Sănătate

Doctorul care simte durerea pacienților

Joel Salinas poate simți efectiv durerea altora, dar asta nu-l face foarte diferit de tine.

de Shayla Love; ilustrat de Lia Kantrowitz; fotografii de Tony Luong; translated by Bogdan Odăgescu
11 Iunie 2019, 4:00am

Într-o dimineață din iarna lui 2007, un student la medicină alerga spre spitalul Universității din Miami din cauza unei alarme de cod albastru. Un bărbat se prăbușise în sala de așteptare.

Cei doi bărbați nu se știau înainte de acea alarmă. În câteva secunde, însă, între Joel Salinas, studentul de 24 de ani, și bărbatul care tocmai avea un atac de cord s-a creat o legătură. Nu doar datorită responsabilității medicale de a încerca să-l salveze pe bărbat, ci și printr-o ciudățenie a creierului care îi permitea lui Salinas să simtă prin ce trecea celălalt. Salinas are ceva numit „sinestezie atingerea-în-oglindă”.

„Simțeam că spatele apăsa puternic pe podea, iar corpul fără vlagă mi se chircea la fiecare compresie. Pieptul mi se umfla la fiecare gură de respirație artificială venită prin tub, aveam o senzație de alunecare în neființă”, scrie el în volumul autobiografic Mirror Touch, publicat în 2017. „Muream și nu muream în același timp.”

După ce o rafală de doctori și asistente au încercat să îl învie, pacientul a fost declarat mort jumătate de oră mai târziu. Salinas se holba la cadavru. „Regăseam absența simțurilor în propriul corp, lipsa mișcării, a respirației, a pulsului, niciun fel de senzație. Tot corpul meu era o absență asurzitoare și nimic în plus.”

„A fost un moment traumatizant”, mi-a spus când ne-am întâlnit în noiembrie 2018, în holul unui hotel din centrul Boston, aproape de Spitalul General al statului Massachusetts, unde e acum neurolog. „Până mi-am revenit, însă, eram deja foarte nervos. Am început să-mi zic că, dacă chiar voiam să devin cel mai bun doctor, trebuia să dau de capăt chestiei ăsteia. Nu-mi puteam permite să fiu atât de instabil în jurul pacienților.”

Acum, la 34 de ani, Salinas se pricepe mai bine să stăpânească valul constant de senzații. De la publicarea cărții sale, a fost subiectul mai multor articole care sugerează sinestezia este, mai degrabă, motivul pentru care e un doctor excelent, nu o piedică în calea muncii sale. Conform unui reporter, „E extrem de atent la nevoile pacienților săi datorită sinesteziei atingerea-în-oglindă, lucru care-i permite să simtă empatie pentru durerile lor”.

Experiența lui Salinas îți poate părea scoasă dintr-un roman SF, dar există o explicație neurologică foarte realistă. Atingerea-în-oglindă ar putea fi o formă exagerată a unui proces prezent în creierele tuturor oamenilor: abilitatea de a oglindi, sau de a simula oarecum, ce fac și simt ceilalți.

Dacă ești ca majoritatea oamenilor, oglindirea asta are loc în subconștient. Creierul lui Salinas, se pare, trece prin asta în mod regulat. Se poate ca oglindirea să fie o parte integrantă a modului în care empatizezi ca om, iar studierea celor ca Salinas ar putea oferi oamenilor de știință un exemplu rar al modului în care funcționează aceste impulsuri emoționale.



Empatia poate părea o piatră de temelie a umanității tale, procesul psihic principal din spatele faptelor bune, un factor necesar în construirea relațiilor puternice. Totuși, empatia pare o resursă limitată în mediul politic și cultural actual. Ca și alții, poate nu reușești să înțelegi perspectivele celor care au avut parte de condiții diferite de ale tale. Studierea mecanismelor biologice ale empatiei îți poate aminti că suntem în stare să ne imaginăm ce înseamnă să te pui în locul altcuiva. S-ar putea, de fapt, chiar să fie ceva instinctual.

E o după-masă rece și ploioasă de vineri, iar sala de urgențe a Spitalul General al statului Massachusetts e un amestec frenetic de oameni în suferință. Salinas pășește printre pacienți. Privește un bărbat care se ține de burtă, în agonie, iar asta îi stârnește și lui o senzație incomodă în stomac. Un alt bărbat doarme cu o găleată aproape de cap; Salinas simte că-l lovesc valuri de greață. Lucrează în mod normal în secția de neurologie, iar acolo, când intră în salonul unui pacient care a avut un atac cerebral și nu-și poate mișca brațul drept, piciorul sau fața, corpul lui Salinas copiază imediat simptomele.

Îl urmăresc în timpul unei examen neurologic cu o pacientă care a fost reinternată din cauza unei reacții nedorite la medicație după o operație pe creier. Stilul vestimentar al lui Salinas e impecabil: costum gri închis și cămașă violet cu guler. Părul gelat îi e pieptănat pe spate și lasă la vedere o față prietenoasă care încă strălucește de tinerețe. Dacă nu l-ai cunoaște, ai crede că e un stagiar prea elegant.

Îi spune pacientei să își miște mâinile și picioarele în diferite poziții și îi urmărește reflexele. Mâna pacientei tremură. „De obicei ai reflexe atât de rapide?”, o întreabă.

„Nu sunt sigură”, răspunde ea.

Continuă cu examinarea. Îi spune că reflexele par un pic cam bruște, iar ea răspunde că medicamentele i-au dat și ceva crampe musculare.

„Cred că s-ar putea să fie un efect rezidual al medicației”, spune el. „La mâna stângă sunt în continuare un pic mai bruște reflexele, mai ample față de mâna dreaptă, ceea ce e logic dacă ai în vedere operația ta.”

Satisfăcut, trece mai departe. Mai târziu, îmi spune că a simțit diferențele dintre reflexele celor două mâini ale pacientei în propriile lui mâini, iar asta l-a făcut să observe schimbarea. Având în vedere restul consultației, nu e îngrijorat. Atingerea-în-oglindă îl ajută și să observe subtilități. Dacă un rezident prezintă un caz și Salinas simte tremurul mâinii acestuia în propriul corp, asta-i poate spune că tânărul nu e foarte sigur pe el sau că e agitat. În astfel de cazuri, Salinas poate discuta cu rezidentul separat.

De vreo zece ani, există o mișcare care vrea încorporarea mai profundă a empatiei în pregătirea medicală, pentru a produce medici care încearcă să înțeleagă prin ce trec pacienții și să exprime asta în timp ce îi îngrijesc. „Componenta empatică e cea care te face special ca medic”, scrie un student într-un articol publicat în 2007 în American Medical Association Journal of Ethics. Fără această latură, medicii ar fi niște simple „calculatoare foarte bine antrenate”.

Joel Salinas touching fingers
Fotografie de Tony Luong, ilustrație de Lia Kantrowitz

Poți să simți conexiunea lui Salinas cu cei din jurul său. E un ascultător extrem de bun, face contact vizual aproape tot timpul și dă senzația puternică că îi pasă de ce spui. Faptul că știi (datorită cărții) că simte ce simți și tu, în timpul unei discuții îți poate da furnicături bizare. Eram conștientă de gesturile mele în timp ce îmi atingeam fața sau îmi sprijineam bărbia în palmă deoarece știam că el oglindea senzațiile.

„E un reflex automat al creierului meu, încearcă să recreeze, cât de bine poate, experiența altcuiva pe baza experiențelor mele trecute și pe baza contextului”, îmi explică Salinas. E clar că îi îngrijește pe oameni cu empatie, însă legătura exactă dintre reflexul automat și acest sentiment complex numit empatie nu e încă dovedită. Când a fost descoperită pentru prima dată în creier, oglindirea a fost considerată sfântul graal care explica modul în care ne raportăm unii la alții. S-ar putea să descoperi însă că empatia e mai mult decât reflectarea senzațiilor și sentimentelor celuilalt.

Empatia e menționată pentru prima dată într-o lucrare publicată în 1967, în care neurologul Paul MacLean o definește: „capacitatea de a-ți identifica propriile sentimente și nevoi în cele ale unei alte persoane”. A îndemnat oamenii de știință să o studieze, scriind că empatia urma să fie „un subiect de o importanță critică pentru rezolvarea unor probleme presante ale epocii moderne, inclusiv a asprimii și agresivității interpersonale”.

După mai puțin de douăzeci de ani, cercetătorii au descoperit din greșeală neuronii-oglindă în creierul maimuțelor macac. Oamenii de știință au fost surprinși să vadă că aceiași neuroni erau activi atât când maimuțele făceau ceva, cât și când îi vedeau pe cercetători făcând același lucru (neuronii-oglindă au mai fost numiți și neuroni „ monkey see, monkey do”). Descoperirea oferea o posibilitate tentantă, și-anume că creierul uman proiectează experiențele altora peste ale sale. Oamenii de știință credeau că se apropiau de rezolvarea dilemei funcționării empatiei.

V.S. Ramachandran, specialist cunoscut pentru cărțile sale despre studii de caz în domeniul neurologiei și pentru cercetarea membrelor-fantomă, e recunoscut de multă lume ca responsabil pentru scoaterea neuronilor-oglindă din obscuritate academică. Într-un articol din 2000, scria că neuronii-oglindă ar putea „să fie pentru psihologie ca e fost ADN-ul pentru biologie”, aceștia oferind un mecanism pentru trăsături și comportament de neexplicat până acum. Există o legătură directă între empatie (adică dorința de a-l înțelege și a-l imita pe celălalt) și dezvoltarea limbajului și culturii, susține el. Limba și cultura sunt pietre de temelie care te diferențiază de animale. Neuronii-oglindă, astfel, sunt fundamentali umanității.

În mai puțin de un an de la scrierea articolului, „frecvența folosirii termenului neuroni-oglindă a crescut cu peste sută la sută și, de-a lungul următorilor zece ani, a atras imaginația publică și a promis să ofere explicații despre orice de la empatia față de pacienții în timpul terapiei la diplomație internațională, cum învață copiii muzică sau cum apreciază oamenii arta”, scrie John Mark Taylor, doctorand în psihologie la Harvard, într-o postare pe acest subiect.

Totuși, faptul că ai capacitatea să oglindești acțiunile și senzațiile altcuiva nu înseamnă neapărat că neuronii-oglindă sunt esența a ce înseamnă să fii o ființă umană. De la descoperirea acestora, măsura în care neuronii-oglindă explică trăsături complicate ca empatia sau altruismul a fost pusă sub semnul întrebării, iar teorii care susțineau că sisteme defecte de oglindire ar fi motorul din spatele unor afecțiuni ca autismul nu au fost confirmate. Deși susținerea ideii că există o legătură directă între neuronii-oglindă și empatie s-a domolit între timp, acest proces cognitiv a continuat să atragă curiozitatea oamenilor de știință. Dacă creierul tău face o chestie, înseamnă că are un scop.

În 2005, un grup de cercetători de la University College London a scris despre o nouă formă de sinestezie, în care „percepția vizuală a atingerii provoacă o experiență tactilă conștientă pentru observator”. Era primul caz documentat de atingere-în-oglindă. În acest moment, estimările spun că 1,6 la sută din populația planetei trăiește treaba asta.

Subiectul lor, o femeie pe care au numit-o „C”, era altminteri sănătoasă. Când i-au scanat creierul cu RMN, au descoperit că sistemul ei de oglindire era mai activ decât cele ale subiecților fără atingerea-în-oglindă. „Rezultatele sugerează că, în cazul lui C, sistemul de oglindire prin atingere e hiperactiv, peste pragul percepției tactile conștiente”, au concluzionat autorii.

Doar câțiva ani mai târziu, în 2009, Salinas s-a prezentat la laboratorul din San Diego al lui Ramachandran. Semnase să fie studiat datorită asocierilor pe care le făcuse toată viața între culori și numere. Simțea, fizic, senzațiile altora încă din copilărie, însă nu considerase asta ceva atât de special. Ramachandran, în schimb, știa cât de unică era abilitatea lui Salinas.

„A menționat ceva uimitor, că simțea pe propria piele când altcineva era atins pe mână sau oriunde altundeva pe corp”, a zis Ramachandran.

Ramachandran știa că era posibil ca sistemul de oglindire al lui Salinas să fie cumva diferit de al altora, iar participarea la studiu îi dădea ocazia să îl întrebe despre rolul cauzal al sistemului de oglindire și al empatiei.

„Empatia este înrudită cu atât de multe constructe”, spune Michael Banissy, neurolog la University College London. Banissy e unul din cei mai importanți cercetători ai atingerii-în-oglindă în acest moment și a studiat peste treizeci de persoane care pot să facă asta, inclusiv pe Salinas. „E înrudită cu compasiunea, însă e diferită de empatie pentru că cea din urmă presupune împărtășirea pură a unei experiențe. Iar toate celelalte pornesc din ea.”

Banissy crede că implicațiile neuronilor-oglindă sunt importante, însă au fost simplificate prea tare. Acum știm că nu ai doar neuroni care mimează comportamentul altora, spune el, ci întregi sisteme cerebrale care au proprietăți de oglindire sau sunt active atât când ești atins, cât și când vezi că altcineva este atins. Diferența dintre o mână de neuroni și un sistem întreg e că cel din urmă dezvoltă un proces vast și mai dinamic.

Când vezi că cineva e atins, lucrul ăsta activează părți similare ale creierului ca atunci când ești atins chiar tu. Știm asta. Scanări ale creierului cu RMN funcțional au arătat că cei care au sinestezie atingere-în-oglindă activează această rețea în exces, dar asta-i doar una din explicațiile pentru faptul că simt atingerile altora.

Joel Salinas, doctor with mirror touch
Fotografie de Tony Luong, ilustrație de Lia Kantrowitz

În cercetarea din imagistica structurală, care studiază forma zonelor creierului în detrimentul funcțiilor, cei cu sinestezie atingere-în-oglindă prezintă diferențe în zone ca joncțiunea tempo-parietală. Această zonă, spune Banissy, are multe funcții, cum ar fi că e asociată cu alteritatea, adică abilitatea de a te identifica pe tine ca propria persoană și pe alții ca fiind altcineva.

„[Dacă ai sinestezie atingere-în-oglindă,] ai această dificultate de a-i inhiba pe alții și tinzi să tratezi corpurile altora ca și cum ți-ar aparține”, spune Banissy. „Ai putea numi asta un fel de estompare a graniței dintre sine și altul. Ai o tendință mai puternică de a încorpora reprezentări ale celuilalt în cele ale propriei persoane”.

La vârsta de 19 ani, Abigail Marsh, acum cercetător neurolog și profesoară de psihologie la Universitatea Georgetown, conducea noaptea către casă când s-a trezit cu în câine în fața mașini, în mijlocul drumului. A virat pentru a-l evita, a pierdut controlul volanului și s-a trezit blocată pe banda întâi a autostrăzii, fără telefon la ea. În acel moment, un bărbat a apărut din întuneric și, „într-o fracțiune de secundă de când m-a văzut blocată acolo, a decis să tragă pe dreapta, pe cealaltă parte a drumului, și să traverseze cinci benzi de autostradă, prin trafic și întuneric, ca să ajungă la mine”, mi-a spus ea.

A ajutat-o să ajungă în siguranță, i-a pornit mașina, apoi i-a spus: „Să ai grijă de tine”, după care a plecat. Marsh a fost uimită că cineva poate fi atât de de treabă, cu riscul de a fi lovit el însuși de o mașină. „Faptul că există oameni care și-ar risca viața pentru a salva un necunoscut e șocant dacă stai să te gândești bine la asta”, mi-a zis. Din acel moment, și-a dedicat munca studierii empatiei și altruismului (însușiri despre care se crede că sunt aduse de estomparea graniței dintre sine și celălalt).

Marsh studează grupuri de oameni care prezintă niveluri neobișnuit de mari de altruism, cum sunt cei care-și donează organele unor străini. A descoperit, în cadrul a mai multe studii, că atunci când acești donatori văd pe altcineva suferind, zone ale creierului asociate durerii au niveluri similare de activitate ca atunci când simt ei acea durere.

Marsh spune că, atunci când au început să studieze zone mai mari ale creierului, cercetătorii au descoperit mai mult decât mimetism. Mulți neurologi văd acum creierul ca pe-un organ predictiv, care încearcă să găsească șabloane în lumea exterioară pentru a fi cu un pas în fața lucrurilor care se întâmplă în jurul tău. Când interacționezi cu alți oameni, poate că creierul tău încearcă să îți prezinte ce se întâmplă în mintea lor și să creeze un model în propria ta minte.

Marsh a cercetat în ce măsură poate mintea ta să reprezinte senzațiile altora, cum ar fi de exemplu frica. Să nu reușești asta poate fi o trăsătură care înclină spre psihopatie. „Psihopații par să aibă mari probleme în a interioriza stările de frică ale altora deoarece ei înșiși au probleme în a simți teama”, spune ea. „Așa că, dacă ești psihopat, nu poți să construiești modele interne bune, care să-ți spună cum arată frica celuilalt. [Aceste modele] sunt cumva similare procesului de oglindire. Folosesc experiența proprie a unei stări pentru înțelege starea celuilalt.”

În munca ei cu altruiștii, Marsh a descoperit că abilitatea lor de a înțelege frica altora este peste media populației generale. Își dau seama mai ușor când îți e teamă, iar zonele creierului asociate fricii reacționează mai puternic. E un pic diferit de procesul atingerii-în-oglindă, însă Marsh o consideră un fel de formă diferită de oglindire. „Nu știm exact cum funcționează, însă pare să existe o formă de simulare internă în acest proces”, concluzionează Marsh.

„Oglindirea, luată seaparat, nu duce la empatie. Trebuie să și alegi să crezi că sentimentele celorlalți contează.”

Alte studii au demonstrat că, atunci când interacționezi cu altcineva, mai ales când îți place de acel om, activitatea voastră cerebrală începe să se sincronizeze. „Sugerează că vă modelați stările interne unul altuia, sau că modelele voastre cerebrale devin mai apropiate în timpul interacțiunii”, spune Marsh. „Asta ajută, cumva, la producerea a ceva apropiat de o relație umană pozitivă. Când spui că ești pe aceeași lungime de undă cu cineva, treaba asta e chiar adevărată.”

Se pare că ar putea exista multe moduri de a atinge empatia. Creierul tău are mai multe metode de a încerca să ghicească și să simuleze ce se întâmplă în mintea altcuiva. Totuși, Marsh crede că, deși toate aceste forme de simulare sunt importante, n-ar trebui să consideri empatia ca unic leac pentru toate problemele sociale. Acceptă că este o unealtă socială importantă, însă nu e singura.

Marsh nu l-a cunoscut pe Salinas, însă e de părere că modul în care simte automat durerea altora nu e neapărat motivul pentru care are grijă de ei. Empatia și grija pentru alții, deși sunt înrudite, nu sunt același lucru. „Poți să empatizezi cu stările interioare ale cuiva, dar asta nu înseamnă neapărat că îți pasă”, spune ea. „Pornirea asta de a avea grijă de durerea sau suferința altuia pare să fie un fel de efect cauzal al empatiei.”

Salinas e empatic și a decis să devină doctor pentru că este forțat să simtă stările altora? Poate. A trebuit, însă, și să decidă că îi pasă, să decidă că vrea să construiască o carieră în jurul grijii față de celălalt. Chiar și fără atingerea-în-oglindă, spune Marsh, oamenii puteric empatici, ca Salinas, folosesc compasiunea față de ceilalți în viață.

Asta înseamnă că oglindirea, luată de una singură, nu duce la empatie. Trebuie să și alegi să crezi că sentimentele celorlalți contează. Salinas trebuie uneori să-și domolească empatia pentru a nu fi atât de copleșit de ea încât să nu poată acționa; tu, în schimb, s-ar putea să fii nevoit să o accesezi mai mult, în mod conștient. Poate că nu poți simți atingerea-în-oglindă, însă starea de bază a creierului tău e să încerce să-i înțeleagă pe alții.

Oamenii vor deseori să vadă ceva mistic în atingerea-în-oglindă, îmi spune Salinas în biroul său ordonat, aflat la 15 minute de mers pe jos de spital. Are în bibliotecă volume despre neurobiologia sinesteziei, cărți la care Salinas a apelat la un moment dat pentru a învăța mai multe despre propria persoană.

Cum are și sinestezie „normală”, și celelalte simțuri ale sale se amestecă: culorile și literele și numerele, oamenii și numerele, culorile și mirosurile. Când oamenii aud că poate simți stările altora și că vede culori și numere în jurul lor, au impresia că le poate citi gândurile sau că le vede aura. Îl întreabă ce „culoare” sunt, ca într-un truc de divertisment. „Oamenii chiar vor ca asta să fie ceva legat de clarviziune”, îmi zice.

Trebuie să recunosc, după ce am citit cartea lui Salinas, în care îi descrie pe cei pe care-i cunoaște cu ajutorul asocierilor sinestezice, mi-am dorit să mă „citească” și pe mine. Am vrut să știu ce culoare și ce număr sunt, ce născocește creierul său când mă vede. La fel ca alții, am simțit dorința unui truc pentru a-mi satisface curiozitatea egoistă. Impulsul ăsta m-a făcut să mă gândesc cum empatia nu este întotdeauna răsplătită cu empatie. Oamenii profită de el uneori, îmi spune, chiar și inconștient. I se destănuie, îi spun secretele lor, se așteaptă să fie un fel de terapeut.

Lui Salinas nu i-a fost ușor în relațiile personale. Îi e la îndemână să se piardă într-un partener de viață și să se înfășoare în sentimentele celuilalt, nu în ale sale. S-a căsătorit la 30 de ani, a divorțat trei ani mai târziu. Cu fostul său soț, spune, limitele emoționale au devenit prea neclare. Simțea că propria hartă mintală o includea și pe a partenerului. Când au divorțat, s-a simțit ca și cum o parte a corpului i-a fost amputată.

După divorț, Salinas și-a dat un an în care n-a vrut să se vadă cu nimeni. Acum, când are întâlniri, oamenii simt din prima o conexiune puternică cu el. „Știu că sună ciudat și arogant, dar când zic asta o fac dintr-un unghi neurobiologic”, zice râzând. „Imaginează-ți că vorbești cu cineva care te ascultă la modul super-interesat, super-empatic și că e pe aceeași undă cu tine în multe privințe.”

Poate deveni și un cerc vicios. Dacă cineva începe să fie atras de el, se poate ca Salinas să oglindească asta chiar dacă sentimentul nu e reciproc, lucru care poate degenera. Dacă cineva a trecut recent printr-o traumă, poate foarte ușor să cadă în latura asta emoțională și să creeze o legătură bazată pe emoțiile pe care le oglindește.

Acum, Salinas apelează la trucuri pentru a nu cădea în stările altora. Se concentrează pe propriul corp și experiențe sau evită să îi privească. Face asta și în relația cu pacienții. E o treabă care te poate izola și și-ar dori, uneori, să poată vorbi mai des despre stările lui (nu atât de mult despre ce simte, ci mai degrabă despre culorile și formele pe care le vede în mod regulat). Totuși, nu multă lume înțelege asta.

Locuiește aproape de un magazin de dulciuri și, când trece pe lângă el, îl lovesc uneori mirosurile dulci și culorile asociate. „Mă gândesc: doamne, ce tare, ce mov și galben mișto”, îmi explică. „Scot telefonul din buzunar ca să fac o poză și s-o pun pe Instagram, după care-mi pică fisa că nu așa funcționează mirosul în mod normal.” I se mai întâmplă uneori să scape câte o remarcă despre cât de gălăgioasă e o culoare sau să-i întrebe pe alții dacă simt mirosul unei culori mai aromate.

Salinas e abia la începutul carierei medicale și a celei de cercetător și nu știe încă dacă vrea să-și centreze cercetarea pe atingerea-în-oglindă și sinestezie. Știe, în schimb, că vrea să rămână subiectul studiilor oricând creierul său poate fi de ajutor.

Salinas vrea să înțeleagă cum influențează în general relațiile sociale sănătatea și să dezvolte unelte pentru a măsura aceste efecte. Există studii care caută modele în rețele sociale și care au arătat că, dacă ești obez, șansele ca prietenii tăi și prietenii lor să fie și ei obezi sunt mai mari. Lucru care se aplică și la fericire. Vrea să vadă cum afectează relațiile sociale volumul creierului și riscul de a dezvolta afecțiuni cognitive sau Alzheimer. Și aceste căutări sunt, în esență, tot despre abilitatea de a influența cumva sentimentele, obiceiurile și senzațiile celor de lângă tine.

Multă lume e surprinsă de faptul că Salinas a ales o viață în care e atât de vulnerabil la durerea altora. El, însă, nu regretă deloc decizia. Fiindcă simte ce simt alții de când era mic, trece peste asta fără probleme. Recunoaște, totuși, că uneori face eforturi să se bucure de avantajele atingerii-în-oglindă fără să simtă durerea. A început recent, de distracție, să facă improvizație. Culmea e că oglindirea e unul din conceptele predate acolo. „Dacă urci pe scenă și nu știi ce să faci, începi să-i oglindești pe alții”, îmi spune.

Plus că e un sentiment foarte plăcut să se râdă în jurul tău. „Când oamenii râd, sentimentul are calitatea asta de flori sălbatice irizante”, îmi zice. „Florile astea mici își întorc capetele, în pâlcuri de jur împrejur, iar petalele lor sunt multicolore. E cald și minunat. Iubesc treaba asta.”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.