Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
Chestii

​Generația asta tristă nu știe când trebuie să termine cu petrecerile

De ce am ajuns să o ardem ca niște adolescenți până la patruzeci de ani?

de Clive Martin
11 Decembrie 2014, 2:13pm

Se știe că mai toți trăim pentru weekend-uri, nu e ceva nou. Ceea ce numim cultura tineretului e de fapt o istorie a tinerilor care abia mai reușesc să-și îmbine viața de zi cu zi cu viața socială și care-și găsesc consolarea în ritualurile tribale ale unei nopți de sâmbătă și ale dimineților în care nu lucrează și nu în carieră, copii sau familie. O căutare care se întinde pe câțiva ani de droguri, băutură, bătăi prin baruri și sex pe apucate înainte să devenim proprii noștri părinți, fie că ne place sau nu.

Îți primele patru zile ale săptămânii dai scroll pe Facebook sau Instagram, în timp ce simți că te sufoci și aștepți cu disperare ora 5 sau 6 seara ca să ieși de la job și să ajungi în cel mai apropiat bar unde te faci pulbere? Nu ești singurul deziluzionat. Problema asta e veche de zeci de ani, singura diferență în viața modernă e Facebook-ul.

Vei găsi sentimente similare exprimate în filme vechi precum Saturday Night Fever, Quadrophenia, Bright Lights, Big City. Poate că tu și prietenii tăi simțiți că sunteți boemi și speciali, dar de fapt nu faceți decât să vă încadrați într-un clișeu vechi. În ziua de azi te simți mai vinovat dacă ești abstinent decât faci abuz.

Fotografie de Jake Lewis

Conceptul de adolescent etern a ajuns la vârsta de șaizeci de ani și începe să arate demodat. Înainte, excesele tâmpite care încep vineri seara erau considerate o fază esențială și naturală prin care trec toți tinerii, un fel de pubertate existențială care dispare din sistem atunci când mahmurelile încep să ţină zile întregi în loc de câteva ore. Dar se pare că oamenii de azi nu mai reușesc să o scoată din sistem.

Acum nu doar adolescenții și studenții par să fugă de realitate. Fug de ea și persoanele de douăzeci și treizeci de ani, oamenii care ar trebui să fi ajuns la un nivel de înțelepciune până acum, dar nu știu ce altceva să facă cu viața lor. Adulți semi-funcționali care s-au săturat cumva de nopțile în care vomită în toaletele cluburilor, dar nici nu găsesc suficiente motive să renunțe la ele. Oameni ca mine.

Asta e generația mea, generația care nu are motivația să se maturizeze. Nu au copii ca să se simtă vinovați că nu se ocupă de ei, doar joburi din care câștigă niște bani cât să-și plătească o chirie și mâncarea. Singurele lucruri care îi mână să meargă mai departe sunt urletele șefilor lor și telefoanele îngrijorate ale părinților. Sunt o armată de pierde-vară cheltuitori din Lumea Întâi prinși într-un labirint al imaturității.

Un prieten mi-a spus de curând că a citit că ar fi imposibil să mai apară în ziua de azi un film ca Big, ăla în care Tom Hanks e un puștan devenit peste noapte adult, pentru că adulții de treizeci de ani din ziua de azi fac exact ce fac adolescenții. N-ar mai fi amuzant sau șocant să vezi un adult că-și cumpără o masă de pinball sau că poartă blugi la birou. Cred că ar funcționa și dacă personajul ar avea patruzeci de ani în ziua de azi.

Autorul și prietenii săi, cu toții niște labagii de prim rang

Am aproape treizeci de ani, dar dacă-mi analizez viața, nu găsesc mari diferențe față de când aveam 17 ani. Toată vara trecută am umblat prin parcuri cu băieții, am fumat iarbă, am jucat fotbal, am ținut-o dintr-o petrecere în alta, le-am dat sms-uri mai multor fete care m-au ignorat, am postat videoclipuri tâmpite în grupul secret de pe Facebook, am ascultat muzică și am purtat aproape numai treninguri.

Deși acest comportament e purificator și distractiv, nu-mi imaginam că o să fiu așa la vârsta asta. În adolescență mă gândeam că o să fiu, la vârsta asta, un personaj distinct, interesant și cult cu o viață socială rafinată. Nu-mi închipuiam că o să fiu căsătorit și cu copii, dar nici c-o să mă dea afară din club pentru că port pantaloni scurți.

S-ar putea să mă acuzi de criză de masculinitate. Sau să zici că e de vină teama de angajamente sau criza vârstei de mijloc. Sau pur și simplu o să zici că-s un dobitoc. Dar dacă faci asta, însemnă că ignori adevărul. Poți spune că e doar o chestie locală și că toți Peter Panii din orașul ăsta s-au mutat aici fix cu scopul de a-și prelungi adolescența cât mai mult timp posibil. Dar chiar dacă ai aceeași vârstă ca mine și ești mult mai responsabil, o să observi tiparul ăsta în toate orașele din țară și din lume. Mi se pare evident că această detașare generațională de maturitate e o problemă la scară internațională și probabil ne va defini generația când se va scrie povestea noastră. Probabil se va scrie cum am renunțat la rutele tradiționale ale maturității – casă, mașină, copii, job – și am rămas într-o stare de perpetuă adolescență.

Părinții autorului, la douăzeci și ceva de ani

La fel ca mulți prieteni de-ai mei, sunt deja mai în vârstă decât erau părinții mei când m-au avut pe mine. Pe atunci era diferit, la douăzeci și ceva de ani, responsabilitățile deja băteau la ușă. Trebuia să-ți pui tinerețea pe pauză și să revii la ea abia ani mai târziu, când te lovea criza vârstei de mijloc.

Dar acum generația mea a ajuns la o treime din speranța medie de viață și majoritatea descoperim că vârsta de douăzeci și ceva de ani e doar un alt stadiu al perioadei prelungite de beție din care nu avem niciun motiv să ieșim.

Pe vremea părinților mei, era ușor să te maturizezi. Era cam imposibil să nu faci asta, societatea te trăgea după ea, fie că voiai sau nu. Era o vreme în care chiar și oamenii din clasa muncitoare, chiar și oamenii care nu aveau studii universitare își găseau lejer joburi bine plătite și își puteau cumpăra o casă, se puteau căsători și face copii. Bineînțeles, și ei au făcut asta mai târziu decât părinții lor și probabil s-au distrat mai mult decât ei, dar tot au ajuns acolo. Și nu numai pentru că presiunea de a te conforma la un stil de viață tradițional era mult mai mare, ci și pentru că era foarte ușor să obții toate astea, astfel încât mulți au făcut-o din greșeală și au născut copiii care au devenit generația noastră.

Fotografie de Nicholas Pomeroy

Dar foarte puțini oameni fac greșeala asta în ziua de azi. Chiar anul acesta, The Economist a publicat un articol intitulat „Sfârșitul perioadei Baby Boom?", care observa scăderea bruscă a natalității în Marea Britanie. E prima perioadă de scădere masivă a natalității din 2001 încoace și cea mai mare din anii 1970 încoace.

Ştirile de după sondaj au notat câțiva factori posibili, dar două cauze au fost considerate cele mai probabile: piața imobiliară care a luat-o razna și economia dezastruoasă. Rata șomajului e mare, salariile mici, iar casele sunt ridicol de scumpe. Ca să-ți cumperi o casă trebuie să economisești sume enorme timp de mai mulți ani sau să-ți faci un credit cu care te legi la cap pentru treizeci de ani. Practic, situația e cam căcăcioasă.

Bineînțeles, să asociezi maturitatea cu deținerea de case și copii e o perspectivă foarte tradiționalistă, dar într-o economie bazată aproape în întregime pe prețurile caselor, nu prea ai ce face cu banii decât să-i investești în proprietăți sau să-i spargi pe chirie și băutură. Iar copiii sunt probabil unul dintre puținii catalizatori din lumea asta care te mai pot convinge că trebuie să închei petrecerea.

Fotografie de Natalie Meziani

Aceste principii ale maturității nu sunt pentru toată lumea, dar problema asta cu oamenii care nu mai ies din perioada de petrecere are un impact mai mare decât numărul crescut al idioților beți care se țin cu dinții de nostalgia adolescenței.

În jurul nostru avem o grămadă de dovezi care confirmă ce se întâmplă atunci când privezi o generație de abilitatea de a se maturiza. Le vezi în armatele de tineri și tinere pătați cu vomă pe pantofi care abia se țin pe picioare când ies din cluburi, în milioanele de tineri care încă locuiesc cu părinții, în rata incredibil de mare a sinuciderilor printre tineri, în revenirea în vogă a R'n'B-ului care mai nou e cool, în băiatul care a devenit dependent de selfie-uri.

În loc să ne continuăm viața, ne-am blocat în ceea ce cunoaștem, pentru că e prea greu să găsim altceva. Ne cheltuim majoritatea banilor pe chiria unor apartamente care nu ne plac; mâncăm pizza de la supermarket; ne uităm la seriale înainte de culcare și ne tuflim cu fața în pernă cu groaza că mâine urmează o nouă zi de lucru. În weekenduri ne facem praf așa cum am făcut în ultimii zece ani în ciuda faptului că bețiile ne aruncă în depresii vertiginoase, pentru că e singurul lucru în care mai credem. Suntem noii burlaci italieni bătrâni în propriile noastre versiuni moderne de La Grande Bellezza, suntem generația care nu știe ce să facă cu viața ei acum că a fost obligată să aleagă realitatea în defavoarea marilor mituri care i-au motivat pe părinții noștri spre o pace și demnitate relativă. Când nu ai niciun mit care să te ghideze, de ce te agăți atunci când mahmureala și depresiile îți cer să te întorci la normalitate?

Fotografie de Nicholas Pomeroy

Dacă vrem să ne extindem opțiunile dincolo de dihotomia „emigrează sau retrage-te la țară", trebuie să găsim noi modalități de a ne adapta la lumea în care suntem obligați să trăim. Vremurile sunt grele, într-adevăr, dar poate că e timpul să încercăm un alt plan în afară de petreceri deprimante care se țin lanț până ajungem la vârsta de mijloc. S-ar putea să fim ținuți minte pentru drogurile legale și filmulețele cretine de pe YouTube, dar poate ar trebui să nu ne mai pese despre cum o să rămânem în istorie și să găsim noi căi de ieșire din acest purgatoriu al bețiilor crunte.

Nu e nevoie să învățăm să jonglăm cu focul și să ne retragem la o fermă eco cu modalități de trai alternativ. Dacă te muți din capitală, nu înseamnă că renunți la viață. Ar trebui să facem pași spre ieșirea din acest stil de viață care ni se vinde, stilul „închiriază un apartament și încearcă să supraviețuiești".

Spunem că urâm sistemul care ne-a transformat în ceea ce suntem și totuși suntem disperați să ne integrăm în el. Poate că e mai bine să fim tineri într-o lume nouă decât bătrâni într-o lume pe care o cunoaștem mult prea bine. Poate că a venit timpul să găsim un nou mod de a crește mari.

Urmărește-l pe Clive Martin pe Twitter.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre maturitate:
N-ai cum să devii prăjit la maturitate
Ghidul VICE despre cum să devii adult
Lucruri pe care le înveți la douăzeci și ceva de ani, când relația ta pe termen lung se duce dracu'

Tagged:
casa
économie
Vice Blog
parinti
Droguri
copii
adulting
adolescenta
bautura
betie
masina
cluburi
maturitate
responsabilitati
generatii
pubertate