Publicitate
Din București

Povestea uneia dintre primele videochatiste românce, as în piratat filme și combinat bărbați

Clienților fideli le spunea „soți”.

de Mihnea Mihalache-Fiastru
23 Iulie 2019, 7:43am

Persoana din imagine n-are legătură cu conținutul articolului. Cadrul e dintr-o piesă de teatru din București, 2015. Fotografie de Mihai Dăscălescu / Mediafax Foto

Mihnea scrie în VICE proză documentară despre Capitală. Are deja la activ un volum despre Bucureștiul anilor 90 și 2000, cartea Expres (Curtea Veche, 2019). Urmărește-l în rubrica #dinbucurești, de două ori pe lună.

26 noiembrie 2004

- Trebuie să înveți cum să scuipi pe lângă cameră!, mi-a spus Alexandra.

Eu mă învârteam în holul de la intrarea apartamentului ei de pe Pantelimon, de la intersecția cu McDonalds, unde acum e Mega Mall. Stătea la etajul unu și avea vedere către strada cu copaci înalți în fața balconului. Când am ajuns la ea, geamurile de la sufragerie erau acoperite cu niște pânze lucioase, roșii, cu un model cu trandafiri.

Nu era prima dată când îmi spunea asta cu scuipatu’, de când vorbeam.

Am cunoscut-o pe Alexandra pe Romania2.

Romania2 a fost al doilea hub românesc de dc++, unde găseai filme și altele, cu un share destul de mic, de cinci sau zece giga, și care, în timp a ajuns în lista de hub-uri a multora. warez2.dyn.ro era adresa și owner era unu’ Tokra.

Alexandra era alexaviolett pe oDC, un alt soft similar, pe care îl foloseau cei mai mulți atunci. Intram mai mult după filme și îmi era foarte ușor să înțeleg care useri aveau chestii tari. Dacă găseam ceva ce mă interesa la search, intram pe user-ul respectiv, în share, ca să văd ce avea pe acolo, după care îl adăugam la favoriți.

Despre alexaviolett mi-am dat seama imediat că era un user bun, care avea share așa și așa, dar de la care trăgeam cu viteza mea de download maximă, care atunci, pe RCS, unde aveam eu abonament, era de 60kbs - luam un film cam în două ore. În plus, era tot timpul online, deci, dacă trăgeam ceva de la ea, știam că o să se ia complet, că nu va fi întrerupt download-ul pentru că și-a închis computerul sau că s-a culcat sau mai știu eu, cum se întâmpla cu alții.

Când am intrat la ea în share, avea un folder în care ținea toate filmele regizate de Park Chan-wook până atunci, vreo trei, și altele care aveau în naming eMule și eDonkey. M-am gândit că, probabil, știa câte ceva despre filme. Și mi-am dat seama că sigur avea o conexiune la internet foarte bună, dacă făcea download de pe hub-uri internaționale prin clienții p2p eMule și eDonkey, pe care noi, abonații operatorilor mainstream cum erau RCS sau Astral, nu aveam nicio șansă să le folosim, că am fi făcut download de acolo la o viteză de câțiva kbs.

User-ul ei complet pe dc++ era [RO][B][MVT]alexaviolett. Nu auzisem vreodată de acest provider MVT, mi-am închipuit că era, probabil, vreo rețea de cartier. Nu era așa, am aflat mai târziu, Alexandra avea o conexiune privată de fibră optică pe care nu o împărțea cu altcineva, așa cum făceau mulți dintre cei care își luau abonament la fibră optică atunci și care aveau ca scop crearea de rețele locale. Așa s-au făcut bani din internet în anii 2000, cumpărai bandă de internet, apoi făceai imediat o rețea locală și începeai să vinzi abonamente. Se câștigau rapid banii investiți și, un timp, până când s-a instalat monopolul providerilor mari, a mers.

videochat
Autorul, la un calculator în anii 2000, în redacția „Hustler”

La noi în cartier nu au fost rețele de internet. Erau unele în Tineretului, între blocuri, în jurul străzilor Trestiana, Vișana, Rădulescu Motru, Piscului, Cărămidarii de Jos și până la intersecția dintre Calea Văcărești și bulevardul Tineretului, unde era ultimul bloc. „La cofetărie” îi ziceam, pentru că, înainte de 1990, la parterul lui, a fost o cofetărie.

După intersecție, de la școala generală numărul 100 și până la dealul de la Mărțișor și intersecția de la Big Berceni, este și acum un segment de blocuri paralele, „speciale”, cum se numeau atunci, construit la sfârșitul anilor 80.

„Geografia” locului nu a permis, aici, crearea unor rețele de cartier, era complicat să tragi cablul de la cofetărie peste intersecție, ca să ajungă până la noi, iar asta ar fi fost cea mai apropiată sursă de unde am fi putut prinde niște internet. Așa că am rămas cu providerul local, RCS. Au fost, însă, zone în oraș și cartiere în care s-au făcut rețele cu mii de abonați, în Colentina, Sălăjan, Militari, Pantelimon sau Drumul Taberei. Cu cât erau mai multe străduțe cu blocuri multe, care aveau multe scări și multe apartamente, cu atât acelea erau cele mai bune locuri în care apăreau rețelele locale.

După ce am downloadat câte ceva de pe la ea, am vorbit cu Alexandra pe privat, în oDC. Nu mai știu cum am început, despre filme, dacă mai are și altele la care poate să dea share, ceva așa. Părea un om deschis și prietenos. Pe lângă asta, nu era nimic ieșit din comun să ai discuții pe oDC cu persoane pe care nu le cunoșteai, era o reminiscență a vechiului mIRC și a altor chat-uri.

La o altă scară și prin altă formă, nu era nimic diferit de ce se întâmplă azi pe Internet, doar că atunci, fiind mai la început, materialele vizuale proprii nu se produceau instant și nu circulau atât de des. Mi-a spus de la început că ea avea o conexiune foarte bună și mulți prieteni pe internet care, la fel ca mine, nu aveau viteze foarte mari și pe care ea îi ajuta să ajungă la lucrurile care îi interesau pe ei, filme, muzică sau alte chestii care circulau mai mult pe hub-urile externe și mai puțin sau deloc pe cele locale.

Vorbeam din când în când, uneori o mai rugam să-mi ia și mie de pe hub-uri externe și să mi le pună în share ca să le iau direct de la ea. În scurt timp ne-am adăugat pe Yahoo Messenger și am început să vorbim acolo.

Într-o zi ne-am întâlnit în Tineretului, pe principală, la prima terasă care s-a deschis acolo în anii ’90 și căreia noi îi spuneam „la colivie”. Nu știu care era denumirea oficială a terasei, nici care e cea actuală. În ziua aia Alexandra mi-a zis că se ducea până la cineva, nu am reținut, știa că eu stăteam în zonă și mi-a scris că, dacă am chef să mă văd cu ea. Și m-am dus.

Din cum scria, părea volubilă, când am cunoscut-o, însă, era expansivă și avea nevoie să seteze o frecvență de volum și rapiditate în conversație, ca să se simtă în largul ei. Ceea ce mie mi-a convenit, mai ales că nu îmi doream să deschid niciun subiect. Avea un pic peste 160 de centimetri, fața rotundă, tenul închis, părul lung, îi depășea jumătatea spatelui, negru perfect și încrețit, dat cu un fixativ care mirosea foarte puternic. Sau poate era parfumul ei, nu știu sigur, cert e că nu m-am aplecat la masă, către ea, m-am rezemat de scaun și am ascultat-o.

Mi-am dat seama destul de repede că viața grea și trecutul ar fi un subiect care ar interesa-o și atunci am dus discuțiile în direcția aia.

Nu era ușor, Alexandra era o personalitate care ar fi fost deschisă să înțeleagă prea ușor că am fi fost apropiați, iar eu nu voiam asta. Altfel eram curios să-i ascult poveștile.

Era din Dristor, trecuse și ea, ca noi toți, prin anii de heroină, trecea printr-o poveste complicată cu un tip cu care avea și un băiat, Vlad, în vârstă de un an și zece luni, din relația asta care ba mergea, ba se termina, și în care iubitul ei era în continuare dependent de heroină. Fuseseră împreună un timp în Belgia, unde se hotărâseră să aibă copilul, deși încă se drogau. Mi-a povestit câteva momente haos în care el a alergat noaptea la un centru de dezintoxicare pentru tratament ambulatoriu și a început să bată în uși și să urle „Ma femme a du mal!” (tr. „Soției mele îi e rău!”), pentru că ea era în sevraj și gravidă în luna a șasea, iar el se temea că va pierde sarcina din cauza răului. În cele din urmă a reușit să-i găsească niște substitut și așa s-a terminat povestea.

Și multe altele asemănătoare, despre alte situații grele prin care trecuse și cu iubitul ei și înainte, despre cum părinții îi muriseră într-un accident de mașină undeva prin Vâlcea la sfârșitul anilor ’80 și cum fusese crescută de bunicul din partea mamei care încă trăia.

Alexandra era născută în ’77. Se lăsase de heroină tot în Belgia, când era gravidă în luna a șaptea. Apoi s-a întors în România să aibă copilul și nu a mai plecat.

Iubitul ei intrase într-o gașcă care clona carduri cu „pisici” în Spania și se mai întorcea la ea și la Vlad din când în când. Clonarea cărților de credit cu „pisica” (credit card reader/writer) a fost o metodă de furt care a apărut la începutul anilor 2000 în Spania și în Italia, cu care se ocupau, printre alții, și românii și care a înflorit până la jumătatea decadei. Se plasau cititoare de carduri prin locuri unde aveau circulație: bancomate, magazine, restaurante etc.. Era nevoie de un complice, un om din interior, acela care lucra, efectiv, cu cardul. Atunci când îl primea de la client, îl trecea prin POS și prin cititorul care stoca toate datele.

Apoi, aparatul se conecta la un computer în care se downloadau datele de pe carduri și, cu ajutorul unui writer erau scrise cărți de credit noi, copii ale originalelor cu care se făceau retrageri din conturi. Totul se făcea la întâmplare, nu se știa ce găseai în conturi, unele aveau sume importante, altele erau goale.

Alexandra descoperise o metodă legală din care câștiga bani și care era la început: videochat-ul erotic. Era prima dată când cunoșteam pe cineva care se ocupa cu asta, până atunci videochat-ul era, cumva, un mit. Știam de activitatea asta, citisem articole prin alte ediții Hustler din alte țări, văzusem machete publicitare în reviste, dar nu înțelegeam foarte clar cum funcționa. Venea la pachet cu mitul că ar fi fost o activitate din care se câștigau foarte mulți bani. Nu am întrebat-o prea multe pe Alexandra despre asta atunci când ne-am întâlnit, am reținut, însă, că se ocupa cu așa ceva și am rămas cu gândul ăsta, voiam să las ideea să se așeze și să văd dacă mă va mai interesa.

După un timp, în ediția US a Hustler am găsit un material gonzo care mi-a plăcut foarte mult, concepție și execuție. Reporterul locuise două luni în casă cu două prostituate mamă și fiică care își făceau meseria la domiciliu. Autorul își relata experiența vieții în acel mediu reușind, în același timp, să acopere informațional și să răspundă la toate întrebările pe care cititorul și le-ar fi pus despre cum trăiau și care era practica de zi cu zi a celor două prostituate. Un anumit tip de subiectivitate a unui outsider-punte cu o lume pe care publicul nu o cunoștea, scrisă din perspectiva cuiva care venea, mai degrabă, din rândurile cititorului decât ale unui profesionist în pornografie.

M-am gândit că, aș putea face o versiune locală, mai diluată a textului din Hustler-ul US, cu Alexandra, fără să trăiesc cu ea în casă, dar să petrecem suficient timp împreună încăt să înțeleg foarte bine ce făcea și să povestesc, pentru prima dată, cum se desfășura concret această activitate de videochat. Nu i-am spus nimic despre ce planuri aveam, pentru că nu eram sigur dacă o să mă decid s-o fac - era muncă multă, pe de-o parte, iar pe de alta, ar fi presupus o apropiere de ea pe care nu mi-o doream. În plus, îmi convenea relația pe care o aveam pe Internet și nu voiam s-o schimb.

În orice caz, am început să o întreb chestii, din când în când, despre videochat. Am setat un ton de umor, pretins neserios și superficial, chiar naiv, despre ce făcea ea. Speram ca ea să creadă că o întrebam chestii ca un prost curios. Cred că a mers.

Mi-a povestit că era membră pe două site-uri de videochat din afară. Practic, un fel de angajată a celor două. Se loga și apărea ca available în site-ul mare, de unde era contactată de diferiți clienți. De când făcea asta, nu avusese niciun client din România. Condițiile pentru videochat nu erau deosebite, trebuia, evident, să fii acceptată și să dispui de mijloacele tehnice necesare. Pe lângă un computer cu niște performanțe de procesare și video măcar medii, aveai nevoie de o cameră video, destule pe piață atunci, multe Logitech și altele. Alexandra lucra cu una QuickCam.

Aveai nevoie și de o conexiune la internet cu putere mare de upload, ca să poți să faci disponibile, în timp real, imaginile tale. Îți trebuia fibra ta, nu aveai altă soluție la mometul respectiv, upload-ul oferit de providerii mainstream era slab, iar dacă te băgai cu o rețea locală, te puteai trezi oricând limitat de administrator pentru că consumai prea mult din banda de internet. Singura variantă care îți asigura traficul pe care îl voiai era propria rețea, cu un abonament pe măsură, pe care Alexandra l-a făcut și pentru care zicea că plătea opt sute de euro pe lună.

Din ce povestea ea, în videochat ofereai niște servicii destul de neclare, dar în principal companie. Foarte rar devenea pornografie și atunci cel mult se masturba. Unii clienți i-au propus să facă și sex în fața camerei, dar a evitat sau, când iubitul ei era în țară, au făcut-o de câteva ori, iar ea ar fi cerut destul de mulți bani.

Scopul Alexandrei era să-l atragă pe client pe o mesagerie privată, în afara chat-ului mare pentru care lucra. Pentru ea și pentru alții care trăiau din asta, site-ul de videochat era doar un instrument prin care își cunoșteau clienții. Oricât de mult încerca site-ul să oprească transferul de date personale dintre colaboratori și clienți, aceștia tot reușeau să schimbe un număr de telefon sau un id de mesagerie și în felul ăsta să își continue relația virtuală în afara site-ului.

Mai departe, încerca să și-i fidelizeze, să-i devină clienți stabili și îi selecta pe cei care nici nu o solicitau foarte tare. Alexandra voia să le ia banii fără să facă nimic și reușea. Nu era nici măcar înșelătorie, banii se făceau pur și simplu din felul în care vorbea și conducea relația cu clienții.

Într-o zi de la sfârșitul lui noiembrie 2004, am fost până la ea să iau un HDD cu filme și a pornit videochat-ul pentru că o suna „soțul ei” din Australia. Așa le spunea clienților fideli. M-am așezat pe un scaun în pragul ușii dintre hol și sufragerie, ca să nu mă văd pe cameră. S-a dus în altă cameră, de unde s-a întors îmbrăcată într-un costum de dominatrix dintr-un latex de proastă calitate. Am râs când am văzut-o. A râs și ea, juca diferite roluri pentru „soții” ei.

„Soții” o plăteau pentru chat și îi făceau „cadouri”. Erau sume de bani pe care clienții îi transferau de bună voie sau când le cerea ea. Avea o regulă, înainte ca cineva să-i devină client în privat, trebuia să îi facă un cadou. Vorbea de două, trei mii de dolari sau de euro. Nu știu dacă era adevărat.

Pentru toți acești „soți”, Alexandra juca diferite roluri, părea că asta era schema ei, rolurile și conversația, mai puțin nuditatea și masturbarea, deși ajungea și acolo, dar din ce în ce mai greu, odată ce clientul era „prins”. Povestea că avea și clienți care nu voiau decât să stea de vorbă, că aveau diferite probleme și că îi avea pe acești doi australieni, care erau „cei mai nebuni”, indiferent de ce însemna asta pentru ea.

Am plecat de la Alexandra cu impresia că trăia într-un microunivers care nu merita mai mult interes decât îi acordau tabloidele atunci. În plus, nu simțeam că aș putea avea o legătură cu Alexandra, probabil ar fi început să ceară bani pentru articol și lucrurile s-ar fi complicat într-un story care nu mi se mai părea așa tare. Am renunțat, câteva zile mai târziu i-am spus că scriam la Hustler și, după cum intuiam, a început imediat să vadă oportunități pe care, rând pe rând, i le-am desființat.

După vreo jumătate de an s-au răspândit clienții de BitTorrent, erau peste tot BitComet și alții și astfel sharing-ul de pe Internet s-a schimbat. În timp, am uitat de Alexandra și nu am mai vorbit. Nu mai știu nimic de ea de atunci.

Editor: Ioana Moldoveanu