Despre violenţă, hooligans şi creierul reptilian

Klas Eriksson e tipul care a fost dat la ziar că ar fi aprins Intercontinentalul „de amorul artei”. De fapt folosește elemente din cultura suporterilor de stadion pentru a face niște intervenții în spațiul public complet deschise la citire și interpretare.

La București a pus în scenă două performance-uri colective spectaculoase cu torțe și fum și peste o sută  de voluntari. Prima, Com` on You Reds!, a reconfigurat cu foc și fum arhitectura Intercontinentalului, pe o ploaie câinoasă, cu puțin public avizat și mai mulți spectatori inocenți, care claxonau din mașini și opreau să întrebe ce dracu se-ntâmplă. Se întâmplau următoarele: Eriksson a așezat o sută de voluntari în grupuri de trei, în balcoanele de pe o parte și de cealaltă a Inter-ului și le-a pus câte-o torță de stadion în mână. La semnalul lui, toate torțele s-au aprins cu scântei roșii, ceea ce i-a făcut pe câțiva martori de la blocurile de la Unirii să sune la pompieri.

A doua zi, show-ul s-a mutat în Pantelimon,  unde artistul a umplut curtea fostei postăvării în care se află sediul Make a Point cu fum violet și roz și a făcut un fel de coregrafie dezlânată de semnalizare cu niște torțe.  Performance-ul Curva Viola  l-a scos din minți pe paznicul fabricii, care a devenit rapid personajul principal, activ și violent al show-lui.

Născut şi crescut în Stockholm, Eriksson se declară fascinat de putere, control și limitare în spațiul public. Fie că se folosește de performance, video sau sculpură artistul încearcă să stabilească o comunicare imediată și nemijlocită, făcând apel la simboluri din cultura de masă sau subculturi cu o puternică identitate vizuală. De cultura suporterilor se folosește încă din 2007, înainte să apară ultrașii bătăuși sau flashmob-urile cu Michael Jackson. Dincolo de scântei spectaculoase și haos în spațiul public, Eriksson declanșează vizual întrebări legate de probleme politice, ostilitate, putere și etică.

În serile de party de la deschiderea Bucharest Biennale am stat de vorbă, printre beri, cu artistul ca să aflăm care e tripul lui cu violența.

VICE: Bună Klas, vrem să-ți luăm un interviu pentru c-am auzit că te atrage violența.
Klas Eriksson: E vorba mai mult despre dinamica de grup decât despre violență sau hooligans. Sunt atras de întreaga scenă. Am alte lucrări care abordează mai direct violența, cum e „The baton machine” - în care un pulan lovește mecanic la infinit.  Performance-ul de la București a fost mai mult despre acțiune scenică de grup. Lectura este foarte deschisă, depinde de moștenirea culturală și de multe alte lucruri: pentru oameni diferiți ar putea părea o manifestare violentă /ostilă/ frumoasă/ festivă/ protestatară etc.

Paznicul scandalizat

Am înțeles că în seara în care ai aprins Intercontinentalul, oamenii au pus mâna pe telefon și au sunat la pompieri. Iar la Make a Point a apărut un paznic care a început să urle la tine și să încerce să te oprească. Ai parte des de astfel de reacții?
Genul ăsta de show atrage mereu pompierii sau luminile albastre. Poate părea destul de periculos, dar la Make a Point era doar fum roz și violet. Încercam să recreez o amintire din copilărie, din 1991. Nu înțeleg limba română, dar am înțeles că paznicul nu era foarte fericit. Oricum sunt obișnuit cu astfel de intervenții, mereu se întâmplă ceva de genul ăsta. Asta e și ideea: să faci ceva în spațiul public și să vezi ce are de oferit. Nu știi niciodată ce o să vină. Tipul ăsta care se plimba prin fața camerei și urla făcea și el parte din performance și contribuie la discuția despre spațiul public, despre ce ai voie să faci și ce nu. Oricine vrea să intervină în performance este binevenit. Cred că genul ăsta de show să adresează mentalității adormite a fiecăruia. Mass Media a vehiculat destul de mult imagini cu clădiri incendiate de teroriști, de exemplu, deci publicul face imediat conexiunea, mai întâi cu imaginile media și apoi cu nevoia de siguranță. Dar scopul meu nu e neapărat să-i fac pe oameni să facă ceva, să sune la poliție sau să se enerveze. Eu doar plasez o întâmplare în spațiul public.

Ce amintire din copilărie ai recreat?
Era dintr-un fanzine al echipei de fotbal pe care o susțineam când eram mic, în Stochkolm. Era a doua ediție a revistei, un xerox nenorocit, iar pe ultima pagină era o imagine alb-negru în care abia se distingea ceva cu suporterii echipei Fiorentina – Curva Viola. Descrierea era foarte vagă: „Adevărata cultură a suporterilor” sau ceva de genul ăsta. Poza era atât de proastă că practic puteai vedea orice acolo. Imaginația mea a văzut o mulțime de oameni care aruncau confetti, foarte mult fum violet și torțe. Acum am vrut să recreez această imagine foarte dragă mie: s-o transpun în culoare și în viața reală, în spațiul public. Fără arenă, pentru că jocul nu este atât de important, ci expresia lui.

De ce e importantă? Care e relația ta cu galeriile de fotbal?

Am fost la primul meci în '83, cu unchiul meu. Aveam vreo șapte ani.  În Stochkolm sunt trei echipe create în același an, în 1981. Am văzut meciul, dar n-am înțeles mare lucru și cel mai impresionat eram de suporteri. La final, unchi-miu mi-a zis că trebuie să-mi aleg cu cine țin. Habar n-aveam ce s-aleg și el a zis, „Uite, dacă ții cu Djurgården, primești cana asta de cafea cu logo.” Practic, m-a mituit.

Și de-atunci te-ai dus la toate meciurile?
Da. De fapt e singurul lucru care-mi lipsește la Stockholm, echipa. Dar pe urmă am început cu arta, care nu este neapărat despre echipa de fotbal sau despre suporteri, ci despre mișcarea unei subculturi. Am mai făcut un performance despre cultura suporterilor britanici în care am luat filmulețe de pe Youtube, am scos toate imaginile și am lăsat doar sunetul galeriei. Dacă-l pun în cluburi, de exemplu, oamenii se sărută în continuare sau fac ce fac ei, dar dacă se lasă prinși de sunet, au o altfel de experiență. Sunt niște elemente viscerale puternice pe care le pun într-un alt context pentru ca oamenii să relaționeze cu ele într-un mod diferit. Dacă elimini jocul și terenul și introduci aceste elemente undeva complet neanunțat, oamenii vor avea tot felul de reacții. Sunt luați prin surprindere, dintr-o dată ceva arde și se sperie, li se pare frumos sau sunt confuzi.  Sunt niște elemente greu de integrat în mersul normal al societății.

Sunt genul de reacții date de ce numeai într-un interviu „creierul reptilian”?
Da, creierul reptilian este acela care te face să vrei să lovești pe cineva în față, sau să țipi, sau să fugi, mi se pare o parte din noi foarte adevărată, probabil singura care a rămas inclasabilă. Nu poți să o încadrezi în moralitate sau etică  și cu toții suntem expuși la ea la un moment dat. Toate liniile de conduită pe care ți le trasează societatea dispar când ești foarte beat, furios sau disperat și ăsta mi se pare un comportament cu adevărat uman. Indiferent câte straturi sociale ai acumulat, există acel moment în care oamenii fac exact ceea ce vor și simt. Iar când lucrul ăsta se întâmplă cu grupuri întregi de oameni mi se pare fascinant, e ca și cum ar avea un creier reptilian comun. Eu cred că este o calitate, dar sistemul încearcă să o împingă la periferie și să o submineze. Cu toate astea, mereu erupe cumva.

Ai avut o sută de voluntari care au aprins torțele pe Intercontinental. Cum lucrezi cu un grup așa mare? Face parte din studiul tău asupra dinamicilor de grup?
Am o metodă foarte vagă. Le spun: „Așteptați semnalul meu și după aia faceți așa cu torța.” Dacă cineva face ceva greșit, nu e greșit, păstrez totul foarte deschis. Cred că oamenilor le lipsește astăzi experiența de a face ceva împreună în grup mare. Să se distreze, să ia parte la ceva. Eu nu particip, eu doar regizez și îi văd pe ei că se distrează foarte bine.

Ai ales hotelul Intercontinental dintr-un motiv anume sau era cel mai la îndemână?
Când Anne Barlow (curatoarea) mi-a propus să particip la Bucharest Biennale am vorbit despre mai multe clădiri posibile, dar nu s-a putut din cauza securității și a armatei și așa mai departe. Hotelul era ultimul de pe listă, dar au zis că mă lasă să le folosesc baia și m-am bucurat.  Mi se pare mișto că sunt ca un turist limitat din Vest care se cazează la cel mai central hotel și-și face performance-ul tot acolo. Poate fi făzut ca un comentariu la diferențele culturale sau la a nu-ți da prea mult silința sau pur și simplu la lenea occidentalului.

Probabil ai auzit că Piața Universității are și o istorie de violență și mișcări de stradă.
Da, am auzit. S-a potrivit perfect. Și titlul Com` on you reds flirtează cu perioada comunistă de aici, dar este și un imn al Manchaster United. Lucrarea este foarte deschisă, depinde de cine vrea să discute despre ea și cum.

Ți s-a întâmplat ca lucrările să-ți fie interpretate ca instigare la violență?
Da, cred că lumea artei este foarte nesigură. De-aia e mult mai reconfortant să pui lucrurile în categorii și să spui despre ce fac că este arta huliganilor, de exemplu. Dar mi se pare o viziune foarte limitată. Lumea artei e o cultură închisă și îngustă, similară cu cea a suporterilor sau a raverilor sau cu oricare alta.

Cum ai văzut valul recent de revolte din lume din perspectiva artei tale?
Ce mi se pare interesant este că oamenii au început să folosească torțe în spațiul public. Demonstranții aruncă cu torțe în aripa de dreapta sau în autorități. Torțele aparțineau deja festivităților și stadioanelor, dar au început să intre simțitor în spațiul public ca unelte pentru a evidenția un protest. Ador să mă uit la revolte pe Youtube și, în general, la situații în care oamenii o iau razna în spațiul public. Și urăsc, cum se numesc alea în care sunt mulți oameni care dansează ca Michael Jackson?

Flashmob.
Da, flashmoburile, le urăsc. Mi se pare că nu folosesc spațiul public cum trebuie și e vorba mai mult despre a se da mari și a face ceva oarecum estetic, dar și asta e discutabil. Sunt mai mult ca niște gag-uri. Pe când a folosi spațiul public ca să o iei razna mi se pare oricând un lucru mișto.

Te gândești să incluzi și simboluri din cultura protestelor în arta ta?
Da, poate măști de ski și chestii d-astea.

În tentativa de revoltă care a avut loc astă iarnă la București, de exemplu, s-a vorbit foarte mult despre implicarea galeriilor în proteste. Deci pot fi conectate cumva.
Da, eu am început să folosesc simbolurile suporterilor în 2007 și de atunci s-au schimbat foarte multe. De exemplu în Egipt, când au murit 70 de oameni în luptele dintre suporteri pentru că poliția a zis că nu se bagă, atunci am citit prima oară despre ultrași. Nu se explică nicăieri ce sunt, dar par așa, un pericol fantomatic ce planează asupra societății.

Te-ai luat vreodată la bătaie?
Nu, nu prea. Nu, nu, nu m-aș băga în așa ceva, dar am asistat la lupte când mergeam cu galeria. Sunt fascinat de violență, dar nu sunt o persoană violentă.

Citeşte şi:

Zece lucruri tari de făcut la BB5

Chinawoman - Can't U see she's a natural?

Chinawoman ne-a făcut un mix cinematografic