Am învățat geografie după ce am jucat toată copilăria la pariuri sportive în România

În cartierul meu natal din Pitești mai toți băieții băgau la pariuri. Ce altceva puteam să fac decât să învăț meserie de la ăi mai mari, că doar asta se discuta și, dacă nu mă adaptam, riscam să fiu eliminat din grupuri.

Aici n-o să-ți vorbesc despre cum pariurile pot să te aducă în punctul în care ești ruinat financiar și moral, pentru că știi și tu asta, nici nu mai zic de bolile de inimă pe care le riști când urmărești meciurile. Pentru mine a existat și o parte pozitivă a pariurilor sportive. Că tot ziceam de relele pariurilor, mai știu și cazuri fericite. Oameni care le-au cumpărat pătuțuri pentru copii sau mașină din banii câștigați la pariuri.

Țin minte foarte bine prima dată când am intrat într-o agenție de pariuri. Era în cartierul vecin, că nu voiam să mă vadă cineva din apropierea blocului meu și să mă spună lui taică-miu. Am intrat timorat și cu inima în dinți m-am dus la panoul unde erau afișate meciurile. C-un pix și-o foaie am început să-mi fac un bilet.

Bine, n-au trecut nici două minute, că m-a văzut casierița și mi-a zis să ies rapid afară, că vezi-doamne sunt prea mic și în niciun caz nu mă lasă să bag vreun bilet. M-am supărat puțin, că atunci eram prin clasa a treia și aveam prieteni care băgau deja din clasa întâi. Din păcate, și alte agenții mi-au dat același reject.

Până la urmă am găsit una ok și așa am reușit să bag primul meu bilet cu doi lei și potențial câștig de trei lei. Am înțeles de ce m-au lăsat, că ulterior am aflat că aveau cele mai mici cote. Surpinzător, fără să știu ce mama naibii meciuri bag acolo, am câștigat biletul. Doar că aveam nevoie de un adult care să-mi și scoată banii. Voiam să rog un cunoscut să mi-l scoată, dar l-am pierdut între timp. Oricum prinsesem gustul.

M-am prins repede care-i sistemul de pariere. Ca să scap de refuzuri la casă, așteptam afară oameni care ieșeau din agenție și-i rugam să-mi bage ei biletul. Asta m-a ajutat cu frica de necunoscut și de vorbit cu oameni încă de mic.

M-am documentat legat de echipe, jucători și clasamente. Așa am ajuns în punctul în care aud numele unei persoane și-mi pot da seama ce naționalitate e, datorită multitudinii de jucătorii studiați de la echipele naționale.

Dacă întrebi un puști crescut cu pariuri care-i capitala Italiei, o să-ți dea un răspuns trecut printre alte filtre decât majoritatea elevilor. Mai întâi îi va apărea în minte tabelul cu echipe, după care o să le ia la rând până când își dă seama care-i capitala. Gen Inter Milano, Juventus Torino, AS Roma. Aham, Roma, gata, astă-i răspunsul.

Prin intermediul pariurilor am învățaț și orașe din diferite țări. Când aflam de-o echipă nouă, căutăm lucruri despre ea, și așa mai aflam câte ceva și despre orașul respectiv. Și acum când aud un oraș pe care nu-l știu, mai întâi mă gândesc: „Mhm, dacă ar fi echipă de fotbal, oare din ce țară ar fi?”, după care îmi vine mai ușor să bunghesc locul din care provine.

Asta am simțit-o cel mai bine în clasa a 12-a, când m-am mutat la liceul sportiv, ca să scap de bacul la matematică. Pe lângă faptul că eram cu alți 33 de fotbaliști în clasă, printre puținele chestii pe care le știau băieții erau orașe și capitale. Fiindcă zilnic era întrecere în clasă de care bagă mai multe bilete și câștigă mai mulți bani de la pariuri. Că asta ducea uneori și la certuri și bătăi e altceva.

Dacă vrei să-mi bagi carne în frigider, ori pur și simplu să-mi faci o ofertă de lucrat în masonerie, mă găsești aici, pe fb.