Aurul a luat locul cocainei în Peru

Un cumpărător de aur din La Pampa arată o bucată de aur pur extras din mine pe care tocmai l-a cumpărat. Toate pozele sunt ale autorului.

Peru este pe locul doi în lume la numărul de păduri tropicale, dar o mare parte din ele sunt pe cale de dispariţie. Mineritul ilegal pentru aur, în care fermierii sapă după minereu şi îl vând pe piaţa neagră, apoi ajunge pe degetul logodnicei tale, este una din principalele cauze. După spusele fostului ministru al mediului, Antonio Brack Egg, mineritul de aur a distrus aproape 1500 de kilometri pătraţi din jungla amazoniană din regiunea peruană. Asta înseamnă o creştere a suprafeţei defrişate de 11 ori din 2000 încoace. Din cauza devastării, a criminalităţii şi a profiturilor, care au crescut odată cu tranzacţiile ilicite, unii analişti au început să-i spună aurului „noua cocaină” a Americii de Sud.

În aprilie, am ajuns în Puerto Maldonado în plină furtună. Era un centru industrial situat în sud-vestul junglei amazoniene. Fără să văd vreun taxi, am întrebat o vânzătoare din aeroport pe unde să o iau. Mi-a zis că spre est, adică înspre oraş. Am început călătoria lungă şi umedă pe un drum de junglă unde mi s-au înfundat picioarele în noroi.

După jumătate de oră, am început să văd străzi pline cu oameni şi magazine închise cu geamurile pline de semne pe care scria „Viva El Paro” sau „Trăiască greva”.

Din cauza distrugerii mediului şi a presiunii internaţionale ca să fie oprită, guvernul peruan a încercat mai multe abordări prin care să stopeze mineritul ilegal. Pe 25 martie, cu o lună înaintea vizitei mele, guvernul a început să reducă resursele de benzină, pentru ca minerii să nu mai aibă combustibil pentru pompele şi excavatoarele pe care le foloseau pentru a extrage bucăţi mici de aur din sol. În replică, minerii au blocat autostrada pentru câteva săptămâni, au înscenat greve ale foamei şi au făcut marşuri pe străzile din Puerto Maldonado şi în apropiere de Mazuco. În confruntările cu poliţia, un miner a murit şi alţi 50 au fost răniţi.

Chiar înainte să ajung în oraş, guvernul a spus că va opri mineritul de tot în regiune. Prin intervenţii militare sau prin orice alt mod. Dar cei 30 de mii de mineri de aur din Madre de Dios sunt printre cei mai săraci oameni din Peru şi mineritul e singura lor sursă de venit. N-aveau cum să renunţe fără să se lupte. Asta am venit să văd.

Un protestatar în greva foamei în Puerto Maldonado

În centrul oraşului, m-am întâlnit cu Antonio Fernandini, un antropolog care locuieşte în Madre de Dios de 22 de ani. După ce ne-am înghesuit pe o uşă mică de metal, am intrat într-un restaurant care servea cafea pe şest şi amintea de o bodegă. (Toate afacerile au fost oprite în timpul grevei minerilor.) Fumul se plimba prin cameră în timp ce grupuri de oameni bătrâni stăteau aplecaţi peste mesele lor mici, îşi sorbeau băuturile din care ieşeau aburi şi jucau cărţi.

Antonio a lucrat cot la cot atât cu băştinaşii, cât şi cu minerii din regiune. Mi-a explicat exact de ce oamenii erau atât de supăraţi pe decizia guvernului de a tăia raţia de benzină din regiune.

„În fiecare zi, de la zece la 20 de camioane care transportă 20 de mii de litri de benzină sunt folosite pentru mineritul ilegal” spunea el. „Minerii au nevoie de benzină ca să îşi folosească maşinăriile.”

Paco, un tip care stătea în stânga mea la masă şi care are un restaurant numit Amazonica, a spus că grevele au afectat afacerile tuturor din Puerto Maldonado. Cu toate astea, el îi înţelege pe mineri.

„Nu ştiu ce e în mintea lor” spune el. „De ce să ataci minerii de aur? De ce să nu-şi folosească energia pentru traficanţii de cocaină din regiunea Ayacucho? Asta e adevarata problemă în Peru.”

Dar unii analişti cred că aurul ilegal e mai important dar şi mai periculos decât cocaina.

De când mineritul ilegal s-a intensificat acum 13 ani, minerii nu numai că au distrus pădurile tropicale, dar au şi deşertat 30 de tone de mercur în râurile şi lacurile ţării conform „Carnegie Amazon Mercury Ecosystem Project”.

Luisa Rios Romero, care lucrează pentru Societatea Peruană pentru Legile Ecologice, un ONG, spune că mercurul, o toxină foarte puternică, contaminează peştii şi intră în alimentaţie.

„Mercurul este dăunator pentru viaţa sălbatică dar mai important, este dăunător pentru mineri şi familiile lor care locuiesc lângă mine”, a spus ea. „Majoritatea oamenilor de aici suferă de otrăvire cu mercur.”

Rezervaţia naturală Tambopata văzută de sus

A doua zi, cu puțin timp înainte de răsărit, așteptam lângă un magazin ca şoferul nostru să aibă destui pasageri ca să îşi umple maşina. Taxiul ne-a dus la o oră distanţă de oraş, pe autostrada interoceanică într-o zonă numită La Pampa, care face parte dintr-o rezervaţie protejată numită Tambopata. Dar rezervaţia naţională Tambopata a fost invadată. O mahala se întinde de-a lungul drumului până la intrarea în mine. Oraşul e plin de motociclete, de vânzători stradali și tot felul de colibe acoperite în prelate albastre şi negre domină strada murdară. Magazinele mici, atelierele mecanice, farmaciile şi bordelurile sunt afacerile care predomină în zonă.

Pe o stradă lăturalnică, ascuns în spatele unei femei care vindea suc de porumb, l-am găsit pe Abel Quisper, un miner de 23 de ani. A fost de acord să mă ducă în junglă, unde muncea. M-am suit pe motocicleta lui şi am pornit pe o potecă îngustă de pământ înconjurată de copaci imenşi. Mi-a spus peste umăr, că trebuie să ne mişcăm repede pentru că de multe ori apar tâlhari pe acel drum și încearcă să le fure aurul minerilor.

Când s-a terminat poteca, s-a terminat și jungla. Minele se întindeau de-a lungul drumului pe mulți kilometri şi praful din spatele nostru se ridica ca să formeze un peisaj sumbru de deşert. Am gonit prin dune şi am pătruns în tabăra minieră în care lucrează Abel. Mi-a spus că e miner de mai bine de un an şi că intră în ture de 24 de ore cu alţi nouă oameni pentru 35 de dolari pe tură.

„E muncă grea” spunea el. „În majoritatea zilelor sunt obosit şi mi-e foame dar mă simt norocos că am bani pentru familie.” Abel a migrat din Cuzco cu soţia şi fiica. Ca mulţi alţi mineri de aici, a spus că motivul pentru care a venit să caute minereu prin pădure e creșterea preţului aurului cu peste trei sute la sută în ultimul deceniu.

Am parcat bicicleta lângă coliba dărăpănată în care locuiau minerii. Am fost întâmpinat cu glume despre străini de ceilalţi mineri care rânjeau în timp ce mâncau orez şi cartofi. Ne-am dus lângă o mlaştină, unde Abel a trecut la muncă, în timp ce țânțarii roiau în jurul nostru. Nu purta echipament de protecţie şi transpiraţia îi invadase faţa. Abel a sărit pe o maşinărie mare şi plutitoare care extrăgea pământ dintr-o gaură plină cu apă. L-am urmărit îndeaproape.

„În Cuzco nu existau slujbe” urla el peste sunetul scos de motor. „N-am avut ocazia să merg la şcoală, pentru că am muncit de la o vârstă fragedă ca să-mi ajut părinţii. Asta e singura slujbă existentă.”

Abel Quisper, 23, un miner în La Pampa

Într-un final ne-am întors pe uscat şi am oprit o motocicletă care se ducea spre oraş. Am mers lejer pe drumul îngust spre colibe. Borderurile care se întind de-a lungul drumului se ocupaseră şi fetele tinere stăteau de vorbă cu bărbaţii în fața lor. M-am învârtit pe acolo un minut după care am intrat într-o colibă colorată decorată cu lumini de Crăciun.

În fiecare an, mii de fete sub 18 ani sunt atrase de afacerea de prostituţie cu copii din zonă. Sunt aduse de pe întreg teritoriul ţării în bordeluri ca acesta care au răsărit în oraşele de mineri ca să le satisfacă nevoile muncitorilor.

Înăuntru, bărbaţii beau bere în timp ce tinerele se perindau printre ei. Duhoarea de m-a izbit ca o pătură udă, era aproape insuportabilă. Când stăteam la bar, o femeie tânără pe nume Mariana m-a abordat cu un zâmbet pe faţă. Am întrebat-o câţi ani avea şi a spus că are 18 ani. „Serios?” am întrebat. „Nu” a răspuns. „Am 15 ani.” Era din Puno şi lucra în La Pampa de câteva luni.

„Familia mea crede că locuiesc cu o prietenă şi că muncesc la un restaurant” spunea. „Tatăl meu ar muri dacă ar afla ce fac.”

În spatele barului o tapiţerie fusese atârnată pe o uşă. Când am intrat, am observat un dormitor termporar. Aproape 20 de dormitoare mici erau separate de prelate albastre, camere atât de mici încât încăpeau încăpeau în ele doar un pat mic şi un scaun de plastic. Acestea sunt camerele şi birourile fetelor unde aduc clienţii ca să facă sex. Am părăsit bordelul subit. Am luat un taxi înapoi către Puerto Maldonado şi soarele apunea peste orizontul devastat.

Prostituate tinere stau înăuntrul unui club din La Pampa

Pe 29 aprilie armata a intrat în La Pampa. Când am zburat peste zonă într-un elicopter guvernamental, devastarea ecologică era clară. Zona părea să fie un deşert în mijlocul junglei. Cu puţinii copaci care mai stăteau în picioare, gaura asta e doar una dintre miile făcute în prezent,  pădurea amazoniană.

La sol, zgomotul maşinăriilor miniere care erau aruncate în aer îţi asalta urechile. Fumul ieşea din pompele distruse şi pământul se cutremura în timp ce oamenii fugeau. Au spus că se aşteptau la asta, dar erau oricum revoltaţi.

„Nu suntem infractori, suntem muncitori”, urla un om pe nume Humberto Ugarte.  „Nu suntem traficanţi de droguri. Suntem peruani care muncesc din greu. Suntem familii.”

Lui Ugarte, un om bătrân şi zdrenţuit, i s-au alăturat şi alţi oameni ca să urle la poliţiştii, care dezasamblau colibele şi bombardau maşinăriile.

„Ce vom face de acum?” a urlat Ugarte la mulţime. „Trebuie să muncim. O să murim de foame.”

Un ofiţer al forţelor speciale supraveghează distrugerile dinurma  raidului.

O adunătură de motoare şi echipamente sunt distruse în oraşul temporar cunoscut ca Mega 13 în La Pampa

Traducere: Vlad Dumitrescu