La Revoluţie s-a murit de zvon înainte să se moară de gloanţe. În 1989 eram suficient de mic încât să nu îndrăznesc să merg la Revoluţie fără să cer voie „lu' mama", dar destul de mare să îmi amintesc limpede ce s-a întâmplat în liniştitul oraş Iaşi.

De exemplu, îl ţin minte pe nea Vasile care alerga pe aleea dintre blocuri zbierând și ţinându-se de cap că Bahluiul e otrăvit şi curge cu bulbuci, cu apă roşie ca sângele. Să nu-care-cumva să ne apropiem, că murim instant. Dar pentru noi, copiii, o asemenea informaţie merita verificată chiar cu preţul vieţii. „Chiar cu preţul vieţii" era o chestie care suna chiar mişto, mai ales că o repetau întruna nişte cetăţeni la tv, îngrămădiţi în jurul unei mese, ca să încapă în cadru. Şi chiar-cu-preţul-vieţii aveam să descoperim dezamăgiţi, în aceeaşi zi, că Bahluiul curgea, la dracu, la fel. Nea Vasile nu s-a dus să vadă Bahluiul aflat sub nasul lui la câteva sute de metri, pentru că, pentru el şi mulți alții de atunci, ce se vorbea prin vecini era Sfânta Scriptură, iar ce se zicea la televizor era mierea lui Dumneazeu pogorâtă pe timpane.

În acele vremuri tulburi, să fii sceptic era chiar o copilărie! Treaba e că singurele otrăvuri adevărate erau zvonurile astea, care odată intrate în oraşe, presărau pe străzi morţi. Foarte mulţi morţi.

Stimaţi tovarăşi, trebuie să ştiţi că forţe criminale, duşmănoase poporului, au dat buzna în marile oraşe cu maşini deghizate în salvări şi trag din mers cu mitraliere puternice. Se opresc doar pentru a-şi recupera camarazii răniţi. Cam aşa suna un breaking news, sezonul iarna 1989.

Mai puteai afla că teroriştii răpesc copii de pe stradă, îi urcă în ambulanţe şi le iau sângele pentru transfuzii sau că sar din ele când văd gravide pe stradă, pentru a le spinteca burţile. Au trecut zeci de ani de atunci şi nici până astăzi nu s-a găsit măcar o piuliţă din vreo ambulanţă teroristă.

Revoluţionarii get-beget, cei care au fost martori în prima linie la evenimentele de atunci, nu cred o iotă în existenţa lor. De pildă, Constantin Isac a fost cel care a deschis porţile Televiziunii Române când a cucerit-o alături de alţii ca el, al optulea membru pe lista fondatorilor Frontului Salvării Naţionale, organism politic care a preluat puterea după 22 decembrie 1989: „Eu nu numai că nu cred că au existat terorişti care circulau cu salvările, dar nu au existat terorişti punct. Scopul a fost să se creeze o isterie a teroriştilor care, vezi Doamne! erau extrem de bine dotaţi. Adică Armata nu se lupta cu nişte handicapaţi, ci cu o forţă militară cu dotări de ultimă generaţie".

În acele vremuri, zvonul ambulanţierilor terorişti a transformat orice banală ambulanţă care mergea pe străzi într-o teroare. Iar lucrul ăsta avea să crească numărul victimelor nevinovate. Iar victime nevinovate erau cu duiumul în rândul celor care alergau printre gloanţe să salveze vieţi.

Cel mai bun exemplu al acestei strategii s-a petrecut la Reşiţa. Acolo, în seara zilei de 23 decembrie, un bărbat misterios, cu un costum de vară şifonat al gărzilor patriotice, cum şi-l aduc aminte martorii, dă buzna în sediul Serviciului de Ambulanţă din oraş şi spune că e nevoie de cât mai multe salvări la Liceul Industrial nr. 2 din localitate, unde sunt „foarte mulţi morţi şi răniţi". Apoi dispare. E imediat format un convoi de cinci salvări care pleacă într-acolo cu sirenele pornite. În faţa liceului însă, aflat în apropierea unei unităţi militare, salvările sunt aşteptate de un alt individ, urcat într-un ARO: „Răniţii nu mai sunt aici, sunt la unitatea militară din deal". Şi, în timp ce ambulanţele se îndreaptau spre cazarma indicată, un telefon anonim îi anunţă pe soldaţii de acolo că cinci ambulanţe pline cu terorişti îi vor ataca deîndată. Aşa că, panicaţi, militarii deschid focul în cei care veneau să salveze. S-a soldat cu doi răniţi. Incidentul este menţionat în Raportul comisiei senatoriale privind evenimentele din 1989.

La Buzău însă, aceeaşi isterie a teroriştilor din ambulanţă a omorât un om. Militarii de la unitatea de Transmisiuni au deschis focul asupra unei ambulanţe care venea să acorde un primul ajutor. Asistenta Maria Tătăranu, în vârstă de 59 de ani, aflată în salvare, a fost nimerită de un glonţ în abdomen şi a decedat în scurt timp.

Niciun elicopter terorist nu a fost doborât cât a ţinut Revoluţia şi niciunul nu a fost identificat. Dar au existat în subteranele României infinite elicoptere teroriste fantomă, pe care „bestiile cu chip de om", tovarăşi, le-au înălţat pentru a-şi apăra dictatorul. E scuzabil să fii om în toată firea și să crezi povestea asta, dacă nu eşti avizat. Dar să fii ditamai generalul şef peste toţi soldaţii şi piloţii şi marinarii ţării şi să crezi bazaconia e totuşi cam mult.

Un moment filmat în 22 decembrie 1989 îl arată pe generalul Ştefan Guşă, şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, în toată splendoarea lui: e de-a dreptul îngrozit de escadrile fantomă teroriste. Şcena: Guşă la biroul lui trăgând din ţigară nervos şi năduşind peste receptor. Vorbeşte cu un tovarăş, Mocanu:

Apoi filmul îl arată pe Guşă cum trântește receptorul și se întoarce spre Iulian Vlad, ultimul conducător al trupelor Securităţii, serviciul de spionaj al României comuniste.

Vlad părea singurul mai lucid dintre frunţile militare înfierbântate acolo. Guşă pune iarăşi mâna de pe telefon şi vorbeşte tare îngrijorat: „Au apărut elicoptere, nu ştiu, au avut subteran ceva? Nu ştie nimeni… O fi avut vreun regiment subteran pe undeva? Ţinut pe undeva, le-au scos şi pe urmă au început să acţioneze pe toată ţara. Nebunii ăştia care sunt demenţi".

Nu i-a găsit nimeni pe nebunii ăia care sunt demenţi, iar epavele celor opt elicoptere doborâte de armată s-au dizolvat în pământ ca mentosana-n apă. Unul dintre ofiţerii aflaţi în misiune în acele zile la baza de aviaţie de la Bobocu, judeţul Buzău, mi-a povestit acum cam ce se întâmpla pe radarele lor în acele zile: „Ne apăreau pe tuburile de radio-locaţie zeci de ţinte aeriene necunoscute, care puteau fi orice: şi elicoptere, şi avioane, ba chiar şi aeromodele inofensive. Recepţionam cu zecile şi în zona Buzăului, şi a Focşaniului şi deasupra Galaţiului".

Ipoteza este confirmată şi de raportul comisiei senatoriale privind evenimentele din 1989, care aminteşte de un eveniment petrecut la Craiova: „Acţiunile de diversiune au atins un punct culminant când s-a realizat o imixtiune în sistemul de transmisiuni militare şi s-a ordonat mobilizarea unităţilor, ca urmare a aterizării unor elicoptere cu desant aerian în apropierea unăţii. Agresiunea radio electrică lansată asupra municipiului Craiova indică o veritabilă invazie de ţinte aeriene, iar covorbirile interceptate de către organele militare lăsau impresia unor acţiuni conjugate, ce urmau a se desfăşura de unele forţe din exterior. Acţiunea a fost desfăşurată din jurul obiectivelor militare, din blocuri, zone verzi, de pe acoperişuri, de la unităţile care au ripostat cu foc".

Câte milioane de proiectile au fost atunci ridicate spre cer spre ţinte inexistente e greu de calculat. Cert este că psihoza teroriştilor zburători a creat cadrul perfect pentru o tragedie petrecută în acele zile: un avion Antonov al Tarom a căzut pe 28 decembrie 1989. Cele mai multe indicii duc acum spre ipoteza că aparatul a fost doborât de apărarea antiaeriană a Capitalei, care pândea de zor farfurii zburătoare teroriste. Dovezile au fost strânse de o echipa de jurnalişti de la emisiunea „În premieră cu Carmen Avram", Antena 3 şi poate fi urmărită aici.

Îmi amintesc că, în decembrie 1989, în cartierul meu, mişunau terorişti. Erau mulţi. Mai mulţi decât şefi de scară, frizeri, vânzători de aprozar, tovarăşe educatoare şi jucători de fotbal la un loc. Teroriştii erau arabi, aveau feţele acoperite, ştiau karate „ca ninjalăii", sugeau sângele copiilor şi tăiau burţile gravidelor. Erau prieteni cu tovarăşul din tablourile de pe pereţii grădiniţei. La ei în ţară, în deşert, şi-au pus paraşutele în spate şi hop! şi ei pe acilea, pe la noi. Din Sahara, cu destinaţia Ferentari via Bragadiru. Au aterizat peste blocuri, peste ogoare, peste uzine şi reactoare! Nici până astăzi nimeni nu a reuşit să identifice măcar vreun terorist din sutele şi miile de batalioane şi comandouri care au activat atunci.

Existenţa lor nu a reuşit să fie probată nici de procurori, nici de Armata care a tras miliarde de gloanţe în ei şi nici de Serviciile Secrete. Poate pentru că nici nu au existat. Şi poate tocmai de aceea apar astăzi tot mai multe voci din rândul celor care au stat lângă Iliescu în acele zile, care spun că nu au fost terorişti.

„Teroriştii au fost o invenţie, ca să justifice victimile din perioada 17-20 decembrie de la Timișoara și din 21 decembrie din Bucureşti, victime ale Armatei aproape în totalitate", crede revoluţionarul Constantin Isac, rănit într-o ambuscadă în faţa Ministerului Apărării chiar de soldaţi în termen. Varianta lui Isac e plauzibilă, dacă urmărim de pildă acest film, în care un domn care transportă cadavrele militarilor şi civililor căzuţi la aeroportul Otopeni pare terorizat de arabii paraşutaţi în pădurile din zonă.

În realitate, ancheta care a urmat a arătat că cel puţin 30 de soldaţi au fost lichidaţi nu de terorişti, ci tot de ostaşi, camarazi de-ai lor de la o altă unitate.

E greu de estimat însă numărul ucişilor şi răniţilor din rândul civililor nevinovaţi confundaţi în acele zile cu terorişti feroce. Sute de oameni erau opriţi pe stradă şi bătuţi pentru că unul sau altul primea ştampila de terorist din tot felul de motive. Iată aici nişte exemple:

Un ofiţer de aviaţie chemat de revoluţionari la Zărneşti, Braşov, să apere Revoluţia de acolo, povesteşte pentru VICE, sub protecţia anonimatului, cât de uşor căpătau pe atunci oamenii deloc stimabila distincţie de terorist.

„Cum am intrat în Zărneşti, am primit de la unul din revoluţionari o listă cu 20 de nume de oameni şi adresele lor. Mi-a spus să-i arestăm, că sunt terorişti. Erau localnici de acolo, unul era chiar fostul primar. Nu erau terorişti, dar cei care i-au pârât sigur erau ofticaţi. Unul poate că-i furase în trecut găinile altuia. Ni s-a spus că în deal este un terorist care comunică în mare secret prin staţie cu agențiile străine. Am mers acolo şi am găsit un moş surd care, fiind tare de o ureche, asculta Europa Liberă cu falca lipită de un radio micuţ, portabil".

Isteria teroriştilor era întreţinută cu mare stil chiar de Televiziunea Română. Teroriştii zburau prin platourile televiziunii ca muştele deasupra bălegarului. Iată cum suna o ştire servită la cald: „Detaşamente de terorişti, antiterorişti, de fapt terorişti, aceste detaşamente criminale se îndreaptă spre clădirea radio televiziunii!"

Televiziunea a fost focarul din care se propagau atunci cele mai cretine zvonuri. De departe cel mai popular era cel cu apa otrăvită. Din Ferentari şi până la Văscăuţi Vale, toată apa României era toxică de parcă teroriştii ar fi aplicat la nivel national tehnica pământului pârjolit şi ar fi otrăvit toate fântânile ca răzeşii lui Ştefan cel Mare. La Piteşti se găsise şi sursa otrăvii, care ajunse în bazinele de apă ale municipiului: cianură de sodiu şterpelită de la combinatul Petrochimic. În apartamentele comuniste ale acelor vremuri, s-au fiert la aragaz lacuri şi râuri şi fluvii de apă potabilă ce curgea curată ca lacrima la robinete. Asemenea „elemente criminale" erau demascate tot la Televiziunea Română în diferite momente.

Momentul 1

Momentul 2

Tot ce se zicea la televizor trebuia tratat cu mare seriozitate. Tot ce se telefona în miez de noapte la diverse unităţi de voci străine, dar hotârâte, trebuia luat ca atare şi executat. Cum să nu fie adevărat? În Cartierul Taberei din Bucureşti, Mărioara Anghel şi Cătălina, fiica ei de trei ani, au murit îmbrăţişate, răpuse de o rafală, pentru că au avut ghinionul să circule prin zonă cu o Dacie neagră, când un telefon a anunţat la unitatea militară din cartier că terorişti îmbarcaţi cu o Dacie neagră bântuie pe acolo. Din raportul comisiei senatoriale privind revoluția se desprinde şi o cifră: doar în data de 24 decembrie, Armata a primit opt sute de telefoane de la necunoscuţi, la fel ca telefonul dat în cazul morţii Mărioarei şi Cătălinei. Şi poate că, privind această cifră, lansez şi eu un zvon: teroriştii au existat cu adevărat. Dar nu erau arabi paraşutaţi pe ici, pe colea şi nici nu trăgeau cu mitraliera. Erau băştinaşi de-ai noştri care trăgeau cu pliscul.

Mai citește despre teroriști:
Un terorist sinucigaș a detonat o bombă în timpul unei piese de teatru despre atacuri teroriste Teroriștii islamici știu să folosească internetul mai bine ca tine Cartelul de droguri Los Zetas