Zece mituri românești despre mersul la psiholog și de ce nu sunt adevărate

Fă un experiment: împărtășește unor oameni apropiați câte ceva despre tine. Poate despre momentele în care te-ai simțit deprimat, epuizat, sau poate despre relația tensionată pe care ai avut-o cu părinții tăi, despre despărțiri sau situații în care ai simțit disperare. Pot fi membrii ai familiei, iubiți, prieteni, rude etc..

Fă asta și observă câți dintre ei îți vor relata povești similare. Apoi întreabă-i câți dintre ei au mers la psiholog și vezi ce îți răspund.

Eu, când am făcut asta, am constatat că toți oamenii cu care am vorbit au trecut prin stări și sentimente similare, alții prin povești chiar dificile și traumatice. Și doar câțiva au ales să vadă un psiholog.

M-am întrebat atunci de ce nu ai vrea niciun fel de ajutor specializat.

Parte din răspuns sunt miturile și poveștile pe care oamenii le au despre psihoterapie. Sute de credințe care s-au format în jurul psihoterapiei și care stigmatizează mersul la psiholog. Statisticile Organizației Mondiale a Sănătății arată că peste două milioane de români suferă de depresie, însă statul român nu știe oricum câți bolnavi cu probleme psihice avem. Într-o astfel de țară, mersul la psiholog este arătat cu degetul, în timp ce depresia devine încet o stare de fapt pentru tot mai mulți oameni.

Am ales zece mituri des întâlnite în justificările oamenilor care blamează sau chiar boicotează mersul la psiholog și am scris motivele pentru care sunt neadevărate.

„Te-ai schimbat!” este una dintre cele mai comune propoziții (și frici) pe care o persoană care se află în psihoterapie le aude. Sunt multe schimbări la care te poți aștepta atunci când începi psihoterapia, de la felul în care te porți cu tine la cum le permiți altora să se poarte cu tine, la decizii, slujbe, locații și relații.

Adevărul este că psihoterapia nu te schimbă. Cu psihoterapie devii cine ești cu adevărat, pentru că tu ai nevoie să faci asta și să nu mai fii persoana pe care ai învățat să o arăți lumii, ca să te integrezi și adaptezi.

În timp ce tu te ocupi activ cu muncă, școală, relații, Netflix, facturi, chirii, sărbători, cumetrii, pe tot parcursul fimlului ăstuia, undeva în spate, la marginea conștientului, plutesc dorințe, nevoi, sentimente pe care nu le exprimi zilnic împreună cu drive-ul pentru a construi, a fi și trăi mai mult.

Și când începi să o faci, realitatea din jurul tău începe să se schimbe.

Există un fel de aură mistică în jurul psihoterapeutului, în care presupunerea este că el vede automat în intimitatea gândurilor și trăirilor tale – fie că tu alegi să împărtășești, fie că nu - care este neadevărată.

Genul ăsta de credință vine din nenumărate experiențe cu figuri de autoritate (părinți, familie, profesori etc.) în care nu ai fost de fapt auzit, ci ți s-a spus „știu ce gândești!” sau „știu bine ce zici!”, în care gândurile și sentimentele tale au fost deturnate și reinterpretate de către altul, în ceea ce sunt, de fapt, gândurile lui. În genul ăsta de experiențe intruzive, limitele dintre tine și percepțiile tale și ale celorlalți au fost șterse și apare convingerea că dacă te exprimi, ești total transparent și vulnerabil în fața celorlalți.

Psihoterapeutul caută să te cunoască, vrea să te audă, numai că o face cu alte obiective, cu altă experiență, alt antrenament și fără intenția de a te convinge, categorisi sau judeca.

NU! Prietenii, soții, iubiții, familia, vecinii (ăia vero) ca și terapeutul tău, îți vor binele, sunt interesați de tine și experiența ta, te respectă, le pasă și sunt acolo pentru tine.

Însă, spre deosebire de un psihoterapeut, nu au nici experiența, nici pregătirea, nici posibilitatea să îți ofere genul de sprijin și intervenție pe care ți-l oferă un terapeut. Cu un terapeut nu vorbești pur și simplu, deși îți poate părea așa, ci te deconstruiești și reconstruiești, ușor, ușor, alături de un profesionist.

Și însuși faptul că psihoterapeutul tău este o persoană care e poziționată suficient de distant de tine încât să fie obiectiv, dar destul de aproape încât să te ajute, face să fie posibil ca tu să împărtășești și să vindeci unele dintre cele mai profunde frici sau răni pe care le ai.

Sunt multe persoane care cred că dacă cer ajutorul unui psiholog, înseamnă că ei, într-un fel sau altul, nu mai sunt capabili să se ajute pe sine – ceea ce este complet neadevărat! Dimpotrivă.

Dacă tu nu te poți ajuta pe tine, nici eu nu o pot face. În psihoterapie vin oamenii care se pot ajuta pe sine. Chiar și atunci când te-ai blocat, chiar și când ceri ajutorul, chiar și când simți că nu mai simți nimic și te sperie totul. Tu te ajuți cerând ajutor unui specialist. Tu ești puternic, nu slab.

Să mergi la psihoterapie e, de fapt, un semn de normalitate și maturitate emoțională.

Am auzit asta de atât de multe ori. Adesea, teama de a fi nebun sau prea fucked up se referă la faptul că trăiești cu multă anxietate. Are mult mai puțin de-a face cu o decompensare într-o boală psihică și este mai mult legată de disponibilitatea de a privi înăuntrul tău și a te accepta.

Ca să ne adaptăm și să depășim momente dificile, uneori, închidem repede subiecte în interiorul nostru și mergem mai departe, dar doar parțial. Și toate părțile pe care le lăsăm în urmă și în umbră sunt lucruri la care am prefera să nu revenim, dar le cărăm cu noi inevitabil.

Psihoterapia nu face altceva decât să te ajute să le vezi, să le procesezi, să le eliberezi și să integrezi, ca să nu mai umbli cu un picior în prezent și altul în trecut.

Vorbitul despre trecutul tău sau despre relația cu părinții tăi este una dintre cele mai cunoscute aspecte alte psihoterapiei. Probabil pentru că a fost puternic satirizată, e șocant și ilar să te gândești că ai 50 de ani acum și nu funcționezi corect pentru că mama ta te-a criticat și nu te-a iubit când erai mic.

Însă, privitul spre trecutul tău îți servește ca să te înțelegi acum, să îți înțelegi deciziile și comportamentul de atunci corelate cu cele de acum, ca să te poți schimba. Nimeni nu vrea să stea cu tine prea mult în trecut, pentru că scopul e să mergi mai departe acum.

Plus că, în zilele noastre, majoritatea formelor de terapie se orientează mai degrabă în aici și acum.

True story, eram în trafic, iar șoferul mașinii (neștiind cu ce mă ocup) îmi spune că el circulă de ani și cea mai mare frică a lui e „că se va face zob în trafic”. Omul visa asta în fiecare seară, cu zob cu tot. Când l-am întrebat dacă a mers vreodată la un psiholog, mi-a zis că n-are el nevoie de așa ceva, că doar nu-i ca ăia cu probleme.

Din nefericire, oameni care ar avea mare nevoie de psihoterapie nu ajung să o facă, tocmai pentru că există credința că doar atunci când ești slab, defect sau anormal te duci la un psiholog. Sau mai sunt cei care presupun că problemele lor nu-s destul de probleme încât să aibă nevoie de timp cu un psiholog.

Sigur că și altora le-a fost greu, părinților tăi și mai greu, că e Summit la Sibiu și țara arde, dar asta nu înseamnă că tu nu ai probleme în garsoniera ta din Berceni.

Diferența dintre „ăia” și „ăia care nu” merg la psiholog nu este faptul că unii au probleme și alții nu – toți oamenii au probleme. Diferența este că unii caută să și le rezolve activ și aleg să o facă în felul ăsta.

Buhuhahaha!! E ciudat să fii și psiholog, uneori ești un soi de zeu omniscient și omnipotent, perfecțiunea cu licență de liberă practică, iar alteori ești savantul nebun, în mitologia populară.

Dar, fii serios, în condițiile în care minimum una din trei persoane are toate șansele să se confrunte cu atacuri de panică, la un moment dat. Cu toții avem bagajele noastre emoționale, my friend.

Iar psihologii și terapeuții sunt și ei oameni, cu sentimente, nervi, experiențe etc. Diferența este că ei se dedică studiului și vindecării psihice și devin experți lucrând la ei, întâi și întâi, înainte de a sări să facă ture avizate prin psihicul altuia.

Cineva care avea nevoie de multe ore de psihoterapie mi-a spus că a decis că nu va mai merge, pentru că și-a dat deadline să se facă bine în două săptămâni, că nu vrea să stea toată viața așa!

Supervizoarea mea spunea o chestie extraordinară: „Ți-a luat ani de zile să înveți să funcționezi așa, îți va lua ceva timp să înveți altceva. Nu la fel de mult, dar ceva timp tot va fi. Și avem timp.”

Vindecarea rănilor emoționale, procesarea bagajului emoțional, înțelegerea poveștii tale de viață, toate durează, pentru că durează până creezi noi căi neuronale care să susțină acest nou fel de a fi. Că sunt trei ședințe sau trei ani, e ok să îți aloci timpul de care ai nevoie.

Aud asta adesea de la clienți care sunt în cupluri cu persoane abuzive, ca răspuns al partenerilor respectivi la schimbările din viața clientului. Când începi să te schimbi și să crești, odată cu încrederea în tine, îți cresc și standardele și curajul să te exprimi. Psihologul nu îți bagă, însă, nimic în cap. Te ajută să validezi noi moduri de a fi, sănătoase.

Atunci, persoanele din jurul tău, care beneficiau inconștient din vechiul tău fel de a fi, tind să se înfurie și să atace comportamentele noi și sănătoase pe care le pui la punct pentru tine.

Lista de mituri însă poate continua, probabil sunt sute, de la terapia copilului și adolescentului la terapie de cuplu și familie. Sunt tot atâtea mituri, câte frici și tot atâta frică pe cât este de mare și nevoia de schimbare.

Denisa Călin este psiholog și psihoterapeut integrativ, lucrează cu și scrie despre probleme de sănătate mintală. O poți urmări și pe pagina ei de Facebook.