De ce leșină unii oameni când văd sânge

Vara dinainte de primul an de facultate am plecat la Londra cu sora mea. Plănuise un întreg itinerariu: Big Ben, ceai și London Eye – și, pentru senzații înfricoșătoare, Turul lui Jack Spintecătorul. Turul ăsta, care urmărește crimele grotești prin oraș, a început bine, poate puțin dezgustător. Dar apoi la Piața Mitre, în timp ce ghidul nostru ne povestea entuziasmat de soarta tristă a rinichiului lui Catherine Eddowe (și uterul și fața sa), mi s-a încețoșat privirea. Am simțit cum mi se încălzesc tâmplele, mă ia cu transpirații reci, iar sunetele devin ecouri distorsionate. Când mi-am revenit, am descoperit că eram la baza stâlpului de care mă rezemasem până atunci, iar grupul turului – inclusiv soră-mea – dispăruseră.

Cumva am reușit să-i prind din urmă și am trecut de episod cu baftă. Asta până am ajuns la The Globe Theater a doua zi să vedem Titus Andronicus, când aproape că mi-am pierdut cunoștiința când un personaj a venit pe scenă cu limba tăiată și sânge curgându-i din gură. După aceea, cantități adecvate de mâncare indiană și cidru Strongbow au atenuat trauma acelor momente, dar călătoria a marcat începutul unor ani întregi de episoade similare (inclusiv, săptămâna trecută, când aproape că am leșinat în metrou în timp ce ascultam un prezentator al unui podcast descriind o rană de la unghia piciorului).

Deși afinitatea maselor pentru Game of Thrones sugerează că oamenii nu leșină în general la vederea sângelui, problema asta e destul de întâlnită, așa că are și nume predestinat. De fapt sunt mai multe nume: „răspuns vasovagal”, „răspuns vagal”, „sincopă mediată neural”, „sincopă neurocardiogenă” și „sincopă vasovagală”, care este și termenul pe care l-am văzut cel mai des și pe care îl voi folosi aici. Toate aceste nume se referă la semnale transmise prin intermediul nervului vag către inimă și a vaselor de sânge când o persoană se panichează (adesea la vederea sângelui), rezultând în amețeli sau leșin.

„Sincopa vasovagală poate avea loc de la mai mulți declanșatori– stres emoțional, durere, frică”, spune Rick Pescatore, director de cercetare clinică la Crozer Keystone Health System în Pennsylvania. „Ca răspuns la declanșator, nervul vag trage, ceea ce înseamnă că încetinește inima și dilată vasele de sânge”. Așadar, la creier ajunge mai puțin sânge, ceea ce duce la amețeli, pierderea văzului și auzului și leșin. Sincopa vasovagală este practic un efort îndrumat greșit de nervul vag: încercând să te liniștească, devine hiperactiv și în schimb te face să leșini.

Ce cauzează acest rateu nu este așa de clar, deși are de a face cu ceva numit „tonul vag”, sau funcționarea nervului vag. „Problemele apar când echilibrul dintre sistemele parasimpatice și simpatice este afectat”, spune Jamal Benhamida, un patolog din New York, referindu-se la sistemul nervos care ajută corpul să nu suprafolosească energia și la cel care controlează reflexul „luptă sau fugi” ce apare la stres. „Nervul vag devine hiperactiv, cauzează o încetinirea rapidă a pulsului, care rezultă în scăderea cantității de sânge pompat către creier”. După spusele lui Pescatore, asta ar fi putut fi o adaptare evolutivă gândită să oprească sângerarea și să scadă fluxul sanguin după o rănire („cum ar fi oprirea robinetului de la un furtun care picură”, după cum îl descrie el).

„Când leșini, cazi la pământ, iar asta te face înapoi conștient”, spune Jacob Lafo, un neuropsiholog la Brown University, descriind o caracteristică ciudată pe care creierul nostru o folosește ca să ne protejeze de la a sta inconștienți prea mult timp. „Este un mecanism de protecție care redistribuie sângele înapoi la creier.”

Cea vasovagală este doar una dintre multele sincope – se pare că oamenii leșină din mai multe motive. Există o sincopă a sinusului carotidei (leșinul de la presiunea sinusului), sincopa ortostatică (leșinul de la deshidratare), sincopa de biserică (leșinul de la statul prea mult în picioare), sincopa căldurii (duh), și chiar sincopa de micțiune (leșinul din timpul sau după urinare). Totuși, cea vasovagală este de departe cea mai comună și înseamnă aproape două treimi din sincopele prezentate la urgențe, spune Pescatore. „Dar relația sa cu fobia de sânge este mai rară”, spune el. „Mai puțin de 5 la sută dintre oameni au parte de asta.”

Dincolo de o predispoziție genetică, un număr de factori ne spun de ce mă ia amețeala, de exemplu, în timpul unui episod sângeros din The Handmaids Tale în timp ce soțul meu nu are nicio problemă. În primul rând sincopa vasovagală este mai comună la femei, care probabil are legătură cu dimensiunea corporală și pulsul, din moment ce femeile de obicei au pulsul mai ridicat decât bărbații. Anecdotic, Lafo observă de asemenea că dintre pacientele pe care i-a evaluat pentru sincopă vasovagală, „multe dintre femei erau scunde, mai slabe și aveau o conformație mai mică. Foarte rar testez o persoană supraponderală”. Asta ar putea ajuta la explicarea faptului că eu, o femeie de 1,54 metri și 45 de kilograme, nu mai pot să stau în picioare când Offred își taie o parte din ureche, iar soțul meu de doi metri continuă să-și îndese în gură fericit M&M-uri cu unt de arahide, cu ochii la ecran.

Tinerii au parte de sincopă vasovagală mai frecvent decât cei mai în vârstă, îmi spune Benhamida. „Am auzit o teorie care sugerează că sistemul nervos este mai activ în tinerețe și că poate răspunde mai rapid – câteodata prea rapid”, spune el.

Dar ce poate face o persoană predispusă la asta într-o lume plină de declanșatori? În afara evitării lor, să stea hidratată și să-și mențină electroliții – care ajută la reglarea nervilor și funcțiilor musculare din corp – cu sare sau Gatorade. Și dacă simți că se apropie sincopa vasovagală (și să te așezi nu este o opțiune), Lafo recomandă să-ți folosești niște muschi: „Încrucișează-ți mâinile și trage de brațe în direcții opuse, încordează-ți bicepșii, contractă-ți coapsele. Orice contracție musculară este bună pentru că pompează sângele înapoi la creier.” Cel mai rău lucru pe care îl poți face? Să te rezemi de ceva – cum ar fi de un stâlp – pentru că această postură total pasivă permite sângelui să curgă mai mult în picioare și astfel să leșini. Ups!

Mai există o modalitate prin care să eviți sincopa vasovagală: controlul perceput. Într-un studiu din 2015, participanții au fost împărțiți aleatoriu în grupuri de „control perceput” și „fără control perceput” și apoi li s-a arătat un video cu o operație de valvă mitrală, care se știe că declanșează sincopa vasovagală. Celor din grupul de „control perceput” li s-a spus că puteau decide când voiau să ia o pauză. Descoperirile erau foarte clare: Cei care se simțeau în control aveau mai puține simptome vasculare sau anxietate. Deci dacă te uiți la un film sângeros cu cineva, poate ar trebuie să-ți întrebi amicul dacă ai permisiunea să pui pauză dacă lucrurile devin prea intense – cercetările inițiale sugerează că doar să știi că ai această opțiune poate face o mare diferență.

Dar toți acești factori atenuanți sunt probabil mult mai puțin convingători decât rezultatele despre sincopa vasovagală. După cum o adresează Pescatore, „în timp ce aceste episoade pot fi înfricoșătoare și neliniștitoare, sunt cu măcar sigure, iar după o perioadă scurtă de odihnă, pacientul nu trebuie să-și facă griji pentru nimic sinistru.”

Cu excepția lui Jack Spintecătorul, bineînțeles. Tipul ăla a fost real.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.