istorie

Miliardarul care i-a ajutat pe americani să fure un submarin nuclear de la ruşi

Tentativa costisitoare a fost în mare parte un eșec mecanic, dar tot a fost una dintre cele mai stranii operațiuni secrete din istoria Americii.
06 Decembrie 2017, 5:15am
Stânga: Howard Hughes în 1936. (Bettmann/Contributor/Getty Images) Dreapta: Dave Pasho și alții, care încearcă să stabilească alibiul proiectului CIA drept operațiune de minerit submarin la mare adâncime, în 1972. Fotografie obținută prin amabilitatea lui Dave Pasho

În culmea Războiului Rece, în anii ’60, tensiunile erau aprinse și un om cu nervii mai sensibili putea să provoace o catastrofă nucleară în orice clipă. Deși cel mai celebru episod al perioadei rămâne Criza Rachetelor Cubaneze din 1962, când, practic, John F. Kennedy și Nikita Hrușciov s-au prins într-o blocadă termonucleară la nivel global, asta n-a fost nici pe departe singura dată când Statele Unite și Rusia au ajuns foarte aproape de o catastrofă nucleară. Submarinele și bombardierele nucleare patrulau lumea încontinuu, așa că arsenalurile de război fără precedent lăsau loc o grămadă pentru erori umane – și mecanice.

În plină criză de neîncredere, spre finalul mandatului prezidențial al lui Lyndon Johnson, la începutul lui 1968, un submarin rusesc K-129 înarmat cu trei rachete nucleare a explodat și s-a scufundat. Scufundarea n-a fost cine-știe-ce complot malefic, menit să terorizeze inimile și mințile americanilor, ci a fost complet accidentală, o greșeală colosală, pe care niciuna dintre părți nu era dispusă s-o dea publicității. Sovieticii nu voiau să pară inepți sau slabi – au renunțat rapid la încercările de a găsi, totuși, submarinul scufundat – pe când Statele Unite, care au aflat de eforturile frenetice de recuperare, au decis curând, tacit, să pună mâna pe submarin, în scopul de a afla informații secrete.

Aici intră în scenă Howard Hughes, omul de afaceri miliardar și retras.

La cererea Pentagonului, CIA-ul a început o misiune care a durat șase ani și a costat 800 de milioane de dolari, ca să recupereze submarinul sovietic scufundat, bazându-se pe Hughes – și pe presupusa lui dorință de a testa domeniul mineritului oceanic la mare adâncime – pe post de pretext. Cel mai cunoscut aspect al operațiunii e că agenția a construit Glomar Explorer, o denumire familiară jurnaliștilor cărora li s-a spus că guvernul „nici nu va confirma, nici nu va nega” informațiile secrete de mare preț. Deși operațiunea a reușit să atașeze ceea ce era, în esență, o gheară masivă de submarin, doar o parte din el a fost recuperat, iar misiunea e privită, în general, drept un eșec.

În noua sa carte, The Taking of K-129: How the CIA Used Howard Hughes to Steal a Russian Sub in the Most Daring Covert Operation in History, publicată pe 5 septembrie, autorul Josh Dean își poartă cititorii într-o călătorie fascinantă (și optimistă) prin această saga ciudată. VICE a stat de vorbă la telefon cu Dean pentru informații inedite despre proiectul cunoscut oficial drept Azorian, motivele pentru care guvernul american era atât de chitit să găsească un submarin parțial distrus și modul în care un episod ca ăsta rezonează asupra actualelor relații reci dintre guvernul american (parțial) și Moscova.
Iată ce a avut acesta de spus.



VICE: Când ai aflat pentru prima dată de Proiectul Azorian și ce te-a determinat să scrii o carte despre asta? Nu e ca și cum cazul n-a fost relatat cu destul de multe detalii, atât în anii ’70, de reporteri precum Jack Anderson și Seymour Hersh și din nou după ce documentele au fost desecretizate în 2010?
Josh Dean: Nu e ca și cum eu am descoperit povestea – tot circulă de ceva vreme. E unul dintre misterele alea din lumea serviciilor secrete de care oamenii sunt conștienți, dar [despre] care știu foarte puține. Mie mi s-a părut că o mare parte din poveste n-a fost spusă niciodată. Chiar și-acum, după ce mi-am petrecut trei ani cu ea, mi-e greu să cred că-s adevărate multe dintre detaliile ei. N-a fost genul de chestie pe care să o redau într-o formă narativă cronologică. A trebuit să analizez informațiile disponibile și să solicit informații de la instituții în baza Legii de Liber Acces la Informație. Aproape toată lumea află povestea și spune: „Chiar s-a întâmplat, e pe bune?” E cea mai clasică poveste de tipul „adevărul e mai ciudat decât ficțiunea”.

Ce te-a surprins cel mai mult în cadrul documentării, după ce-ai pus mâna pe documentele vechi și noi, când le-ai pus cap la cap?
N-aveam nici cea mai vagă idee cât de nesimțită și vastă și chiar ridicolă a fost toată povestea. Știam că CIA-ul a încercat să fure un submarin adânc îngropat pe fundul oceanului, asta era povestea în mare. Fie și doar aspectul ingineresc al poveștii, până și azi, ar fi incredibil. Dar în '71-'73, când construiau nava, practic redefineau ce se poate face în ocean. Mi-a luat ceva să diger și să înțeleg ingineria, iar apoi să găsesc o cale de a scrie despre asta, astfel încât s-o înțeleagă și oamenii care nu sunt ingineri și pe care nu i-ar plictisi și-ar aprecia complexitatea, fără să se simtă depășiți de detalii. Cu siguranță e o poveste cu spioni, dar are și o latură tehnologică și de inginerie, e o demență.

Cât de important a fost pentru guvernul american să găsească submarinul ăla, pe bune? S-ar putea afirma – iar unii au și făcut-o – că totul a fost un mare praf în ochi din partea Pentagonului.
A fost o ocazie fără precedent. Mulți oameni se întreabă azi de ce-au făcut-o. A fost atât de complicat, de costisitor, dar era în toiul Războiului Rece, când apocalipsa era o posibilitate reală. Singurul mod prin care SUA și Uniunea Sovietică au reușit să mențină pacea și să nu declanșeze un război era prin faptul că ambele tabere desfășurau operațiuni de servicii secrete și monitorizau numărul de rachete al celeilalte țări – unde se aflau, ce rază de acțiune au și câte focoase. Dar submarinele erau o mare necunoscută în ecuație. Încercam constant să le urmărim submarinele, iar ei ne făceau același lucru.

Iar când rușii au pierdut unul, ceea ce nu i-a venit nimănui să creadă au presupus că nimeni nu trebuie să-și facă vreo grijă pe tema asta, din moment ce se afla la aproape cinci kilometri sub suprafața oceanului. Dar Pentagonul a spus: iată, avem o șansă să analizăm și să desfacem trei rachete balistice, ca să știm exact la ce ne uităm. Pe lângă asta, era și construcția submarinului în sine – pentru Marină, toate astea erau valoroase.

Deși au întâmpinat niște rezistență, CIA-ul, Marina și Pentagonul, deși CIA-ul a plasat șansele de recuperare la 10%, s-au gândit că merită. Nu erau șanse prea bune pentru ceva ce costă sute de milioane de dolari [și care a durat] mulți ani și, eventual, putea să pornească și-un război. Dar astea erau mizele.

Citește și Miliardarii britanici sunt mai cocalari ca ai noştri

Cred că pentru cititorii e greu de înțeles cine era Hughes ca personaj cultural. Poți să explici?
Odată ce-au rezolvat problema de inginerie, care era uriașă – gen Cum putem, practic, să smulgem un submarin de pe fundul oceanului, aflat la o adâncime de 4,8 kilometri? Era o bucată de oțel de 1,3 milioane de tone, care urma să fie atașată de alte câteva milioane de tone de oțel. Dar odată ce s-au prins cum să facă asta, Cum o să explicăm faptul că avem o mare navă parcată în mijlocul Pacificului, într-o zonă în care nu staționează de obicei navele și care nu-i tocmai departe de zona în care au pierdut sovieticii un submarin? Gen, o să pară mega suspect. Aveau nevoie de un pretext. Aveau nevoie de o explicație, oricare-ar fi fost ea. Putea să izbucnească un război.

Cineva a venit cu ideea mineritului oceanic [la mare adâncime], care tocmai începuse să răsară în jurul lumii. Era credibil c-ar face-o cineva [acolo], dar CIA-ul nu putea pur și simplu să se ducă la orice companie, pentru că dacă era o societate pe acțiuni, apoi ar fi fost nevoiți să le explice acționarilor ce fac. Hughes era aproape singura persoană care avea vreo logică. Iată acest mogul dement, bătrân și excentric, pe pastile blană, care avea un istoric de colaborări cu CIA-ul la activ.

Era ca și cum ar fi fost perfect creat pentru rolul ăsta – și nu cred că ai fi putut să angajezi sau să lucrezi cu altcineva care ar fi făcut ceva atât de speculativ și costisitor, la modul plauzibil. Mineritul oceanic era ceva nou, iar construcția unei nave care costa [atât de mult] și care să iasă în lume și să mai cheltuiască cine-știe-cât – nu e credibilă. Cu excepța lui Howard Hughes, la care lumea a zis, gen, A, da, tipul ăla e dement. A construit Spruce Goose. A construit un avion din lemn care nu zbura. Ar fi făcut orice.

Citește și Am vorbit cu un pește care vinde sex miliardarilor din Dubai

Operațiunea n-a fost un fiasco total de la bun început, chiar dacă n-au recuperat mare parte din navă. Dar e mai impresionant, cumva, că a rămas relativ prost înțeleasă post-factum, nu?
Faza e că a fost descrisă la propriu, la posturile naționale de radio și televiziune [în 1975], iar apoi, practic, reacția CIA-ului a fost să închidă complet subiectul. Cel mai probabil, Kissinger și niște sus-puși în Departamentul de Securitate Națională a SUA au hotărât să nu mai vorbească niciodată despre asta – se se prefacă că nu s-a întâmplat. A fost clasat adânc.

[Șiretlicul] ăsta a avut atât de mult succes, încât oamenii l-au crezut ani de zile. ONU a dezbătut intens mineritul oceanic, gen de ce-ar trebui să se ducă americanii să facă săpături în ocean, o resursă comună a întregii umanități. Mineritul oceanic a ajuns o industrie legitimă și nu pot să spun că totul a pornit de la CIA, dar clar i-a dat un impuls.

Există și vreun erou într-o poveste de genul ăsta, în ciuda neajunsurilor proiectului?
Oamenii de știință și inginerii de la CIA. Există o întreagă divizie în CIA, care inventa niște concepte inginerești absolut demente. Într-o perioadă de mai puțin de 15 ani, cât a durat Războiul Rece, au construit U-2-ul, avionul de spionaj capabil să zboare la cea mai mare altitudine și care încă e folosit și-n ziua de azi. SR-71 Blackbird e în continuare, de departe, cel mai rapid avion. Primul satelit de spionaj a ajuns în spațiu și s-a întors cu ceva înapoi. Iar Glomar Explorer e posibil să fie cea mai impresionantă reușită a ingineriei navale din istorie.

Ce influență are un fiasco din timpul Războiului Rece în prezent, ținând cont de relația SUA-Rusia?
Brusc, discutăm [din nou] dacă ne sunt sau nu dușmani. În guvern sunt mulți oameni – printre care bărbații în vârstă care au servit în armată în timpul Războiului Rece sau cel puțin erau în guvern – care încearcă să se prefacă brusc că Rusia ne e prietenă. Da, poate și-au băgat coada în alegerile noastre, dar ce mare chestie? Lumea trebuie să-și amintească cu cine avem de a face și cu faptul [că] Putin vine din epoca aia.

Interviul a fost ușor editat pentru lungime și claritate. Poți să afli mai multe despre cartea lui Josh Dean de aici .

Publicitate