiști au urcat pe scenă.

Și-așa a apărut trupa impasibilă de coveruri de la X Factor ca să interpreteze o ultimă variantă obosită a  piesei „Don’t Let Go”.

Hotărâți să plecăm instantaneu, ne-am îndreptat către Mahiki, unde firma de lux Sorapol ținea bețivăneala SS15. Într-o manieră neobișnuit de generoasă, localul arhiplin oferea tuturor clienților o doză gratuită de whiskey și răcoritoare. Fix când ne pregăteam să ne luăm tălpășița către cele mai apropiate cutii pentru mâncare donată săracilor, o hoardă de tipi a adus platouri cu friptură.

„Avem toți liber la mâncare?” o întrebasem pe Gail Porter, care arată la fel de confuză ca mine.

Poza de mai sus îmi spune că, după ce mi-am mâncat friptura, am clătit-o cu o gură din cufărul cu coctailuri al cuiva. Ceea ce, privind în urmă, e destul de jenant.

Beți, fierți de oboseală și cu mâinile pline de costițe la grătar necesare pentru supravieţuire, am dansat pe Whitney Houston până când un tip și-a aprins artificii între dinți și ne-a furat lumina reflectoarelor.

Am început ziua de luni ca o persoană civilizată și-am încheiat-o mâncând prânzul altcuiva.

Dup-amiaza, am mers în bomba artistică 180 The Strand, o fostă clădire corporatistă cu birouri, folosită acum pentru chestii mult mai mișto, să vedem colecția de primăvară retro-futuristică a lui Thomas Tait. În timp ce modelele defilau pe sub fire nemascate și cei de la PR se îngrămădeau lângă bucăți rupte de rigips, muzica celor de la The KLF, „What Time Is Love”, se auzea dintr-un pilon fals. Mă simțeam de parcă eram în miezul unui film despre modă din anii ‘90.

Mai târziu, The Photographer’s Gallery a adus Red Bull moca, iar Designer’s Showrooms bere.

La a doua locație am întâlnit-o pe Daisy Knights, care face mini insigne din plastic pe care poți să ți le pui la papuci. În punctul ăsta deja muream de foame, așa că am început să-i explic ce făceam din pură frustrare fomistă.

„Poți să-mi mănânci micul dejun”, mi-a zis şi mi-a întins un baton transpirat de cereale cu banane. „Nu l-am mâncat încă și e trecut de șase.”

La hotelul Sanderson am reușit să punem mâna pe niște votcă cu aromă de lychee în sectorul de presă, așa c-am mai pierdut vremea pe-acolo și n-am scăpat din ochi nicio clipă coșulețele cu cadouri, sperând să fie pline cu gin și hotdogi.

Din nefericire, nu erau. Decepționați, ne-am îndreptat către baie să aplicăm în silă ceea ce conțineau cu adevărat: măști de față și parfum.

După o plimbare lungă către studiourile Lyst din piața Hoxton, eram întâmpinați de modele închise într-o cușcă multicoloră. Asta a fost, probabil, una dintre cele mai neliniștitoare primiri din câte mi s-au făcut.

Într-un colț, o aplicație „anti-selfie” numită Glitché filma trecătorii și-i proiecta, pixelați, pe un perete.  În timp ce mă holbam pesimist la moaca mea de amețit, învins și Glitch-uit, proprietara galeriei, Katie Ross, a venit până la mine. După ce-am pus-o la curent cu faptul că involuntar, mă aflam în greva foamei, s-a oferit să-mi găsească ceva de mâncare.

„M-aș putea obișnui cu asta”, mi-am zis înainte să-mi dau seama că nu există niciun motiv pentru care să vreau s-o fac.

Iată lecția zilei de marți: pe cât de ușor poate ocroti viața, LFW (aproape că) poate și s-o stârpească. În dimineața aceea, la Topshop Show Space,  un constructor a căzut prin acoperișul ondulat de tablă infestat de mușchi și s-a izbit de-o bară cât pica.

Am fost acolo pentru prezentarea lui Marques Almeida cu vreo oră înainte. Am apucat să mănânc pastramă de mistreț la micul dejun (știu!) și m-am îndreptat către canapeaua de la Somerset House ca să mă odihnesc. Încercam cu disperare să ignor duhoarea hainelor mele în descompunere.

N-am reușit să găsesc pe cineva care să ne cedeze prânzul, așa că ne-am urcat într-un tuk tuk de la gin Gordon’s, care era pus la dispoziție oaspeților ca să ajungă la un eveniment organizat de firmă. Când am aflat de la șofer că nu era gratuit, l-am rugat să ne lase la Lincoln’s Inn Fields ca să ne putem declara înfrângerea în prezența vindecătoare a verdețurilor și a râmelor.

Chiar dac-am pierdut, nu cred c-a fost chiar așa rău. Aveam sentimentul, când am intrat, că să supraviețuiești la Fashion Week cu portofelul gol era o provocare realizabilă. Și am avut dreptate, era destul de ușor, atâta timp cât îți convine să trăiești cu alcool, plăcinte furate și milă. Ciordirea unei legitimații de presă este un act vital, iar restul e un amestec de perseverență, șansă și ajutor dinpartea necunoscuţilor. În plus, lucrez la o revistă, așa că în săptămânile cu termen limită oricum port aceleaşi haine timp de cinci zile și dau jos câteva kile.

E un spectacol extrem de interesant, LFW. Moda este o industrie legată irevocabil de consumerism, așa că nu mă surprinde că ambasadori ai unor mărci din întreaga lume își fac apariția la evenimente și împart orice de la dulciuri gumate organice, până la cele mai noi lichide cancerigene. Și tocmai acest aspect face locul ăsta perfect pentru supraviețuirea pe bază de ciordeli și gratuități: un eveniment bi-anual la care oamenii se dau peste cap să-ți ofere cât mai multe lucruri pe gratis. Te-ajută să economisești fondurile acelor cinci zile pentru facturi, o vacanță sau chiar o friptură întreagă de mistreț.

Singurul meu sfat e să vă schimbați hainele de vreo câteva ori. Am impresia că am făcut rubeolă de la ținuta mea din acea săptămână.

Traducere: Diana Dupu

Citeşte mai multe despre Săptămâna Modei de la Londra:
M-am îmbrăcat ca o idioată la Săptămâna Modei de la Londra ca să văd cât de uşor e să impresionezi blogerii de fashion
Săptămâna Modei de la Londra…pe acid
De ce mi se pare Săptămâna Modei o porcărie